Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos răstignit prezent la sfânta Liturghie şi în Euharistie (cf. 1Cor 2,2).
Cred că tuturor ni s-a întâmplat să vedem oameni care se opresc brusc din ceea ce fac şi scot de la gât un medalion şi-l sărută. Sau scot din portofelul sau din geantă o fotografie şi nu se mai satură să o privească şi oftează de dor, unii chiar lăcrimează. Și-i vezi cum uneori stau pierduți chiar în mijlocul străzii și își fugăresc privirea când spre cer, când spre locul pământesc cu amintirea. Sau poate suntem chiar noi cei care facem astfel de gesturi sau ţinem pe biroul nostru amintiri de la cei dragi. Ne-am umplut viaţa cu amintiri. Şi atunci când ne este dor de cineva vedem în jurul nostru cum lucrurile oricât de urâte ar fi se transformă în flori de nu mă uita, pentru că nu vrem să pierdem amintirile la care ţinem şi care ne fac viaţa frumoasă. E atât de bine să nu fii uitat! Toţi vrem să trăim, dacă nu în prezenţa celor dragi, măcar în amintirea lor.
Ştiu povestea unui om care şi-a dorit enorm de mult să nu fie uitat şi aş vrea să vi-o amintesc şi vouă. Este vorba despre un om care într-o zi, cu sufletul mâhnit, şi-a adunat toţi prietenii şi le-a spus: „Prietenii mei, copilaşii mei, încă puţin mai sunt cu voi. Trebuie să plec, însă nu vă voi lăsa singuri. Să nu se tulbure inima voastră…Vă spun toate acestea pentru că vreau doar atât: ca voi să nu mă uitați. Fiți foarte atenți. Atât de mult am dorit să mănânc acum cu voi înainte de plecarea mea prin pătimire”. Şi luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea”. La fel a făcut cu potrirul, după cină, zicând: „acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (cf. In 13-14, Lc 22,15-20). Şi le vorbea cu atâta gingăşie: „căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta moartea mea o vestiţi până când voi reveni (cf. 1Cor 11,26)… Toţi stăteau şi se minunau de cuvintele lui şi-l îndrăgeau. Şi promiteau să nu-l uite niciodată… Şi aşa au şi făcut, în afară de unul, unul singur din cei 12, a ieşit repede în noapte şi s-a dus şi le-a zis duşmanilor săi: „Cât îmi daţi ca să vi-l dau?” (Mt 26,15). Şi l-a trădat pentru că-l uitase.
Rugăciunea, despre care am meditat săptămâna trecută, este dorinţa de a-l ţine minte pe Dumnezeu, de a-l avea mereu prezent. În ultima meditaţie am vorbit despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că ne-a învăţat să ne rugăm.
Astăzi vreau să descoperim punctul culminant al iubirii sale: moartea sa pentru noi. Astăzi vreau să medităm asupra unei forme de iubire pe care nimeni nu o poate nici măcar egala: să fii mereu la dispoziţia tuturor, să fii mereu prezent. Astăzi vreau să vorbim despre sfânta Liturghie şi sfânta Euharistie, cel mai mare dar făcut oamenilor de Dumnezeu. Atât de mult vrea Dumnezeu să nu-l uităm încât a făcut cea mai mare minune posibilă: a transformat unele elemente esenţiale ale vieţii, pâinea şi vinul, în trupul şi sângele său.
Şi totuşi… rămân deseori surprins de bisericile goale, de tabernacole pe care nu le mai deschide nimeni, de capele făcute pentru adoraţie care stau încuiate. Oare cum e posibil? Nu e el Dumnezeu?! De ce nu face ceva ca lumea să nu-l uite şi să se îmbulzească din nou în jurul lui aşa cum o făceau mulţimle când era în viaţa pământească?! Notează evangheliştii: „O mare mulţime îl urma pe Isus şi-l îmbulzea… iar el s-a întors şi a întrebat: „Cine m-a atins?”. Însă ucenicii uimiți de el i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui „Cine m-a atins?” Însă el ştia că cineva îl atinsese şi se vindecase doar prin acea atingere (cf. Mc5,21-34)”.
Mi-ar plăcea să fie la fel în faţa tabernacolului. Când preotul iese din sacristie să nu aibă loc să păşească spre altar. Să trebuiască doi oameni să-i elibereze calea pentru a ajunge la altar. Mi-ar plăcea să văd nerăbdarea pe chipul celor prezenţi la Litirghie ca pâinea să se transforme în Cristos şi inima să le bată din ce în ce mai puternic cu cât se apropie momentul prefacerii. Mi-ar plăcea ca măcar inima mea să bată mai tare, căci vine Domnul.
