Prea târziu te-am iubit…

“Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre” (Mt 11,29).

  • banner
  • Categorii

  • Articolele recente

  • banner
  • Pagini

  • Cerca nella BIBBIA
    Per citazione
    (es. Mt 28,1-20):
    Per parola:

  • Arhive

  • Campanie anti-furt
  • Protected by Copyscape DMCA Takedown Notice Checker
  • SocialVibe


  • toateBlogurile.ro

  • Catehism.ro
  • banner
  • BlogWithIntegrity.com

Posts Tagged ‘credinţă’

Scurt, dar cuprinzător

Publicat de Laurentiu pe 02/06/2012

Omul modern este un neliniştit.
Neliniştea s-a substituit credinţei.
Toată lumea se declară realistă, practică, materialistă, turbată să cucerească bunurile acestei lumi.
Suntem foarte departe de a bănui natura răului care îi macină,
astfel că nu observăm decât activitatea lor delirantă,
fără să ne gândim că ea este exact forma degradantă, înveninată a angoasei lor metafizice.
Ei par că fug după noroc,
dar nu după avere fug ei:
ei fug de ei înşişi.

Georges Bernanos citat în
Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos,
Sapientia, Iaşi 2012, 61.

Publicat în Scurt, dar cuprinzător | Etichetat: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu »

Încurajare la început de săptămână

Publicat de Laurentiu pe 28/05/2012

“În ziua bunăstării să nu uiți de cele rele
și în ziua nenorocirii să nu uiți de cele bune” (cf. Sir 11,27).

Vă invit să începem această sătpămână cu un un gând de încurajare venit dintr-un comentariu asupra Cărţii lui Iob, meditaţie făcută de sfântul Grigore cel Mare şi care ne este propusă la lectura a II-a de la Oficiul Lecturilor:

Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?

Paul, observând în el însuși bogățiile înțelepciunii inte­rioare și văzând că în exterior el era trup coruptibil, spune:
Avem această comoară în vase de lut (2Cor 4,7). Iată că, la fericitul Iob, vasul de lut a simțit în exterior lovi­turile și rupturile, dar, în interior, această comoară a rămas intactă. În exterior, a fost sfâșiată din cauza rănilor, dar, în interior, comoara înțelepciunii renăștea fără înce­tare, arătându-se în exterior prin aceste expresii sfinte: Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele? (Iob 2,10). El numește bune darurile lui Dumnezeu, atât temporare, cât și veș­nice, iar prin rele înțelege suferințele prezente, despre care Domnul spune prin gura profetului: Eu sunt Domnul, și nu este altul. Eu întocmesc lumina și dau chip întuneri­cului, autor al păcii și creator al restriștei (Is 45,5a.7).
Eu întocmesc lumina și dau chip întunericului, pentru că, atunci când, din cauza calamităților exterioare, este creat întunericul suferinței, în interior se aprinde lumina sufletului prin cunoaștere. Autor al păcii și creator al restriștei, pentru că suntem readuși la pacea cu Dum­nezeu atunci când lucrurile create, care sunt bune în sine, dar care nu sunt dorite bine, se schimbă pentru noi în necazuri și suferințe. Într-adevăr, prin păcat, noi intrăm în conflict cu Dumnezeu; prin urmare, este drept să restabilim pacea cu Dumnezeu prin necazuri. În felul acesta, atunci când un lucru creat, bun în sine, se transformă pentru noi în cauză de suferință, el ne este folositor pentru corectare, ca să ne întoarcem cu umilință la autorul păcii.
Dar în aceste cuvinte ale lui Iob, cu care el răspunde la acuzele soției sale, trebuie să luăm în considerare îndeosebi faptul că ele sunt pline de bun simț. El spune: Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele? Desigur, este o mare mângâiere ca, în necazuri, atunci când ne aflăm în strâm­torare, să ne amintim de darurile primite de la Crea­torul nostru. Nu ne vom lăsa cuprinși de descurajare atunci când ne lovește durerea, dacă ne vom aminti imediat de mângâierea pe care ne-o aduc darurile. Pentru aceasta a fost scris: În ziua bunăstării să nu uiți de cele rele și în ziua nenorocirii să nu uiți de cele bune (cf. Sir 11,27).
Cel care primește daruri, dar în timpul bunăstării nu se teme de necazuri, cade în aroganță din cauza bucuriei. În schimb, cel care, apăsat de necazuri, nu caută, în timpul necazurilor, să se mângâie cu amintirea daruri­lor primite, este răpus de sentimente de disperare din cauza stării sale mintale.
Așadar, cele două trebuie unite în așa fel încât unul să fie mereu susținut de celălalt; astfel, amintirea binelui va îmblânzi suferința necazului și neîncrederea cu privire la bucuriile pământești și teama necazului vor înfrâna bucuria darului. Pentru aceasta, acel bărbat sfânt, în mijlocul suferințelor cauzate de necazurile sale, își calma mintea sa strâmtorată de atâtea răni cu amintirea daru­rilor din trecut, spunând: Dacă primim din mâna Domnu­lui pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?

