Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos, mort şi învitat pentru mine,
pe Domnul gloriei care-mi spune:
„Timpul este aproape: la tine vreau să-mi petrec paştele”
(cf. 1Cor 2,2; Mt 26,18)

Suntem de câteva zile în Săptămâna Sfânta, iar de mâine, Joia Mare, începem Triduumul pascal, un timp special de sărbătoare în care vrem să simţim mai mult prezenţa lui Cristos în viaţa noastră, după cum şi Cristos vrea să ne simtă mai mult prezenţi în viaţa lui. Dacă am urmărit cu atenţie textele evanghelice din duminica floriilor şi până în aceasta seara, am văzut că în fiecare dintre ele mereu apare împreună cu Isus un personaj. Un om care ne aminteşte de propriile dezamăgiri şi trădări, un om care a pus banul mai presus de prietenie şi adevăr, un om care nu s-a lăsat pătruns de harul lui Dumnezeu nici măcar în ultima clipă a vieţii. Este vorba de Iuda, cel care l-a trădat, cel care în această seară, conştient de ceea ce făcuse, dar parcă sfidând orice urmă de bun simţ sau de ruşine, mai îndrăzneşte să-l întrebe pe Isus: „Oare eu să fiu, învăţătorule?”. „Tu eşti”, i-a răspuns Isus fără ezitare (cf. Mt 26,25).

De ce oare Biserica în aceste zile de sărbătoare când ar trebuie să ne motiveze şi să ne orienteze mai mult spre lucrurile pozitive, ni-l prezintă pe Iuda, exemplul său? De ce să fie Iuda prezent mereu în textele din săptămâna sfântă? De ce să auzim mereu despre un personaj negativ, de cineva care face răul?! Nu era mai bine să ni se dea exemple de oameni sfinţi, fideli? Nu era mai bine să se vorbească despre ucenicul iubit, despre apostolul care stătea la pieptul lui Isus?!

Amintirea lui Iuda are în aceste zile rolul de a trezi în noi conştiinţa fragilităţii: suntem atât de vulnerabili, nesigur, supuşi greşelilor. Noi am meditat timp de 40 de zile patima lui Cristos şi ne-am pregătit pentru sărbătoarea paştelui; am trăit un timp de post, unii mai intens, alţii poate mai puţin, dar toţi am făcut ceva; apoi am ascultat meditaţii despre manifestările iubirii lui Dumnezeu; ne-am rugat şi am încercat să ne apropiem de Dumnezeu. 40 de zile! Ni se pare mult. Şi poate considerăm că am făcut şi progrese mari. Ne simţim mai buni, vrednici chiar de anumite laude şi situaţi cumva în siguranţă, la adăpost de cel rău sau de păcate. Dar iată că vine Iuda şi ne spune:

„Fiţi atenţi! Nu e suficient! 40 de zile e prea puţin!”. Prezenţa lui Iuda reia cumva strigătul apostolului: „Cine stă în picioare, cine se crede sigur pe el, să ia seama să nu cadă” (cf. 1Cor 10,12). Exemplul lui Iuda ne spune: „Eu am stat trei ani cu Cristos. Zi de zi! Eu, Iuda, nu am auzit vorbindu-se despre el, aşa cum aţi auzuit voi 40 de zile, ci eu l-am auzit chiar pe el vorbind, timp de 3 ani. Mai mult, eu i-am văzut minunile, i-am simţit puterea. Mie şi celorlalţi 11 ne-a spus: „Voi sunteţi prietenii mei” (In 15,14-15) şi mi-a crescut inima. Nu-mi venea să cred că Dumnezeu îmi spune că-i sunt prieten. 3 ani cu el, zi de zi, dar… tot degeaba. Uite ce-am făcut! Şi tu te lauzi cu 40 de zile?! Priveşte la rodul celor 3 ani în care am fost ucenicul meu şi conştientizează fragilitatea ta ca să nu faci ca mine, căci eu „m-am dus şi le-am spus: cât îmi daţi ca să vi-l dau?… (cf. Mt 26,15). Şi apoi m-a cuprins disperarea: „Am vândut sânge nevinovat”… Şi plin de remuşcări am mers şi m-am spânzurat! (cf. Mt 27,4-5). Tu crezi că eşti mai bun?!
Un lucru nu înţeleg: oare de ce nu mi-am ascultat conştiinţa? Sau unde era conştiinţa mea atunci când am mers la mai marii poporului şi le-am propus trădarea?… Cum am putut să dau totul pe nimic, să-l dau pe Domnul meu pe 30 de arginţi?, se tânguieşte acum Iuda.

