În dimineaţa aceasta, la ora 8:00, am celebrat sfânta Liturghie în catedrala “Adormirea Maicii Domnului”, din Iaşi, sfântă Jertfă transmisă şi la Radio Iaşi. Iată şi cuvântul de învăţătură de la această slujbă:

„Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, 
pe tine te caut dis-de-dimineaţă.
Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu,
ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 62,2).

Dis-de-dimineaţă ne-am trezit şi noi, iubiţi credincioşi, dragi radio-ascultători, şi ne-am adunat unii în jurul altarului, alţii în jurul difuzoarelor pentru a asculta glasul Domnului, pentru a primi şi în această duminică Evanghelia, vestea cea bună. Ferice de noi dacă ne putem însuşi aceste cuvinte ale psalmistului şi ne regăsim printre cei însetaţi după Dumnezeu asemenea unui pământ pustiu, uscat şi fără apă. Atunci când participăm cu credinţă la sfânta Liturghie şi atunci când ascultăm cu evlavie sfânta Evanghelie, setea şi dorul şi foamea după Dumnezeu se potolesc.

Cu ceva timp în urmă mi-a atras atenţia un film scurt care circula pe internet. Un om curăţa porumb într-o găleată, iar în spatele lui zeci de copii slăbiţi de lipsuri aşteptau să primească puţin, două-trei linguri de grăunţe cu care să-şi potolească foamea. Deşi erau flămânzi, chipul lor era senin. Imediat după, în acelaşi film, apare un alt cadru: se vedeau zeci de camioane de la crucea roşie, încărcate cu ajutoare, care străbăteau deşertul şi mergeau spre cei înfometaţi. Aceste ajutoare erau primite mereu cu urale. Apoi apare şi un al treilea cadru: o mulţime de oameni – copii, tineri, bătrâni – cu foamea şi lipsurile întipărite pe trupul lor, stăteau adunaţi în jurul unui preot care proclama din Evanghelie pasajul următor: „Isus a început să citească: Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună, să proclam celor închişi eliberarea, celor orbi vederea, să redau libertatea celor asupriţi, să vestesc un an de îndurare al domnului”… (Lc 4,18)
La sfârşitul filmului, un jurnalist se întreba ironic: „De ce au nevoie într-adevăr aceşti oameni înfometaţi: de camioane cu mâncare care merg spre ei şi-i ajută sau de un preot care să le citească Evanghelia?”… M-a indignat întrebarea şi voiam să-mi răspund în primul rând mie. Şi m-am uitat din nou la film. Şi am văzut că imensă era bucuria pentru camioanele care soseau; dar neclintiţi şi senini, cu un chip strălucitor erau la Evanghelia pe care o ascultau. Mi-am răspuns: dacă nu ar fi cineva să le citească Evanghelia nu ar avea speranţa necesară şi forţa să reziste şi să aştepte acele camioane care vin rar. Dacă nu ar fi Evanghelia ar muri deznădăjduiţi. Plus că deseori Evanghelia este cea care pune în mişcare sute de camioane de la creştini generoşi.

Da, ei cred Evanghelia: cred că cei săraci au în Cristos un sprijin, pe unul de-al lor. Şi astfel rezistă. Ei cred! Dar noi? Ce reprezintă Evanghelia pentru noi şi cât o luăm în serios?… M-a fascinat chipul lor când ascultau… Greu găseşti asemenea strălucire pe chipul unor oameni, tineri sau bătrâni! Dacă nu ar fi fost Evanghelia, ei ar muri deznădăjduiţi, fără speranţă…

Dacă nu ar fi Evanghelia această lună noiembrie, când ne amintim de cei dragi care au murit, acest timp când medităm la realitatea morţii, ar fi disperant. E atât de greu fără cei dragi, fără cei de care ai atât de multă nevoie şi care-ţi erau un sprijin. Şi ei au plecat, au murit. Şi atunci ne putem întreba şi noi: „unui om care l-a pierdut pe cel drag, ce-i trebuie: un alt om care să-l mângâie şi să-l înlocuiască pe precedentul sau Evanghelia care dă speranţa revederii cu cel drag?”.