Din Comentariu asupra cărții lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă
(Cartea 3, 15-16: PL 75, 606-608)

Publicat în Cartea lui Iob, Lecturi | Etichetat: , , , , , | 2 Comentarii »

Înălțarea Domnului risipeşte teama

Publicat de Laurentiu pe 18/05/2012

Prima zi de după înălţare ne propune ca rugăciune şi meditaţie un text din predicile sfântului Leon cel Mare, un fragment care ne întăreşte credinţa prin misterul înălţării. Prezint acest text în speranţa că şi în viaţa noastră, asemenea vieţii apostolilor, unele din temerile noastre vor dispărea lăsând loc bucuriei. Iată despre ce este vorba:

Înălțarea Domnului mărește credința noastră

Sărbătoarea Paștelui, Învierea Domnului, a fost motiv de mare bucurie pentru noi. La fel este acum cauză de bucurie inefabilă înălțarea sa la cer. Într-adevăr, astăzi amintim și celebrăm ziua în care natura noastră săracă a fost înălțată cu Cristos până la tronul lui Dumnezeu Tatăl, deasupra tuturor oștirilor cerești, deasupra tutu­ror ierarhiilor îngerești, deasupra înălțimii tuturor puteri­lor. Întreaga existență creștină se înteme­iază și se înalță pe o serie tainică de acțiuni divine, prin care iubirea lui Dumnezeu revelează mai mult toate minunățiile sale. Deși este vorba despre mistere care depășesc percepția umană și care inspiră o profundă teamă reverențioasă, totuși, credința nu slăbește, speranța nu se clatină, dra­gostea nu se răcește.
A crede fără a ezita în ceea ce scapă vederii materi­ale și a fixa dorința acolo unde nu se poate ajunge cu privirea este o putere a inimilor cu adevărat mari și o lumină a sufletelor puternice. De altfel, cum s-ar putea naște în inimile noastre dragostea, sau cum ar putea să fie justificat omul prin credință dacă lumea mântuirii ar consta numai în acele lucruri care cad sub simțurile noastre?
Pentru aceasta, ceea ce era vizibil la Răscumpărătorul nostru a trecut în riturile sacramentale. Apoi, pentru ca credința să fie mai autentică și fermă, după observarea directă a urmat magisteriul a cărui autoritate o vor urma inimile credincioșilor, luminate de lumina divină.
Această credință a crescut prin înălțarea Domnului și a fost făcută și mai puternică de darul Duhului Sfânt. Nu au reușit să o elimine cu înspăimântarea lor nici lan­țurile, nici închisoarea, nici exilul, nici foametea sau focul, nici mușcăturile fiarelor, nici chinurile cele mai rafinate născocite de cruzimea persecutorilor. Pentru această credință, în toate părțile lumii, au luptat până la vărsarea sângelui nu numai bărbați, ci și femei; nu numai tineri, ci și tinere fecioare. Această credință i-a pus pe fugă pe diavoli, a învins boli, a înviat morți.
Chiar sfinții apostoli, în ciuda confirmării cu nume­roase minuni și chiar dacă au fost instruiți de atâtea dis­cursuri, s-au lăsat îngroziți de teribila pătimire a Dom­nului și au primit, nu fără ezitare, realitatea învierii sale. Însă au știut să tragă atâta avantaj din înălțarea Dom­nului încât să schimbe în bucurie tot ceea ce le provo­case teamă mai înainte. Sufletul lor era îndreptat în între­gime spre contemplarea divinității lui Cristos, așezat la dreapta Tatălui. Nu mai erau împiedicați, datorită pre­zenței vizibile a trupului său, să-și fixeze privirea minții în Cuvânt, care, deși a coborât de la Tatăl, nu s-a înde­părtat niciodată de el și, deși a urcat la Tatăl, nu s-a înde­părtat de ucenici.
Preaiubiților, Fiul Omului s-a făcut cunoscut chiar atunci în modul cel mai sublim și mai sfânt ca Fiu al lui Dumnezeu când a reintrat în gloria maiestății Tatălui și a început în mod inefabil să devină prezent prin divini­tatea sa care, în omenitatea sa vizibilă, fusese mai dis­tantă de noi.
Credința, mai luminată, a fost atunci în stare să per­ceapă în măsură tot mai mare identitatea Fiului cu Tatăl și a început să nu mai aibă nevoie să atingă în Cristos acea substanță trupească, conform căreia este inferior Tatălui. Într-adevăr, deși natura trupului a rămas în Cris­tos glorificat, credința credincioșilor era condusă în acea sferă în care va putea să-l atingă pe Unul-născut egal cu Tatăl, nu prin contact fizic, ci prin contemplația spiritului.

