Prea târziu te-am iubit…

“Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre” (Mt 11,29).

  • banner

  • Categorii

  • Articolele recente

  • banner

  • Pagini

  • Cerca nella BIBBIA
    Per citazione
    (es. Mt 28,1-20):
    Per parola:

  • Arhive

  • Campanie anti-furt
  • Protected by Copyscape DMCA Takedown Notice Checker

  • SocialVibe


  • toateBlogurile.ro

  • Catehism.ro
  • banner
  • BlogWithIntegrity.com

Posts Tagged ‘omilie’

« Intrări Precedente

Nu mă uita!

Publicat de Laurentiu pe 21/03/2012

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos răstignit prezent la sfânta Liturghie şi în Euharistie (cf. 1Cor 2,2).

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să vedem oameni care se opresc brusc din ceea ce fac şi scot de la gât un medalion şi-l sărută. Sau scot din portofelul sau din geantă o fotografie şi nu se mai satură să o privească şi oftează de dor, unii chiar lăcrimează. Și-i vezi cum uneori stau pierduți chiar în mijlocul străzii și își fugăresc privirea când spre cer, când spre locul pământesc cu amintirea. Sau poate suntem chiar noi cei care facem astfel de gesturi sau ţinem pe biroul nostru amintiri de la cei dragi. Ne-am umplut viaţa cu amintiri. Şi atunci când ne este dor de cineva vedem în jurul nostru cum lucrurile oricât de urâte ar fi se transformă în flori de nu mă uita, pentru că nu vrem să pierdem amintirile la care ţinem şi care ne fac viaţa frumoasă. E atât de bine să nu fii uitat! Toţi vrem să trăim, dacă nu în prezenţa celor dragi, măcar în amintirea lor.

Ştiu povestea unui om care şi-a dorit enorm de mult să nu fie uitat şi aş vrea să vi-o amintesc şi vouă. Este vorba despre un om care într-o zi, cu sufletul mâhnit, şi-a adunat toţi prietenii şi le-a spus: „Prietenii mei, copilaşii mei, încă puţin mai sunt cu voi. Trebuie să plec, însă nu vă voi lăsa singuri. Să nu se tulbure inima voastră…Vă spun toate acestea pentru că vreau doar atât: ca voi să nu mă uitați. Fiți foarte atenți. Atât de mult am dorit să mănânc acum cu voi înainte de plecarea mea prin pătimire”. Şi luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea”. La fel a făcut cu potrirul, după cină, zicând: „acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (cf. In 13-14, Lc 22,15-20). Şi le vorbea cu atâta gingăşie: „căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta moartea mea o vestiţi până când voi reveni (cf. 1Cor 11,26)… Toţi stăteau şi se minunau de cuvintele lui şi-l îndrăgeau. Şi promiteau să nu-l uite niciodată… Şi aşa au şi făcut, în afară de unul, unul singur din cei 12, a ieşit repede în noapte şi s-a dus şi le-a zis duşmanilor săi: „Cât îmi daţi ca să vi-l dau?” (Mt 26,15). Şi l-a trădat pentru că-l uitase.

Rugăciunea, despre care am meditat săptămâna trecută, este dorinţa de a-l ţine minte pe Dumnezeu, de a-l avea mereu prezent. În ultima meditaţie am vorbit despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că ne-a învăţat să ne rugăm.

Astăzi vreau să descoperim punctul culminant al iubirii sale: moartea sa pentru noi. Astăzi vreau să medităm asupra unei forme de iubire pe care nimeni nu o poate nici măcar egala: să fii mereu la dispoziţia tuturor, să fii mereu prezent. Astăzi vreau să vorbim despre sfânta Liturghie şi sfânta Euharistie, cel mai mare dar făcut oamenilor de Dumnezeu. Atât de mult vrea Dumnezeu să nu-l uităm încât a făcut cea mai mare minune posibilă: a transformat unele elemente esenţiale ale vieţii, pâinea şi vinul, în trupul şi sângele său.