Însă ce vedem de cele mai multe ori?! Vă invit să priviți de aici, din altar spre băncile din biserică. Mă văd mai întâi pe mine. Suntem oameni obosiţi, îngânduraţi. Oameni care dacă nu cască, se uită la ceas, dacă nu se uită la ceas, numără punctele roşii sau albastre de pe haina celui din faţă…etc. Oameni care vin târziu şi pleacă devreme de la sfânta Liturghie. Şi toate astea în timp ce el, cel atotputernic, suferă şi moare; în timp ce el repetă de două mii de ani din dragoste faţă de noi „Tată, iartă-i că nu știu ce fac! Nu le socoti lor păcatul acesta, neatenția lor, graba lor”…
Oare chiar ştim noi ce se întâmplă pe altare la sfânta Liturghie? Oare ne dăm seama cine este cel în faţa căruia îngenunchem când participăm la adoraţie? Eu cred că avem o obligaţie faţă de Dumnezeu să vorbim despre sfânta Liturghie celor care nu au mai participat de ani de zile; să vorbim despre euharistie celor care nu îndrăznesc să se spovedească şi să se împărătşească, să vorbim despre adoraţia euharistică celor care nu au timp de Dumnezeu. Dumnezeu ne cere asta: ne cere să nu-l uităm. Atât vrea: să nu fie uitat prin biserici, prin tabernacole. Un Dumnezeu singur e cea mai tristă imagine, un Dumnezeu care iubeşte miliarde de oameni şi totuşi stă singur. Noi iubim 2-3 oameni, maxim 10 și vrem ca din aceștia să avem mereu lângă noi măcar unul. Iar el iubește miliarde și deseori e singur. Nu trebuie să acceptăm asta. Când vă întoarceți acasă sau întâlniți pe cineva care nu a mai stat de mult timp cu Cristos spuneți-i că astăzi Dumnezeu v-a cerut să-i vorbiți despre el, despre Liturghie, despre Euharistie, despre adorație.
Când mi-am dat seama cât de rău îl tratez pe Dumnezeu prezent în sfânta Taină, când am conştientizat răceala vizitelor mele la preasfântul Sacrament şi a orelor mele de adoraţie, am simţit cum Dumnezeu s-a aşezat la masa de scris şi mi-a trimis urgent o scrisoare. Și vă invit să ne imaginăm împreună câteva gânduri trimise de Dumnezeu către omul zilelor noastre. Fiecare dintre noi poate fi destinatarul. Iată ce ne scrie Domnul:
Dragul meu,
Într-o zi, pe când nimic nu era şi tu nici nu te gândeai că ai putea exista, eu l-am creat pe om. Și-mi era atât de drag.
Şi l-am făcut după chipul şi asemănarea mea şi doar atât i-am spus: „Te rog, nu mă uita. Nu-ţi cer nimic mai mult. Doar nu mă uita”.
Şi ca să-i fie mai uşor, l-am înconjurat de semnele prezenţei mele: un cer albastru şi-o mare adâncă, păduri îmbulzite de viaţă şi pomi plini de fructe şi-un soare imens şi alţi zeci de aştrii ce-i strigă într-una: „Te rog, nu uita de Dumnezeu”.
Şi am făcut zeci de câmpii colorate şi-o floare am vrut chiar să se cheme aşa: „nu mă uita”, ca omul, atât de drag mie, să nu mă uite.
Și-am pus lângă el o altă făptură, la fel de frumoasă, cu chip ca al meu și i-am dat zâmbet și suflet, priviri gingașe și vorbe de duh, ca să-i şoptească despre mine şi să-mi spună doar atât: „Doamne, eu nu te uit”. Dar…
Dar tot mă uita. Şi atunci i-am dat legi şi regi şi profeţi şi semne de bine, de greu, bucurii şi-ncercări; şi i-am trimis şi suferinţa sperând să alerge la mine cu braţele dreptate spre cer; şi-am pus şi oameni de seamă să-i strige într-una în numele meu: „Omule, nu uita de Dumnezeu”. Dar tot m-a uitat.
Şi-am zis: „nu vreau să-l pierde pe cel ce mi-este atât de drag. Am să-i dau totul. Am să mă dau pe mine”. Şi m-am dus pe pământ, am trăit pentru el, am murit şi-am înviat şi cu totul m-am aşezat într-o bucăţică de pâine şi un strop de vin. Şi din aceastea tot strig: „nu mă uita. Primeşte-mă în inima ta!…”.