Trei ani cu Isus şi conştiinţa lui a rămas pervertită, surdă la glasul Domnului care nu a încetat niciodată să-l strige: „prietene!”. Conştiinţa lui Iuda nu s-a deschis harului, nu a ascultat vocea cugetului nici măcar după ce timp de 3 ani a stat zi de zi cu Isus.

Oare cum e conştiinţa noastră acum, după 40 de zile de post?

Despre conştiinţă, despre trezirea ei, vreau să medităm în această ultimă seară. Conştiinţa noastră este cea care ne poate ajuta să ne deschidem harului acum în timpul paştelui. În zadar va striga preotul, în zadar se vor face chiar şi minuni, dacă cineva nu e dispus să-şi asculte propria conştiinţă care strigă neîncetat în fiecare om: „Fugi de rău şi fă binele”.

Degeaba se vrea o lume mai bună, dreaptă, sinceră, dacă nu se lucrează la această trezire, dacă nu se concretizează acest „apel la conştiinţă!”. Visăm la o lume mai bună, dar care se va realiza doar când ne vom trezi conştiinţa şi vom faceea ceea ce ne arată ea că este bun şi drept.

Rândurile pentru participarea la sacramentul sfintei spovezi vor deveni reale, mari, vor necesita mai mulţi preoţi, abia când se vor trezi conştiinţele şi oamenii se vor lăsa călăuziţi de ele. Abia atunci ne vom spovedi când vom conştinetiza şi ne vom mira de noi înşine, spunându-ne: „Oare cum am putut să ascult zi de zi cuvântul său, să citesc atâtea despre el, să văd minunile sale şi totuşi să rămân în păcat? Oare cum pot să fiu surd la glasul Domnului pentru încă o zi, o lună, un an? Oare cum?!” Chiar aşa: oare nu ne uimim noi înşine de împietrirea inimii noastre?! Când avem de gând să valorificăm acea fracţiune de secundă necesară pentru schimbare, necesară pentru a da curs chemării glasului conştiinţei care nu încetează să strige în noi?! Când ne vom bucura pe deplin de această manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, manifestare exprimată prin această conştiinţă pe care el a pus-o în noi şi care ne însoţeşte permanent avertizându-ne asupra răului şi arătându-ne binele? Faptul că avem conştiinţă este o davadă, o manifestare, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi trebuie să-i mulţumim pentru această iubire, tocmai ţinând trează sau trezindu-ne conştiinţa, căci: „Timpul este aproape: la tine vreau să-mi petrec paştele”, ne spune astăzi Domnul (Mt 26,18)

Există expresii pe care parcă le auzim din ce în ce mai des despre unii: „Oamenii aceştia nu au conştiinţă!”,  „Om fără conştiinţă ce eşti!”, sau „Aceştia sunt ucigaşi de conştiinţe”. În discuţiile noastre deseori reproşăm celorlalţi: „Nu te mustră conştiinţa? Cum poţi dormi cu atâtea pe sufletul tău?” Iar unii ne răspund liniştiţi: „Eu n-am conştiinţă!” sau: „Conştiinţa mea e liiştită, este împăcată!”. Sunt unii care ne dau dovada faptului că poţi avea de toate, dar dacă te mustră conştiinţa eşti un om veşnic obosit, nu poţi dormi!

Când vorbim despre conştiinţă, am impresia că mereu ar trebui să ne urmărească imaginea lui Iuda, gestul său, trădarea sa: cine nu-şi ascultă conştiinţa trădează.

Ah, dacă Iuda ar fi ascultat de conştiinţa sa! Dacă nu l-ar fi trădat! Dacă măcar în ultimul ceas, atunci când Isus i-a spus „Prietene, cu o sărutare şi pentru 30 de arginţi mă trădezi?”,  s-ar fi trezit şi ar fi făcut pocăinţă. Dacă l-ar fi înţeles pe Cristos care iartă, care aşteaptă întoarcerea, care nu condamnă păcătoşii, ci păcatul, care iartă tocmai pentru ca oamenii să devină mai buni.