Din Predicile sfântului Leon cel Mare, papă
(Pred. 2, despre Înălțare, 1-4: PL 54, 397-399)

Publicat în Lecturi | Etichetat: , , , , , , | Lasă un comentariu »

De la inimă la inimă

Publicat de Laurentiu pe 15/04/2012

Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: “Pacea să fie cu voi!” Apoi i-a zis lui Toma: “Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios”. Toma i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ I-a zis Isus: “Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” (In 20,26-29).

„Domnul meu și Dumnezeul meu” strigăm împreună cu Toma către tine Isuse prezent în preasfântul Sacrament. Înaintea ta suntem îngenuncheaţi şi în prezenţa ta euharistică îi aducem pe toţi cei dragi ai noştri pentru acest moment de adoraţie.

“Domnul meu şi Dumnezeul meu”, primeşte adoraţia noastră pentru Biserică, pesntru sfântul părinte Papa Benedict, pentru episcopi şi preoţi, pentru persoane consacrate şi seminarişti, pentru cei bolnavi, dar în mod deosebit pentru cei care au nevoie de milostivirea ta, pentru noi cei păcătoşi şi slabi în credinţă.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” e strigătul nostru ce ia forma rugăciunii şi a adoraţiei! Înălţăm această rugăciune pentru iertarea păcatelor noastre şi ale lumii întregi.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” noi avem încredere în milostivirea ta, căci tu eşti cel care ai murit pe cruce pentru noi şi pentru împăcarea noastră cu Tatăl.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” noi avem încredere în tine pentru că ştim că doar împreună cu tine vom învinge moartea şi păcatul, doar împreună cu tine vom depăşi toate dificultăţile pe care viaţa ni le aduce înainte, doar împreună cu tine vom face faţă asaltului Diavolului care vrea moartea şi rătăcirea noastră.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” noi avem încredere în tine pentru că tu ne-ai pregătit un loc în casa Tatălui şi ne-ai făcut fii ai lui Dumnezeu, tu ne ţii paşii pe calea cea dreaptă a poruncilor tale, a respectului faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” noi avem încredere în tine pentru că tu eşti cel care ne cauţi atunci când rătăcim departe de tine şi de idealul nostru, pentru că tu nu te descurajezi din cauza păcatelor noastre, pentru că tu rămâi mereu mântuirea noastră, Domnul şi Dumnezeul nostru care nu renunţi niciodată la noi. Da, tu eşti singurul care chiar şi atunci când toţi ne părăsesc din cauza slăbiciunilor noastre rămâi lângă noi şi ne susţii, ne încurajezi, ne redai tinereţea şi forţa de a lupta.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” noi avem încredere în tine pentru că tu ne usuci lacrimile, ne aduci liniştea şi ne redai fericirea. Tu eşti mângâierea noastră în clipele de singurătate şi întristare. Tu eşti cel care atingi cu duioşie chipul nostru brăzdat de urmele neputinţei şi ale descurajării.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” , tu eşti cel în faţa căruia vrem  să rămânem în adoraţie şi cu care vrem să vorbim ca de la inimă la inimă în această duminică a Divinei Milostiviri. Primeşte viaţa noastră şi binecuvântează-ne în tot ceea ce facem. Primeşte în special aceste clipe de tăcere şi adoraţie în  care vrem să te ascultăm pe tine, Domnul şi Dumnezeul nostru. Amin.