Răsună astăzi strigătul apostolului Paul din cea de-a doua lectură pe care am ascultat-o: „Fraţilor, nu vrem să vă lăsăm în ignoranţă cu privire la cei care au murit, ca să nu vă descurajaţi ca ceilalţi care nu au speranţă. Căci precum credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu îi va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei care au adormit în el” (1Tes 4,13-15). Da, iubiţi credincioşi, dragi radio-ascultători, aceasta este speranţa noastră: Dumnezeu îi va aduce înapoi. Şi cu toată convingerea Apostolul continuă: „Vor învia cei morţi în Cristos, iar noi vom fi răpiţi împreună cu ei în norii cerului, ca să-l întâmpinăm pe Domnul. Şi astfel vom fi pentru totdeauna împreună cu Domnul” şi cu fraţii noştri (1Tes 4,16-17). Eu sunt convins că nimeni, oricât de bun ar fi, nu-l poate înlocui pe cel drag, pe cei morţi. Însă la fel de convins sunt că îi vom revedea. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să distrugă în noi această speranţă a revederii: ei trăiesc împreună cu Domnul cel veşnic viu şi într-o zi vom merge şi noi să-l întâmpinăm pe Domnul şi să fim împreună cu ei.

„Vom merge să-l întâmpinăm pe Domnul”, spunea apostolul, iar în Evanghelie a răsunat acel strigăt îndreptat spre fecioarele chemate la nuntă: „Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”. Acest strigăt îl reînnoim acum la sfânta Liturghie, iubiţi credincioşi, îl reînnoim mai ales în momentul în care preotul ridicând ostia spune: iată mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii. Ieşiţi-i în întâmpinare, veniţi şi gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul.

Acest strigăt „Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” răsună astăzi în toată ţara noastră, în România vremurilor grele ca o noapte profundă din care toţi abia aşteptăm să ne trezim. Ne dorim să se termine odată această aşteptare a vremurilor mai bune şi să intrăm în sala de nuntă şi să nu mai simţim nici foame, nici durere, nici lipsuri, ci doar bucurie.

Acest strigăt răsună astăzi în mod deosebit pentru cei bătrâni, bolnavi şi suferinzi care aşteaptă să audă cuvântul mângâietor: „Vine mirele!”. Ei sunt cei care-l laudă pe Dumnezeu dis-de-dimineaţă, cei care se regăsesc în aceste cuvinte ale psalmistului: „Mă gândesc la tine, Doamne, în timpul nopţii, ore în şir în noapte continui să-ţi vorbesc” (Ps 62,7). Eu ştiu şi ştiţi şi dvs. în mod sigur, iubiţi credincioşi, dragi radio-ascultători, zeci de bătrâni sau suferinzi care zi de zi întâmpină soarele la răsărit cu rozariul în mână! Ştim că în patul de suferinţă, acasă sau prin spitale, bolnavii îşi petrec noaptea în rugăciune, cu candelele aprinse, ca să folosim cuvintele sfintei Evanghelii, veghind, şi-i spun Domnului împreună cu psalmistul: „Tu eşti ajutorul meu,la umbra aripilor tale tresalt de bucurie…  Bunătatea ta preţuieşte mai mult decât viaţa – mai mult decât sănătatea preţuieşte bunătatea ta –, de aceea buzele mele te laudă” (Ps 62, 8.4). Spre voi, dragi credincioşi în suferinţă care dis-de-dimineaţă îl căutaţi pe Domnul şi ridicaţi mâinile voastre invocând numele său, spre voi Domnul priveşte astăzi cu drag. Vouă vă strigă biserica astăzi „Iată mirele”, pentru că voi, care aveţi în comun cu el suferinţa, cunoaşteţi cel mai bine glasul lui şi-l puteţi urma cu mai multă siguranţă spre sala de nuntă. El, mirele şi speranţa voastră, este cel care vă va întări să fiţi mereu pregătiţi.