Dar noi? Oare noi înţelegem rolul iertător al lui Cristos? Oare noi înţelegem că prin vocea conştiinţei este însusşi Cristos cel care ne vorbeşte şi ne cere convertirea, fuga de rău?! Dacă l-am înţelege pe Cristos, evangheliştii poate nu ni l-ar mai prezenta atât de mult pe Iuda. Dar nici măcar ei sau apostolii nu l-au înţeles bine de la început. Şi ei au fost nesiguri. Când au auzit de trădare au început să se întrebe unul câte unul, nesiguri pe iubirea şi statornicia lor: „Oare eu sunt , Doamne?” (Mt 26,22). Oare eu să fiu, Doamne? Oare eu să fiu, învăţătorule? Conştiinţa lor vorbea în ei, îi făcea atenţi la slăbiciunile lor. Dacă vrem să trăim bine aceste zile ale învierii, trebuie să fim atenţi la conştiinţa noastră, dar nu pentru a ne înspăimânta, ci pentru a o asculta şi pentru a-l înţelege mai bine pe Cristos, pentru a înţelege că el abia aşteaptă să ne ierte, să ne primească, să fim puşi în braţele sale. Din iubire ne-a dat Domnul conştiinţa care strigă în noi „fugi de rău şi fă binele” pentru ca să conştientizăm prezenţa lui iertătoare în viaţa noastră, pentru ca să nu uităm niciodată că el a venit să vindece ce era rănit, să câştige ceea ce era pierdut.

Poate înţelegem mai bine lucrul acesta dacă ne amintim că într-o zi, oamenii legii, au prins o femei în adulter. Voiau, conform prescripţiilor timpului şi ale religiei, să o condamne la moartea prin bătaia cu pietre. Dar, unul dintre ei, a vrut să vadă şi cum gândeşte un înţelept al timpului, unul despre care se spunea că „învăţa cu autoritate şi că nimeni nu vorbea cu atâta înţelepciune ca el” (cf. Lc 4,32; In 7,46). Şi s-au dus şi i-au spus: „Învăţătorule, aceastã femeie a fost surprinsã asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei sã le ucidem cu pietre. Dar tu, ce zici?” Însã spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”.  Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bãtrâni. El a rãmas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (cf. In 8,3-11).

Isus a făcut apel la conştiinţa celor porniţi să facă dreptate prin violenţă: „Cine e cu conştiinţa curată, să arunce primul cu piatra”… Şi au plecat toţi. Apelul l-a conştiinţă a salvat-o pe femeie de la moartea pregătită de cei care se prefăceau a fi drepţi şi fără de păcat. Unele traduceri ale Bibliei, prezentând acest moment din viaţa lui Isus, spun:  „Când au auzit cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi în conştiinţa lor, şi au plecat, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă.

Apelul la conştiinţă a salvat-o pe femeie de moarte, dar mai ales i-a adus trezirea propriei conştiinţe: „nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” şi sigur acestea, cuvintele de iertare şi salvare, iubirea lui Cristos din ele, au schimbat ceva în viaţa acelei femei, au trezit conştiinţa ei.

În timpul postului se strigă mereu: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre” (Ps 94,8). Putem parafraza şi să spunem pe drept: „În acest timp sfânt, dacă în conştiinţa voastră auziţi că Domnul vă cheamă la convertire, la pocăinţă, la spovadă, la sacramente, nu-l refuzaţi. Nu vă împotriviţi conştiinţei! Nu vă împotriviţi Duhului care strigă din interiorul vostru şi care vrea să vă salveze!”

Glasul Domnului se aude cel mai bine în conştiinţă, pe care unii o aseamănă cu un fel de trimis al Domnului, cu un înger, care stă mereu lângă noi şi ne şopteşte la ureche: asta nu e bine să faci, asta trebuie să faci, de lucrul acesta trebuie să fugi, cu oamenii aceştia nu e bine să te împrieteneşti etc. O voce mereu prezentă care ne cere să facem binele şi să fugim de ceea ce ne împovărează cugetul.

Ce este conştiinţa? Conştiinţa este o voce lăuntrică, este o lumină. Este ochiul lui Dumnezeu şi totodată vocea sa.

Este fie acea adiere plăcută de vânt care te mulţumeşte atunci când ai făcut binele şi-ţi mângâie fiinţa, fie acea furtună cu tunete şi fulgere care nu te lasă noaptea să dormi pentru că ai făcut răul.