Rugăciune de adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament
în Duminica Divinei Îndurări, 15 aprilie 2012

Publicat în Predici si meditatii, Rugăciuni | Etichetat: , , , | 2 Comentarii »

Nu mă uita!

Publicat de Laurentiu pe 21/03/2012

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos răstignit prezent la sfânta Liturghie şi în Euharistie (cf. 1Cor 2,2).

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să vedem oameni care se opresc brusc din ceea ce fac şi scot de la gât un medalion şi-l sărută. Sau scot din portofelul sau din geantă o fotografie şi nu se mai satură să o privească şi oftează de dor, unii chiar lăcrimează. Și-i vezi cum uneori stau pierduți chiar în mijlocul străzii și își fugăresc privirea când spre cer, când spre locul pământesc cu amintirea. Sau poate suntem chiar noi cei care facem astfel de gesturi sau ţinem pe biroul nostru amintiri de la cei dragi. Ne-am umplut viaţa cu amintiri. Şi atunci când ne este dor de cineva vedem în jurul nostru cum lucrurile oricât de urâte ar fi se transformă în flori de nu mă uita, pentru că nu vrem să pierdem amintirile la care ţinem şi care ne fac viaţa frumoasă. E atât de bine să nu fii uitat! Toţi vrem să trăim, dacă nu în prezenţa celor dragi, măcar în amintirea lor.

Ştiu povestea unui om care şi-a dorit enorm de mult să nu fie uitat şi aş vrea să vi-o amintesc şi vouă. Este vorba despre un om care într-o zi, cu sufletul mâhnit, şi-a adunat toţi prietenii şi le-a spus: „Prietenii mei, copilaşii mei, încă puţin mai sunt cu voi. Trebuie să plec, însă nu vă voi lăsa singuri. Să nu se tulbure inima voastră…Vă spun toate acestea pentru că vreau doar atât: ca voi să nu mă uitați. Fiți foarte atenți. Atât de mult am dorit să mănânc acum cu voi înainte de plecarea mea prin pătimire”. Şi luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea”. La fel a făcut cu potrirul, după cină, zicând: „acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (cf. In 13-14, Lc 22,15-20). Şi le vorbea cu atâta gingăşie: „căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta moartea mea o vestiţi până când voi reveni (cf. 1Cor 11,26)… Toţi stăteau şi se minunau de cuvintele lui şi-l îndrăgeau. Şi promiteau să nu-l uite niciodată… Şi aşa au şi făcut, în afară de unul, unul singur din cei 12, a ieşit repede în noapte şi s-a dus şi le-a zis duşmanilor săi: „Cât îmi daţi ca să vi-l dau?” (Mt 26,15). Şi l-a trădat pentru că-l uitase.