Şi mă tot uit cum mă aşază-n potire frumoase şi-n tabernacole aurite, dar nu mă poartă în inimi şi-n minte. Şi-atunci strig şi iar strig şi te rog: „omule, nu mă uita. Primeşte-mă în inima ta”.
Ce-aş mai fi putut să fac şi n-am făcut ca tu să nu mă uiţi şi să mă vizitezi mai des sau în casa ta să mă inviţi ca prieten drag ce-mi eşti?! Am făcut totul…şi totuşi tu mă uiţi.
De fapt, ţi-am scris ca să-ţi spun că duminică m-au încuiat (iar!) în biserică şi tot aştept să vină cineva să-mi spună să merg cu el, să nu mai fiu singur pe altare. Te rog, aminteşte-ţi de mine şi primeşte-mă săptămâna aceasta să stau cu tine. Iar săptămâna viitoare, dacă devin prea incomod, am să găsesc pe altcineva, când tu iarăşi mă vei alunga.
Cu drag, Dumnezeu,
prietenul care te-a creat şi te-a răscumpărat!
PS. Te rog să spui şi altora că doar atât doresc: să nu fiu uitat în taina sfântă a altarului unde-i aştept pe prietenii mei pentru adoraţie şi împărtăşanie. Mulţumesc.
Aminteşte-ţi de mine, ne spune în această seară Isus Cristos care este prezent aici, la Liturghie. Oare cum e posibil să nu venim sau când venim să ne plictisim? Oare nu pentru că nu credem că el e prezent în mod real? Nu ar trebui oare să fie îmbulzeală la această capelă euharistică deschisă pentru adoraţie în timpul zilei? De ce sunt numai bătrâni care cât a fost iarnă nici nu au putut veni şi a trebuit să stea Isus singur? Oare cei tineri nu au nevoie de minuni, de Dumnezeu? Ah…da, timpul, şcoala şi serviciul, prietenii sau părinţii etc. Oare chiar nu avem timp? Oare nu cumva trebuie să reluăm strigătul de săptămâna trecută: cine nu se roagă nu timpul îi lipseşte, ci iubirea. Cine nu face adoraţie euharistică nu timpul îi lipseşte, ci credinţa. Cine nu se împărtăşeşte nu timpul pentru a se spovedi îi lipseşte, ci credinţa în cel prezent. Pâinea şi vinul sunt trupul şi sângele lui Cristos. Reale. Şi asta se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie. Şi asta se întâmplă cu fiecare ostie consacrată. Credem?
În jurul anului 700, un preot călugăr din Lanciano, Italia, era chinuit de îndoieli cu privire la prezenţa reală a lui Isus in Euharistie. Era obsedat de această întrebare: cum e posibil ca, la cuvintele pe care le rostesc la consacrare, pâinea să se transforme în Trupul lui Cristos şi vinul în Sângele lui? Pios fiind, el a continuat să săvârşească zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se lui Dumnezeu să-l elibereze de îndoielile care îl sfăşiau. Într-o zi, la Liturghie, la cuvintele consacrării: Acesta este Trupul meu… Acesta este Sângele meu, literalmente, pâinea s-a transformat în carne şi vinul în sânge. În primul moment, preotul a rămas paralizat de ceea ce îi era dat să vadă, dar şi-a venit în fire, i-a chemat pe toţi cei prezenţi în biserică şi le-a arătat ce s-a întâmplat. Desigur, la Liturghia aceea, preotul nu s-a mai împărtăşit. Pâinea transformată în carne şi vinul transformat în sânge au fost puse într-un vas de fildeş, iar în 1713, într-un relicvariu, în care se păstrează şi astăzi la biserica Sfântului Francisc din Lanciano. Biserica, în timpurile noastre, a voit ca oamenii de ştiinţă să examineze această came şi acest sânge şi să-şi dea verdictul. Astfel, în noiembrie 1970, o echipă formată din medici expertj conduşi de profesorul Odoardo Linoli a dus carnea şi sângele la laboratoarele din Roma şi au început cercetările. Profesorul Linoli, foarte sceptic iniţial, pe la jumătatea lunii decembrie, trimite parohului bisericii o telegramă cu acest mesaj scurt: «La început era Cuvântai, şi Cuvântul s-a făcut trup». La 4 martie 1971, raportul era gata. În urma analizelor, oamenii de ştiinţă au constatat următoarele:
- Carnea e came adevărată. Sângele e sânge adevărat.