Este cea care-ţi poartă pe chip cel mai frumos zâmbet şi-ţi dă seninătatea, atunci când ai făcut binele şi trăieşti în lumină, dar este şi cea care te face să te înspăimânţi când te uiţi în oglindă şi nu te recunoşti din cauza tristeţii şi a dezamăgirii şi-ţi spui: „Cum de am putut tocmai eu să fac aceasta?! Nu mă recunosc!” şi disprerarea creşte până în momentul când te împaci cu tine, cu conştiinţa ta, cu cei din jur, cu Dumnezeu primind iertarea.

Cu ce mai putem asemăna conştiinţa? Cel mai mult îmi place să asociez conştiinţa cu acea imagine a lui Isus din cartea Apocalipsul sfântului Ioan: Isus care stă la uşă şi bate (Ap 3,20). Mereu auzi bătăile lui şi vocea sa, dar niciodată nu va forţa uşa, niciodată nu te va forţa să-i deschizi, iar uşa nu poate fi deschisă decât din interior. Aşa e şi conştiinţa: e mereu acolo la uşa urechilor noastre şi ne strigă: fugi de rău şi fă binele, ne avertizează că nu putem trăi în păcat la nesfârşit, că nu putem fi prieteni şi cu Dumnezeu şi cu Diavolul. Ea, conştiinţa, e mereu la uşa inimii noastre, bate, strigă, insistă să o asculţi, dar nu-ţi forţează mâna să nu furi sau să nu loveşti, nu-ţi forzeaţă ochii să nu priveşti, nu-ţi opreşte niciodată mintea ca să nu gândeşti rău despre cineva, şi nici nu-ţi bruschează sau blochează picioarele care te duc spre locurile pline de păcat. Stă răbdătoare la ușă și bate, însă dacă o asculţi, dacă-i deschizi, e ca şi cum i-ai deschide lui Cristos: intră şi te bucuri luând cina cu el şi el cu tine. Satisfacţie e maximă când ești împăcat cu conștiința, când stai cu ea așa cum ai lua cina cu cea mai iubită persoană.

Conştiinţa este, așa cum cu siguranță putem verifica în viața noastră, cea care are pentru om o întreită funcţie. În primul rând este cea care ne sfâtuieşte: îainte de a face un lucru, conştiinţa ne strigă dacă este bine sau rău. După acest rol de sfătuitor, conştiinţa începe funcţia de martor în timpul derulării faptelor: ea este mereu prezentă alături de noi şi vede tot ceea ce facem, spunem sau gândim. Conștiința este cel mai credincios martor, fidelitatea prin excelență. Iar cea de-a treia funcţie este de judecător: după ce am săvârşit fapta, după ce ne-a fost sfătuitoare şi martoră, acum conştiinţa ne judecă: spre laudă şi fericire, dacă am făcut ceva bun, spre mustrare şi nefericire, dacă am făcut ceva rău. Așadar, la orice acțiune de-a noastră conștiința îndeplinește această întreită funcție de care e bine să ținem întotdeauna cont: ne sfătuiește, ne stă ca martoră iar apoi ne judecă spre liniștea sau neliniștea noastră.

Cum putem cunoaşte dacă ne ascultăm sau nu conştiinţa? Cred că cel mai bine ne dăm seama de aceasta în funcţie de reacţiile pe care le avem, dacă avem sau nu reacții. Cine-şi ascultă conştiinţa are reacţii. De asta, spuneam şi altă dată, lumea se teme de tăcere şi caută zgomotul şi aglomeraţia, pentru că în tăcere şi singurătate conştiinţa care strigă  mereu se aude şi cere să se reacţioneze cumva, să se ia atitudine. Iar unii preferă să nu o audă ca nu cumva să trebuiască să o asculte și astfel să reacționeze, să se schimbe etc. Însă cine o ascultă și e atent la vocea ei sigur are reacţii. Să ne amintim un episod din viaţa sfântului Petru. În ziua de Rusalii, plin de Duhul Sfânt iese din cenacol şi începe să vorbească mulţimii despre Cristos. El le spunea cu multă înflăcărare: „Pe Cristos, care a fost dat după planul lui Dumnezeu şi pe care voi l-aţi răstignit, pe acesta Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era cu putiinţă să fie ţinut sub puterea ei”. Unii l-au considerat beat și l-au ignorat. Dar alții stăteau și-l ascultau uimiți. Iar el, plin de zel, după ce le-a explicat Scripturile, le-a spus: „Aşadar, să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit”. Cei care ascultau au înţeles că ei l-au răstignit, că au făcut ceva rău, greşit şi au reacționat, astfel încât notează sfântul Luca: „Când au auzit au fost pătrunşi la inimă şi i-au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce trebuie să facem? Ce să facem acum?” Şi Petru le-a zis: „Convertiţi-vă spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Salvaţi-vă de această generaţie perversă” (cf. Fap 2,14-41). L-au ascultat, au fost atenți şi conştiinţa lor a avut reacţii.