Rugăciunea, despre care am meditat săptămâna trecută, este dorinţa de a-l ţine minte pe Dumnezeu, de a-l avea mereu prezent. În ultima meditaţie am vorbit despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că ne-a învăţat să ne rugăm.

Astăzi vreau să descoperim punctul culminant al iubirii sale: moartea sa pentru noi. Astăzi vreau să medităm asupra unei forme de iubire pe care nimeni nu o poate nici măcar egala: să fii mereu la dispoziţia tuturor, să fii mereu prezent. Astăzi vreau să vorbim despre sfânta Liturghie şi sfânta Euharistie, cel mai mare dar făcut oamenilor de Dumnezeu. Atât de mult vrea Dumnezeu să nu-l uităm încât a făcut cea mai mare minune posibilă: a transformat unele elemente esenţiale ale vieţii, pâinea şi vinul, în trupul şi sângele său.

Şi totuşi… rămân deseori surprins de bisericile goale, de tabernacole pe care nu le mai deschide nimeni, de capele făcute pentru adoraţie care stau încuiate. Oare cum e posibil? Nu e el Dumnezeu?! De ce nu face ceva ca lumea să nu-l uite şi să se îmbulzească din nou în jurul lui aşa cum o făceau mulţimle când era în viaţa pământească?! Notează evangheliştii: „O mare mulţime îl urma pe Isus şi-l îmbulzea… iar el s-a întors şi a întrebat: „Cine m-a atins?”. Însă ucenicii uimiți de el i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui „Cine m-a atins?” Însă el ştia că cineva îl atinsese şi se vindecase doar prin acea atingere (cf. Mc5,21-34)”.

Mi-ar plăcea să fie la fel în faţa tabernacolului. Când preotul iese din sacristie să nu aibă loc să păşească spre altar. Să trebuiască doi oameni să-i elibereze calea pentru a ajunge la altar. Mi-ar plăcea să văd nerăbdarea pe chipul celor prezenţi la Litirghie ca pâinea să se transforme în Cristos şi inima să le bată din ce în ce mai puternic cu cât se apropie momentul prefacerii. Mi-ar plăcea ca măcar inima mea să bată mai tare, căci vine Domnul.

Însă ce vedem de cele mai multe ori?! Vă invit să priviți de aici, din altar spre băncile din biserică. Mă văd mai întâi pe mine. Suntem oameni obosiţi, îngânduraţi. Oameni care dacă nu cască, se uită la ceas, dacă nu se uită la ceas, numără punctele roşii sau albastre de pe haina celui din faţă…etc. Oameni care vin târziu şi pleacă devreme de la sfânta Liturghie. Şi toate astea în timp ce el, cel atotputernic, suferă şi moare; în timp ce el repetă de două mii de ani din dragoste faţă de noi „Tată, iartă-i că nu știu ce fac! Nu le socoti lor păcatul acesta, neatenția lor, graba lor”…

Oare chiar ştim noi ce se întâmplă pe altare la sfânta Liturghie? Oare ne dăm seama cine este cel în faţa căruia îngenunchem când participăm la adoraţie? Eu cred că avem o obligaţie faţă de Dumnezeu să vorbim despre sfânta Liturghie celor care nu au mai participat de ani de zile; să vorbim despre euharistie celor care nu îndrăznesc să se spovedească şi să se împărătşească, să vorbim despre adoraţia euharistică celor care nu au timp de Dumnezeu. Dumnezeu ne cere asta: ne cere să nu-l uităm. Atât vrea: să nu fie uitat prin biserici, prin tabernacole. Un Dumnezeu singur e cea mai tristă imagine, un Dumnezeu care iubeşte miliarde de oameni şi totuşi stă singur. Noi iubim 2-3 oameni, maxim 10 și vrem ca din aceștia să avem mereu lângă noi măcar unul. Iar el iubește miliarde și deseori e singur. Nu trebuie să acceptăm asta. Când vă întoarceți acasă sau întâlniți pe cineva care nu a mai stat de mult timp cu Cristos spuneți-i că astăzi Dumnezeu v-a cerut să-i vorbiți despre el, despre Liturghie, despre Euharistie, despre adorație.