Astăzi, Biserica, vă cere dragi bolnavi, dragi bătrâni, dragi credincioşi, să continuaţi să ridicaţi mâinile în rugăciune. Rugaţi-vă pentru cei răposaţi. Noi toţi ascultăm la sfânta Liturghie aceste cuvinte pline de speranţă şi de mângâiere pe care le înălţăm către Domnul împreună cu voi prin rugăciunea Euharistică: „Adu-ţi aminte de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care au răposat în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale”.

Totodată, rugaţi-vă şi oferiţi jertfele şi suferinţele dvs. pentru ca nimeni dintre cei dragi ai noştri să nu audă din partea Domnului aceste cuvinte atât de dureroase: „Vă spun adevărul: nu vă cunosc!”. Ar fi prea trist!

Toţi, iubiţi credincioşi, dragi radio-ascultători, trebuie să ne rugăm şi să veghem astfel încât să nu permitem să se întâmple şi în viaţa noastră o situaţie asemănătoare cu cea din Evanghelie: să vină mirele, iar noi să dormim, fără să avem ulei suficient în vasele noastre. Să nu permitem ca mirele să intre la nuntă în compania fecioarelor înţelepte, iar noi să rămânem pe-afară. Să nu permitem ca din cauza vieţii noastre dezordonate să-l auzim pe Domnul cum ne spune: „Nu vă cunosc!”.
Să nu permitem! Să nu riscăm! Sau altfel spus: „Să veghem…pentru că nu ştim nici ziua, nici ceasul!” (Mt 25,13).

Cine trebuie să vegheze? Parabola pe care am ascultat-o, notează evanghelistul Matei, Isus a spus-o ucenicilor săi. Pe ei i-a chemat în primul rând să vegheze, să fie modele pentru cei încredinţaţi lor. Aşadar, să veghem în primul rând noi, preoţii, pentru ca nu cumva, tocmai noi, prietenii mirelui, să auzim acele cuvinte atât de dure: „Nu vă cunosc!” (Mt 25,12)!

Să vegheze persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, pentru că Evanghelia e clară: consacrarea nu este suficientă! E nevoie de mai mult! Este nevoie de o trăire într-o continuă stare de veghe, cu candelele aprinse şi cu untdelemn de rezervă în vase, ca să nu ajungă să strige prea târziu şi în zadar: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” (Mt 25,11). Va fi prea târziu!

Să vegheze copiii şi tinerii, pentru că acest avantaj al vârstei este fragil în timpurile noastre pline de accidente şi oricând, oricând poate răsuna şi pentru ei: „Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” (Mt 25,6).

Să vegheze soţii, părinţii, bunicii, în special în aceste timpuri dedicate familiei, în anul în care Biserica invocă ocrotirea şi mântuirea familiilor. Să vegheze pentru ca bucuria pe care o trăiesc aici pe pământ alături de cei dragi, să o poată prelungi în ceruri: atunci când va veni mirele să intre în sala de nuntă întreaga familie, nu jumătate să rămâne pe-afară. De aceea, fiţi modele pentru cei din jurul vostru! Rugaţi-vă în faţa copiilor. Rugaţi-vă împreună cu copii şi nepoţii dvs. Vorbiţi-le despre Cristos, despre mântuire, despre viaţa veşnică. Nu lăsaţi să se stingă prezenţa lui Cristos în familiile dvs. pentru că este pericolul să nu mai recunoască glasul Mirelui, al Păstorului cel Bun şi să se abată de la cale. Să veghem, dragi familii, pentru ca numele lui Cristos şi glasul Mirelui să fie cunoscute în casele noastre.
Toţi trebuie să veghem şi să fim gata, căci fiul omului – Mirele  – va veni în ceasul în care nu ne aşteptăm.