Oare trebuie să vină din nou Petru sau alt apostol sau sfânt şi să ne vorbească pentru ca să înţelegem că noi, prin păcatele noastre, l-am răstignit pe Domnul Gloriei şi că trebuie să facem pocăinţă? Oare nu strigă zilnic în noi conştiinţa: „Omule, trzeşte-te! Până când vrei să ignori chemarea lui Dumnezeu la convertire?”.

Nu e Petru cel care vine şi ne strigă, ci e cineva care este mai aproape de noi, cineva pe care Dumnezeu a creat-o special pentru noi, ca o manifestare a iubirii sale față de oameni și a grijii sale: conștiința. Ea este cea care în acesată seară se așază ușor la marginea băncilor noastre sau la marginea patului nostru și ne strigă, așa cum am auzit în Evanghelie: „Învăţătorul îţi trimite vorbă: timpul este aproape; la tine vreau să fac Paştele” (Mt 26,18). La tine vreau să fac paştele. În casa ta. Cu tine. Eşti pregătit?

Cel care am văzut cât de mult ne iubeşte – şi martori ai iubirii sale vom fi mai ales în vinerea sfântă, cânda va muri pentru noi pe cruce – vrea astăzi un răspuns din partea noastră: o inimă curată, o casă curată în care să-şi petreacă Paştele, în care să învie. Astăzi, dacă veţi auzi glasul conştiinţei, nu vă împietriţi inimile. Concret, dacă veţi simţi că cineva din interiorul vostru vă strigă: „pune capăt acestui păcat. Opreşte-te! Spovedeşte-te şi tu! Roagă-te! Posteşte!” nu vă împotriviţi. Să nu ne împotrivim vocii interioare care e glasul Domnului ce răsună prin conştiinţa noastră.

Cristos nu vrea să fie singur în aceste zile: la tine vreau să petrec paştele. Da, la tine care te uiţi atât de mirat în sufeltul tău şi ţi se pare imposibil că Domnul apelează tocmai la tine. Da, chiar la tine. Şi aceasta pentru că nu mai vrea să fie singur!