Când mi-am dat seama cât de rău îl tratez pe Dumnezeu prezent în sfânta Taină, când am conştientizat răceala vizitelor mele la preasfântul Sacrament şi a orelor mele de adoraţie, am simţit cum Dumnezeu s-a aşezat la masa de scris şi mi-a trimis urgent o scrisoare. Și vă invit să ne imaginăm împreună câteva gânduri trimise de Dumnezeu către omul zilelor noastre. Fiecare dintre noi poate fi destinatarul. Iată ce ne scrie Domnul:

Dragul meu,
Într-o zi, pe când nimic nu era şi tu nici nu te gândeai că ai putea exista, eu l-am creat pe om. Și-mi era atât de drag.
Şi l-am făcut după chipul şi asemănarea mea şi doar atât i-am spus: „Te rog, nu mă uita. Nu-ţi cer nimic mai mult. Doar nu mă uita”.
Şi ca să-i fie mai uşor, l-am înconjurat de semnele prezenţei mele: un cer albastru şi-o mare adâncă, păduri îmbulzite de viaţă şi pomi plini de fructe şi-un soare imens şi alţi zeci de aştrii ce-i strigă într-una: „Te rog, nu uita de Dumnezeu”.
Şi am făcut zeci de câmpii colorate şi-o floare am vrut chiar să se cheme aşa: „nu mă uita”, ca omul, atât de drag mie, să nu mă uite.
Și-am pus lângă el o altă făptură, la fel de frumoasă, cu chip ca al meu și i-am dat zâmbet și suflet, priviri gingașe și vorbe de duh, ca să-i şoptească despre mine şi să-mi spună doar atât: „Doamne, eu nu te uit”. Dar…
Dar tot mă uita. Şi atunci i-am dat legi şi regi şi profeţi şi semne de bine, de greu, bucurii şi-ncercări; şi i-am trimis şi suferinţa sperând să alerge la mine cu braţele dreptate spre cer; şi-am pus şi oameni de seamă să-i strige într-una în numele meu: „Omule, nu uita de Dumnezeu”. Dar tot m-a uitat.
Şi-am zis: „nu vreau să-l pierde pe cel ce mi-este atât de drag. Am să-i dau totul. Am să mă dau pe mine”. Şi m-am dus pe pământ, am trăit pentru el, am murit şi-am înviat şi cu totul m-am aşezat într-o bucăţică de pâine şi un strop de vin. Şi din aceastea tot strig: „nu mă uita. Primeşte-mă în inima ta!…”.
Şi mă tot uit cum mă aşază-n potire frumoase şi-n tabernacole aurite, dar nu mă poartă în inimi şi-n minte. Şi-atunci strig şi iar strig şi te rog: „omule, nu mă uita. Primeşte-mă în inima ta”.
Ce-aş mai fi putut să fac şi n-am făcut ca tu să nu mă uiţi şi să mă vizitezi mai des sau în casa ta să mă inviţi ca prieten drag ce-mi eşti?! Am făcut totul…şi totuşi tu mă uiţi.
De fapt, ţi-am scris ca să-ţi spun că duminică m-au încuiat (iar!) în biserică şi tot aştept să vină cineva să-mi spună să merg cu el, să nu mai fiu singur pe altare. Te rog, aminteşte-ţi de mine şi primeşte-mă săptămâna aceasta să stau cu tine. Iar săptămâna viitoare, dacă devin prea incomod, am să găsesc pe altcineva, când tu iarăşi mă vei alunga.

Cu drag, Dumnezeu, 
prietenul care te-a creat şi te-a răscumpărat!