De ce să veghem? Ca să ajungem la ziua în care vom fi pentru totdeauna cu Domnul, la viaţa veşnică. Este oare pentru creştin vreo speranţă mai demnă de dorit decât să fii pentru totdeauna cu Domnul? Acesta este visul meu, al tău, al dvs., al zecilor de  bătrâni şi suferinzi: să vină ziua în care vom fi împreună cu Domnul, viaţa veşnică. Să vină ziua revederii cu cei dragi de care ne este uneori atât de dor. Da, de dragul lor şi mai ales din dragoste faţă de Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică, trebuie să veghem.

Însă, din păcate, este  adevărat că speranţa noastră nu e visul tuturor. Spune sfântul părinte papa Benedict în enciclica sa Spe salvi: „Vrem noi cu adevărat aceasta – să trăim veşnic? Poate că astăzi multe persoane refuză credinţa doar pentru că viaţa veşnică nu li se pare un lucru de dorit. Nu vor deloc viaţa veşnică, ci pe cea prezentă, şi credinţa în viaţa veşnică pare, pentru acest scop, mai degrabă o piedică”. Şi imediat continuă sfântul părinte: „A continua să trăieşti în veci – fără sfârşit – apare mai mult o condamnare decât un dar. Desigur, moartea ar vrea să se amâne cât mai mult posibil. Dar a trăi mereu, fără un capăt – acest lucru, în concluzie, poate fi numai plictisitor şi până la urmă insuportabil. Exact acest lucru îl spune, de exemplu, părintele Bisericii Ambroziu în predica de înmormântare pentru fratele răposat Satir: „este adevărat că moartea nu făcea parte din natură, dar a fost făcută realitate a naturii; de fapt, Dumnezeu de la început nu a stabilit moartea, ci a dat-o ca remediu [...]. Din cauza încălcării, viaţa oamenilor a început să fie mizerabilă în truda zilnică şi în plânsul insuportabil. Trebuia să fie pus capăt răului, pentru ca moartea să redea ceea ce pierduse viaţa. Nemurirea este mai curând o povară decât un avantaj, dacă nu o luminează harul”. Deja mai înainte Ambroziu spusese: „Nu trebuie să fie plânsă moartea, pentru că este cauză de mântuire…” (Spe Salvi, nr.10).

Nu toţi doresc viaţa veşnică. Nu toţi vor să intre în viaţa veşnică prin moarte. Unii se tem de moarte pentru că nu o înţeleg. Dar, noi, creştinii, ştim ce e dincolo de moarte: dincolo de ea e Cristos cel care ne aşteaptă, e cel cu care am împărtăşit suferinţele noastre. Dragii credincioşi bătrâni sau bolnavi, în special vouă, dar şi nouă, celor mai tineri, fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea ne spune: „Nu vă temeţi în faţa morţii. Nu vă temeţi de ea pentru că ea este o mare întâlnire, întâlnirea cu mirele. Moartea e întâlnirea în Cristos cu Dumnezeu, acel Dumnezeu care atât de mult ne iubeşte pe fiecare dintre noi încât l-a dat pe fiul său unul născut pentru ca omul să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (cf. In 3,16) (Din predica sfântului părinte papa Ioan Paul al II-lea ţinută la 8 noiembrie 1987, în parohia romană „San Melchiade”). Să nu ne temem. Să veghem şi să ne pregătim pentru ea. Să credem Evanghelia. Să trăim Evanghelia! Iar în ajutorul nostru să-l chemăm mereu pe mirele Cristos şi pe preasfânta sa maică:
O, Marie, tămăduitoarea bolnavilor, mângâietoarea mâhniţilor, scăparea păcătoşilor şi ajutorul creştinilor, roagă-te pentru noi păcătoşii acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.