Îmi amintesc de un exemplu pe care l-am auzit de curând, la o predică de misiuni populare. Undeva, la marginea unei localităţi, era răstignit Cristos, pe o cruce veche, pe un lemn aproape putrezit. Însă, oamenii veneau zilnic la marginea acelui oraş şi vorbeau cu Cristos. Îi spuneau necazurile sale. Îi cereau ajutorul. Iar el le vorbea, îi mângâia, îi ajuta. Într-una din zile oamenii şi-au zis: „ce rost are să străbatem atâta drum din oraş până la marginea periferie. Haideţi mai bine să-l aducem pe Cristos în centru, mai aproape de noi şi astfel când mai avem nevoie de el să ne fie aproape”. Zis şi făcut. A doua zi i-au propus iar Isus a fost de acord. A plecat de la periferie şi s-a oprit în centrul oraşului, la biserică. Toată ziua a stat înconjurat de oameni. Unii care nu-l vizitaseră cu anii, erau acum şi ei acolo, pentru că aveau nevoie de el şi le era la îndemână fără niciun efort. Însă… a venit seara. Unde să doarmă Cristos? La cine să meargă… Şi erau toţi adunaţi în jurul lui ca să vadă unde avea să doarmă. Mare i-a fost surprinderea Domnului când a văzut pe chipul lor că oamenii se cam dădeau înapoi… Atunci, ca să-i scoată din încurcătură, le-a zis: „Staţi liniştiţi. Nu trebuie să vă preocupaţi pentru mine. Eu voi dormi aici, în Biserică. Chiar nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine, mă descurc”. La care parohul a sărit ca ars: „cum Doamne, să dormi în biserică?! Aici e loc de rugăciune, e casa Tatălui, nu e dormitor. Nu se cuvine aşa ceva, Doamne! Categoric că nu te voi lăsa să dormi în biserica mea”. Atunci unul din mulţime i-a strigat: „Atunci să meargă la parohie.” Însă preotul a început imediat: „Da, cred că ar fi cel mai potrivit să vii la parohie, însă ştii Doamne, în seara asta după sfânta Liturghie am şedinţă cu ministranţii, apoi cateheză cu tinerii, mai trebuie să vizitez şi vreo doi bolnavi… Chiar voi ajunge târziu acasă că am o mulţime de treabă şi n-aş vrea să te simţi singur. Uite, mai bine mergi la primar acasă. „La mine?” strigă primarul. Doamne, eu te-aş primi cu drag, dar la noi se fac multe renovări, suntem în camanie electorală, e multă mizerie peste tot. Unde m-ai pui că eu sunt cam slobod la gură, vorbesc urât, mai spunem minciuni etc.  Nu cred că vrei să fii martor la asemenea lucruri… Cred că mai bine mergi la feciorul de Biserică?”. Şi toţi şi-au întors capul spre credicniosul localităţii lor care imediat a început a se scuza şi el: „Ah, Doamne, ce mi-ar plăcea să te primesc, dar eu nu am cameră de oaspeţi… Chiar nu ai loc la mine. Şi apoi mai e şi soţia care m-ar certa dacă aş merge cu tine acasă, aşa, neanunţat… Chiar nu mai vreau certuri în familie. Nu-ţi doreşti să ai de-a face cu soţia mea când e nervoasă. Nu, poate ar fi mai bine să mergi…” şi deja se uita prin mulţime să vadă unde să-l paseze. Însă un om luă el cuvântul şi spuse: „Ştii, Doamne, eu de multă vreme am pregătit ceva pentru tine, dar nu am mai apucat să-ţi dau. Am tot văzut că la marginea oraşului, crucea pe care stai e cam putredă şi stă să cadă. Aşa că de doi ani muncesc la o cruce solidă, trainică, de lemn bun, Doamne. Ce zici, nu vrei să-ţi dau acum crucea asta şi să mergi la locul tău şi să dormi acolo? Nu vrei să te urci din nou pe cruce, dar pe o cruce nouă?”… Şi-a plecat Isus, din nou, la marginea drumului şi s-a culcat pe Cruce, singur.

„Timpul este aproape, la tine vreau să-mi petrec paştele”, cu tine, în viaţa şi-n inima ta vreau să trăiesc zilele acestea pătimirea, moartea şi învierea mea… „La mine, Doamne?” Păi…” şi căutăm motive să amânăm poate pe mâine, pe poimâine, poate pentru la anul…

Oare nu arde sufletul în noi când ne vorbeşte atât de mult, atât de clar? Ca ucenicii de la Emaus: după ce l-au recunoscut s-au ridicat imediat şi s-au întors la Ierusalim (Lc 24,32-33). Asta vreau: să ardă cuvântul în noi. Să ne ridicăm imediat. Acesta este rostul conştiinţei: să ardă, să fie vie, trează! Să o lăsăm să ne vorbească în aceste zile şi ne vom ridica din starea noastră de păcat sau ne va ajuta să ne menţinem departe de tot ce e rău. E cea mai suavă şoaptă pe care vi-o recomad să o ascultaţi: fugi de rău şi fă binele! Imediat. Fără negocieri. Acum.

Să ne amintim de buna noastră mamă, Maria, cea care a spus „Da, iată slujitoarea Domnului”. Să fim ca ea. „Da, Doamne, vino şi locuieşte la mine. Acum, în seara aceasta fac curat. Îndepărtez mizeria, păcatul. Fug de ceea ce este rău şi fac binele”. Sfânta Fecioară Maria să ne ajute să-l primim în viaţa noastră în aceste zile pe Cristos cel răstignit pe care-l căutăm şi care ne spune: „Timpul este aproape la tine vreau să petrec paştele cu ucenicii mei”. Dacă-l primim, asemenea ei vom cânta şi noi: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi Duhul meu tresaltă de bucurie căci Domnul m-a vizitat şi a petrecut cu mine paştele”.
Amin.

Predică ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna Sfântă, 4 aprilie 2012