PS. Te rog să spui şi altora că doar atât doresc: să nu fiu uitat în taina sfântă a altarului unde-i aştept pe prietenii mei pentru adoraţie şi împărtăşanie. Mulţumesc.

Aminteşte-ţi de mine, ne spune în această seară Isus Cristos care este prezent aici, la Liturghie. Oare cum e posibil să nu venim sau când venim să ne plictisim? Oare nu pentru că nu credem că el e prezent în mod real? Nu ar trebui oare să fie îmbulzeală la această capelă euharistică deschisă pentru adoraţie în timpul zilei? De ce sunt numai bătrâni care cât a fost iarnă nici nu au putut veni şi a trebuit să stea Isus singur? Oare cei tineri nu au nevoie de minuni, de Dumnezeu? Ah…da, timpul, şcoala şi serviciul, prietenii sau părinţii etc. Oare chiar nu avem timp? Oare nu cumva trebuie să reluăm strigătul de săptămâna trecută: cine nu se roagă nu timpul îi lipseşte, ci iubirea. Cine nu face adoraţie euharistică nu timpul îi lipseşte, ci credinţa. Cine nu se împărtăşeşte nu timpul pentru a se spovedi îi lipseşte, ci credinţa în cel prezent. Pâinea şi vinul sunt trupul şi sângele lui Cristos. Reale. Şi asta se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie. Şi asta se întâmplă cu fiecare ostie consacrată. Credem?

În jurul anului 700, un preot călugăr din Lanciano, Italia, era chinuit de îndoieli cu privire la prezenţa reală a lui Isus in Euharistie. Era obsedat de această întrebare: cum e posibil ca, la cuvintele pe care le rostesc la consacrare, pâinea să se transforme în Trupul lui Cristos şi vinul în Sângele lui? Pios fiind, el a continuat să săvârşească zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se lui Dumnezeu să-l elibereze de îndoielile care îl sfăşiau. Într-o zi, la Liturghie, la cuvintele consacrării: Acesta este Trupul meu… Acesta este Sângele meu, literalmente, pâinea s-a transformat în carne şi vinul în sânge. În primul moment, preotul a rămas paralizat de ceea ce îi era dat să vadă, dar şi-a venit în fire, i-a chemat pe toţi cei prezenţi în biserică şi le-a arătat ce s-a întâmplat. Desigur, la Liturghia aceea, preotul nu s-a mai împărtăşit. Pâinea transformată în carne şi vinul transformat în sânge au fost puse într-un vas de fildeş, iar în 1713, într-un relicvariu, în care se păstrează şi astăzi la biserica Sfântului Francisc din Lanciano. Biserica, în timpurile noastre, a voit ca oamenii de ştiinţă să examineze această came şi acest sânge şi să-şi dea verdictul. Astfel, în noiembrie 1970, o echipă formată din medici expertj conduşi de profesorul Odoardo Linoli a dus carnea şi sângele la laboratoarele din Roma şi au început cercetările. Profesorul Linoli, foarte sceptic iniţial, pe la jumătatea lunii decembrie, trimite parohului bisericii o telegramă cu acest mesaj scurt: «La început era Cuvântai, şi Cuvântul s-a făcut trup». La 4 martie 1971, raportul era gata. În urma analizelor, oamenii de ştiinţă au constatat următoarele:
- Carnea e came adevărată. Sângele e sânge adevărat.
- Carnea aparţine ţesutului muscular al inimii (miocard)
- Carnea şi sângele aparţin speciei umane.
- Carnea şi sângele au aceeaşi gmpă sangvină (AB)
- În sânge s-au găsit proteine ca şi în sângele proaspăt, normal, precum şi minerale: cloruri, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu şi calciu.
- Păstrarea cărnii şi a sângelui, în stare naturală, timp de douăsprezece secole, expuse la acţiunea agenţilor atmosferici şi biologici rămâne un fenomen extraordinar, inexplicabil pentru ştiinţă. (http://en.wikipedia.org/wiki/Miracle_of_Lanciano)

Ştiinţa vine în ajutorul credinţei. Dumnezeu a strigat şi prin acest experiment: eu sunt, eu sunt aici real, nu mă uitaţi!

