Toată ziua de ieri am stat cu gândul la ultima frază a lecturii întâi din scrisoarea sfântului Petru: “Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt” (1Pt 1,16). Începusem să scriu o meditaţie cu titlul: “Un Dumnezeu pretenţios“. Mi se pare că cere prea mult de la noi, nişte sărmane fiinţe atât de uşor influenţabile şi înclinate inepuizabil spre rău. Nici măcar îngerii nu au reuşit toţi să fie sfinţi. Nu văd de ce sau cum vom reuşi noi oamenii. E adevărat că unii au reuşit. E adevărat şi că alţii vor mai reuşi. Dar adevărat este că nu toţi vor fi sfinţi. Şi ce va fi cu noi, cu cei care nu vom reuşi să fim sfinţi?! Ne va abandona?! Nu cred! Dimpotrivă! Va sta cu noi, lângă noi. Va veni în căutarea noastră, oi rătăcite departe de turma sfinţeniei.
E adevărat că e un Dumnezeu pretenţios, dar are şi motive: ne-a dat totul, s-a dat pe sine, ne-a dat harurile sale. Şi mai mult decât atât: dacă cere ceva (iar acum cere sfinţenia!) ştie el de ce o face: are atotştiinţa şi atotputernicia de partea lui. Şi mai presus de toate are de partea lui iubirea ce ne-o poartă. El ne cunoaşte pe fiecare şi ne va cere socoteală în funcţie de darurile pe care ni le-a dat. Poate nu vom reuşi să fim sfinţi, dar merită să încercăm. Poate că nici nu va conta cât de sfinţi vom reuşi să fim, ci va conta mult mai mult cât am încercat… dacă am încercat!
Atât am stat cu gândul la pretenţiile lui Dumnezeu că am uitat să public un text de la rugăciunea de ieri. E un text care mi-a plăcut mult, şi asta nu doar pentru că e din una din cărţile mele preferate, “Confesiuni” ale sfântului Augustin, ci pentru că ne aminteşte un adevăr esenţial: Domnul, cel care ne cere sfinţenie, desăvârşire, ne cunoaşte aşa cum suntem; el ştie cel mai bine ce se află în adâncul inimii noastre; în faţa lui suntem ca o carte deschisă în care el citeşte cu uşurinţă cât, ce şi cum am luptat pentru viaţa noastră veşnică, pentru sfinţenie.
Iată şi mărturisirea sfântului Augustin:

Tu mă cunoști, Doamne, așa cum sunt
O, te voi cunoaște pe tine, care mă cunoști pe mine, te voi cunoaște așa cum am fost și eu cunoscut (cf. 1Cor 13,12). Tărie a sufletului meu, pătrunde în el și modelează-l după măsura ta, ca să fie fără vreo pată sau rid (Ef 5,27), ca să ți-l însușești și să-l stă­pânești. Aceasta este speranța mea, pentru aceasta vor­besc și întru această speranță mă bucur atunci când bucuria mea este sănătoasă. Cât privește însă celelalte bucurii ale vieții acesteia, cu atât sunt mai puțin vrednice de plâns, cu cât le plângem mai mult, și sunt cu atât mai vrednice de plâns, cu cât le plângem mai puțin. Iată, tu iubești adevărul (Ps 50,8), fiindcă acela care face ade­vărul vine la lumină (cf. In 3,21). Vreau, așadar, să fac adevărul, atât în inima mea, prin această mărturisire înaintea ta, cât și înaintea multor martori, prin această scriere a mea.
O, Doamne, abisul conștiinței umane este gol în fața privirilor tale! Ce ar mai putea oare să rămână ascuns în mine, chiar dacă nu aș vrea să-ți mărturisesc ție? Mai degrabă te-aș ascunde pe tine de mine, decât să mă ascund pe mine de tine. Acum însă, când geamătul meu dă mărturie cât de silă îmi este de mine însumi, tu strălucești pentru mine și mă placi, tu, care ești iubit și dorit de mine, încât îmi este rușine de mine însumi, mă resping pe mine însumi, ca să te aleg pe tine; nu vreau să fiu plăcut nici în ochii tăi, nici într-ai mei, decât pentru tine.
Tu mă cunoști, Doamne, așa cum sunt. Am spus deja cu ce scop mă mărturisesc ție. Și mă mărturisesc nu prin cuvinte și strigăte trupești, ci prin cuvintele inimii și prin strigarea gândirii mele, pe care urechea ta o poate auzi. Când sunt păcătos, mărturisirea mea înaintea ta nu înseamnă altceva decât a-mi fi silă de mine; când sunt însă bun, mărturisirea nu înseamnă altceva decât că nu-mi atribui mie acest merit, pentru că tu îl binecu­vântezi pe cel drept, Doamne (Ps 5,13), dar, mai înainte de aceasta, tu îl îndreptățești pe păcătos (cf. Rom 4,5). Mărturisirea mea, pe care o fac înaintea ta, Dumnezeul meu, are loc și în tăcere, și în strigăte. Este tăcută cât privește cuvintele, dar strigă din adâncul inimii.
Tu, Doamne, ești cel care mă judeci. Desigur, nimeni dintre oameni nu cunoaște ceea ce este în om, în afară de duhul omului care este în om (1Cor 2,11). Totuși, în orice om există ceva pe care nici chiar duhul omului, care este în el, nu-l cunoaște. Însă tu, Doamne, cunoști toate despre el, fiindcă tu l-ai creat. Iar eu, deși înaintea privirilor tale mă disprețuiesc și mă consider țărână și cenușă, cunosc totuși despre tine un lucru pe care nu-l știu despre mine.
Firește, acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci vom vedea față în față (1Cor 13,12); de aceea, cât timp rătăcesc departe de tine, sunt mai aproape de mine însumi decât de tine, dar știu totuși că tu nu poți fi pângărit în nici un fel. Nu știu însă despre mine căror ispite aș fi în stare să le rezist și cărora nu le-aș putea rezista. Speranța mea stă în faptul că tu ești credincios și că nu îngădui să fim ispitiți mai mult decât putem îndura, ci, o dată cu ispita, tu ne dai și o ieșire, ca să o putem îndura (cf. 1Cor 10,13).
Voi mărturisi, așadar, ceea ce știu despre mine, voi mărturisi și ceea ce nu știu despre mine, căci ceea ce știu despre mine o știu fiindcă tu reverși lumină asupra mea, iar ceea ce nu știu nu o voi ști până când întune­ricul meu se va face ca miezul zilei înaintea feței tale (cf. Is 58,10).

 Din Confesiuni, de sfântul Augustin, episcop
(Cartea 10, 1.1 – 2.2; 5.7: CCL 27, 155.158)