- Carnea aparţine ţesutului muscular al inimii (miocard)
- Carnea şi sângele aparţin speciei umane.
- Carnea şi sângele au aceeaşi gmpă sangvină (AB)
- În sânge s-au găsit proteine ca şi în sângele proaspăt, normal, precum şi minerale: cloruri, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu şi calciu.
- Păstrarea cărnii şi a sângelui, în stare naturală, timp de douăsprezece secole, expuse la acţiunea agenţilor atmosferici şi biologici rămâne un fenomen extraordinar, inexplicabil pentru ştiinţă. (http://en.wikipedia.org/wiki/Miracle_of_Lanciano)
Ştiinţa vine în ajutorul credinţei. Dumnezeu a strigat şi prin acest experiment: eu sunt, eu sunt aici real, nu mă uitaţi!
Până nu ne vom convinge că ceea ce se întâmplă aici nu e nici magie, nici vorbe goale, ci cu adevărat o transformare, nu vom crede. Vom fi la fel de plictisiţi. Vom intra în continuare în biserică aşa cum intrăm într-o sală de cinema. Nu vom îngenunchea, ne vom aşeza direct în bănci şi mai, mai că vom striga ca la spectacole școlare: „hai începe, hai începe” pentru că nu mai avem răbdare etc. Şi astăzi răsună strigătul lui Cristos: „Nu aţi fost în stare să vegheaţi măcar un ceas alături de mine?”
Iubiţi credincioşi, Domnul e aici. Mereu. Şi ne aşteaptă. E aici de dinaintea răsăritului de soare şi bucuros să ne salute dimineaţa. Rămâne aici şi după apusul soarelui şi veghează liniştea nopţilor noastre. Când nu puteţi dormi, căutaţi din priviri, tabernacolul unde şi Cristos stă mereu treaz. Când suferiţi, căutaţi din priviri tabernacolul, unde şi Cristos suferă aşteptând în singurătate. Când vă grăbiţi spre seviciu, spre şcoală şi treceţi prin faţa unei biserici, intraţi un minut şi spuneţi unui prieten drag bună ziua şi el vă va face ziua mai bună. Merită să întârzii un minut pentru persoana iubită, pentru Dumnezeu. Merită!
Să ne întorcem, iubiţi credincioşi, la Euharistie, la jertfa sfintei Liturghii, să ne întoarcem la adoraţie. De aici ne va veni salvarea. De la cel care ne-a spus astăzi prin prima lectură: „Bucuraţi-vă! Veseliţi-vă! Izbucniţi în strigăte de bucurie! Căci Domnul mângâie pe poporul său şi are milă de sărmanii lui”. Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit, Domnul m-a uitat!”. „Poate oare o femeie să uite de copilul pe care-l alăptează şi să nu-şi iubească rodul trupului ei? Însă chiar dacă ea ar uita, eu totuşi nu te voi uita!” (Is 49,13-15). El nu ne uită şi de aici ne vine salvarea: din faptul că Domnul îşi aminteşte mereu de noi şi vrea ca şi noi să stăm aproape de el pentru a ne putea bucura de tot ce e mai frumos.
Să reţinem un mare adevăr: un singur lucru vrea şi ne cere Dumnezeu care a dat totul pentru noi: să nu-l uităm. Să nu fie lăsat singur la sfânta Liturghie, să nu fie primit doar de Paşte şi de Crăciun, să nu fie uitat în capela pregătită pentru adoraţie. Să-l luăm săptămâna aceasta în casele noastre, în inima noastră.
Începeam această meditaţie cu povestea acelui om care stând la masă cu prietenii săi le-a cerut să nu-l uite şi să celebreze euharistia în amintirea sa. Şi nu l-au uitat. Însă unul…l-a trădat. După întâlnirea cu Euharistia, avem două posibilităţi: fidelitatea lui Petru şi a celorlalţi apostoli, sau trădarea lui Iuda. Noi ce alegem? Cum îl primim pe Isus?
Sfânta fecioară Maria să ne ajute să învăţăm asemenea ei să ne umplem de prezenţa lui Dumnezeu. După exemplul ei să ştim cum să ne împărtăşim, cum să-l primim pe Isus Cristos din taina altarului. Preabuna noastră Mamă să ne ajute să descoperim iubirea lui Dumnezeu, pe Isus Cristos prezent la sfânta Liturghie şi-n sfânta Euharistie.
Amin.
Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna a IV-a a Postului Mare, 21 martie 2012
47.175168
27.566274