Până nu ne vom convinge că ceea ce se întâmplă aici nu e nici magie, nici vorbe goale, ci cu adevărat o transformare, nu vom crede. Vom fi la fel de plictisiţi. Vom intra în continuare în biserică aşa cum intrăm într-o sală de cinema. Nu vom îngenunchea, ne vom aşeza direct în bănci şi mai, mai că vom striga ca la spectacole școlare: „hai începe, hai începe” pentru că nu mai avem răbdare etc. Şi astăzi răsună strigătul lui Cristos: „Nu aţi fost în stare să vegheaţi măcar un ceas alături de mine?”

Iubiţi credincioşi, Domnul e aici. Mereu. Şi ne aşteaptă. E aici de dinaintea răsăritului de soare şi bucuros să ne salute dimineaţa. Rămâne aici şi după apusul soarelui şi veghează liniştea nopţilor noastre. Când nu puteţi dormi, căutaţi din priviri, tabernacolul unde şi Cristos stă mereu treaz. Când suferiţi, căutaţi din priviri tabernacolul, unde şi Cristos suferă aşteptând în singurătate. Când vă grăbiţi spre seviciu, spre şcoală şi treceţi prin faţa unei biserici, intraţi un minut şi spuneţi unui prieten drag bună ziua şi el vă va face ziua mai bună. Merită să întârzii un minut pentru persoana iubită, pentru Dumnezeu. Merită!

Să ne întorcem, iubiţi credincioşi, la Euharistie, la jertfa sfintei Liturghii, să ne întoarcem la adoraţie. De aici ne va veni salvarea. De la cel care ne-a spus astăzi prin prima lectură: „Bucuraţi-vă! Veseliţi-vă! Izbucniţi în strigăte de bucurie! Căci Domnul mângâie pe poporul său şi are milă de sărmanii lui”.  Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit, Domnul m-a uitat!”. „Poate oare o femeie să uite de copilul pe care-l alăptează şi să nu-şi iubească rodul trupului ei? Însă chiar dacă ea ar uita, eu totuşi nu te voi uita!” (Is 49,13-15). El nu ne uită şi de aici ne vine salvarea: din faptul că Domnul îşi aminteşte mereu de noi şi vrea ca şi noi să stăm aproape de el pentru a ne putea bucura de tot ce e mai frumos.

Să reţinem un mare adevăr: un singur lucru vrea şi ne cere Dumnezeu care a dat totul pentru noi: să nu-l uităm. Să nu fie lăsat singur la sfânta Liturghie, să nu fie primit doar de Paşte şi de Crăciun, să nu fie uitat în capela pregătită pentru adoraţie. Să-l luăm săptămâna aceasta în casele noastre, în inima noastră.

Începeam această meditaţie cu povestea acelui om care stând la masă cu prietenii săi le-a cerut să nu-l uite şi să celebreze euharistia în amintirea sa. Şi nu l-au uitat. Însă unul…l-a trădat. După întâlnirea cu Euharistia, avem două posibilităţi: fidelitatea lui Petru şi a celorlalţi apostoli, sau trădarea lui Iuda. Noi ce alegem? Cum îl primim pe Isus?

Sfânta fecioară Maria să ne ajute să învăţăm asemenea ei să ne umplem de prezenţa lui Dumnezeu. După exemplul ei să ştim cum să ne împărtăşim, cum să-l primim pe Isus Cristos din taina altarului. Preabuna noastră Mamă să ne ajute să descoperim iubirea lui Dumnezeu, pe Isus Cristos prezent la sfânta Liturghie şi-n sfânta Euharistie.
Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna a IV-a a Postului Mare, 21 martie 2012

Publicat în Euharistie, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , | 4 Comentarii »

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 84 other followers