Şi totuşi… rămân deseori surprins de bisericile goale, de tabernacole pe care nu le mai deschide nimeni, de capele făcute pentru adoraţie care stau încuiate. Oare cum e posibil? Nu e el Dumnezeu?! De ce nu face ceva ca lumea să nu-l uite şi să se îmbulzească din nou în jurul lui aşa cum o făceau mulţimle când era în viaţa pământească?! Notează evangheliştii: „O mare mulţime îl urma pe Isus şi-l îmbulzea… iar el s-a întors şi a întrebat: „Cine m-a atins?”. Însă ucenicii uimiți de el i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui „Cine m-a atins?” Însă el ştia că cineva îl atinsese şi se vindecase doar prin acea atingere (cf. Mc5,21-34)”.

Mi-ar plăcea să fie la fel în faţa tabernacolului. Când preotul iese din sacristie să nu aibă loc să păşească spre altar. Să trebuiască doi oameni să-i elibereze calea pentru a ajunge la altar. Mi-ar plăcea să văd nerăbdarea pe chipul celor prezenţi la Litirghie ca pâinea să se transforme în Cristos şi inima să le bată din ce în ce mai puternic cu cât se apropie momentul prefacerii. Mi-ar plăcea ca măcar inima mea să bată mai tare, căci vine Domnul.

Însă ce vedem de cele mai multe ori?! Vă invit să priviți de aici, din altar spre băncile din biserică. Mă văd mai întâi pe mine. Suntem oameni obosiţi, îngânduraţi. Oameni care dacă nu cască, se uită la ceas, dacă nu se uită la ceas, numără punctele roşii sau albastre de pe haina celui din faţă…etc. Oameni care vin târziu şi pleacă devreme de la sfânta Liturghie. Şi toate astea în timp ce el, cel atotputernic, suferă şi moare; în timp ce el repetă de două mii de ani din dragoste faţă de noi „Tată, iartă-i că nu știu ce fac! Nu le socoti lor păcatul acesta, neatenția lor, graba lor”…

Oare chiar ştim noi ce se întâmplă pe altare la sfânta Liturghie? Oare ne dăm seama cine este cel în faţa căruia îngenunchem când participăm la adoraţie? Eu cred că avem o obligaţie faţă de Dumnezeu să vorbim despre sfânta Liturghie celor care nu au mai participat de ani de zile; să vorbim despre euharistie celor care nu îndrăznesc să se spovedească şi să se împărătşească, să vorbim despre adoraţia euharistică celor care nu au timp de Dumnezeu. Dumnezeu ne cere asta: ne cere să nu-l uităm. Atât vrea: să nu fie uitat prin biserici, prin tabernacole. Un Dumnezeu singur e cea mai tristă imagine, un Dumnezeu care iubeşte miliarde de oameni şi totuşi stă singur. Noi iubim 2-3 oameni, maxim 10 și vrem ca din aceștia să avem mereu lângă noi măcar unul. Iar el iubește miliarde și deseori e singur. Nu trebuie să acceptăm asta. Când vă întoarceți acasă sau întâlniți pe cineva care nu a mai stat de mult timp cu Cristos spuneți-i că astăzi Dumnezeu v-a cerut să-i vorbiți despre el, despre Liturghie, despre Euharistie, despre adorație.

Când mi-am dat seama cât de rău îl tratez pe Dumnezeu prezent în sfânta Taină, când am conştientizat răceala vizitelor mele la preasfântul Sacrament şi a orelor mele de adoraţie, am simţit cum Dumnezeu s-a aşezat la masa de scris şi mi-a trimis urgent o scrisoare. Și vă invit să ne imaginăm împreună câteva gânduri trimise de Dumnezeu către omul zilelor noastre. Fiecare dintre noi poate fi destinatarul. Iată ce ne scrie Domnul:

Dragul meu,
Într-o zi, pe când nimic nu era şi tu nici nu te gândeai că ai putea exista, eu l-am creat pe om. Și-mi era atât de drag.
Şi l-am făcut după chipul şi asemănarea mea şi doar atât i-am spus: „Te rog, nu mă uita. Nu-ţi cer nimic mai mult. Doar nu mă uita”.
Şi ca să-i fie mai uşor, l-am înconjurat de semnele prezenţei mele: un cer albastru şi-o mare adâncă, păduri îmbulzite de viaţă şi pomi plini de fructe şi-un soare imens şi alţi zeci de aştrii ce-i strigă într-una: „Te rog, nu uita de Dumnezeu”.
Şi am făcut zeci de câmpii colorate şi-o floare am vrut chiar să se cheme aşa: „nu mă uita”, ca omul, atât de drag mie, să nu mă uite.
Și-am pus lângă el o altă făptură, la fel de frumoasă, cu chip ca al meu și i-am dat zâmbet și suflet, priviri gingașe și vorbe de duh, ca să-i şoptească despre mine şi să-mi spună doar atât: „Doamne, eu nu te uit”. Dar…
Dar tot mă uita. Şi atunci i-am dat legi şi regi şi profeţi şi semne de bine, de greu, bucurii şi-ncercări; şi i-am trimis şi suferinţa sperând să alerge la mine cu braţele dreptate spre cer; şi-am pus şi oameni de seamă să-i strige într-una în numele meu: „Omule, nu uita de Dumnezeu”. Dar tot m-a uitat.
Şi-am zis: „nu vreau să-l pierde pe cel ce mi-este atât de drag. Am să-i dau totul. Am să mă dau pe mine”. Şi m-am dus pe pământ, am trăit pentru el, am murit şi-am înviat şi cu totul m-am aşezat într-o bucăţică de pâine şi un strop de vin. Şi din aceastea tot strig: „nu mă uita. Primeşte-mă în inima ta!…”.
Şi mă tot uit cum mă aşază-n potire frumoase şi-n tabernacole aurite, dar nu mă poartă în inimi şi-n minte. Şi-atunci strig şi iar strig şi te rog: „omule, nu mă uita. Primeşte-mă în inima ta”.
Ce-aş mai fi putut să fac şi n-am făcut ca tu să nu mă uiţi şi să mă vizitezi mai des sau în casa ta să mă inviţi ca prieten drag ce-mi eşti?! Am făcut totul…şi totuşi tu mă uiţi.
De fapt, ţi-am scris ca să-ţi spun că duminică m-au încuiat (iar!) în biserică şi tot aştept să vină cineva să-mi spună să merg cu el, să nu mai fiu singur pe altare. Te rog, aminteşte-ţi de mine şi primeşte-mă săptămâna aceasta să stau cu tine. Iar săptămâna viitoare, dacă devin prea incomod, am să găsesc pe altcineva, când tu iarăşi mă vei alunga.

Cu drag, Dumnezeu, 
prietenul care te-a creat şi te-a răscumpărat!

PS. Te rog să spui şi altora că doar atât doresc: să nu fiu uitat în taina sfântă a altarului unde-i aştept pe prietenii mei pentru adoraţie şi împărtăşanie. Mulţumesc.

Aminteşte-ţi de mine, ne spune în această seară Isus Cristos care este prezent aici, la Liturghie. Oare cum e posibil să nu venim sau când venim să ne plictisim? Oare nu pentru că nu credem că el e prezent în mod real? Nu ar trebui oare să fie îmbulzeală la această capelă euharistică deschisă pentru adoraţie în timpul zilei? De ce sunt numai bătrâni care cât a fost iarnă nici nu au putut veni şi a trebuit să stea Isus singur? Oare cei tineri nu au nevoie de minuni, de Dumnezeu? Ah…da, timpul, şcoala şi serviciul, prietenii sau părinţii etc. Oare chiar nu avem timp? Oare nu cumva trebuie să reluăm strigătul de săptămâna trecută: cine nu se roagă nu timpul îi lipseşte, ci iubirea. Cine nu face adoraţie euharistică nu timpul îi lipseşte, ci credinţa. Cine nu se împărtăşeşte nu timpul pentru a se spovedi îi lipseşte, ci credinţa în cel prezent. Pâinea şi vinul sunt trupul şi sângele lui Cristos. Reale. Şi asta se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie. Şi asta se întâmplă cu fiecare ostie consacrată. Credem?

În jurul anului 700, un preot călugăr din Lanciano, Italia, era chinuit de îndoieli cu privire la prezenţa reală a lui Isus in Euharistie. Era obsedat de această întrebare: cum e posibil ca, la cuvintele pe care le rostesc la consacrare, pâinea să se transforme în Trupul lui Cristos şi vinul în Sângele lui? Pios fiind, el a continuat să săvârşească zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se lui Dumnezeu să-l elibereze de îndoielile care îl sfăşiau. Într-o zi, la Liturghie, la cuvintele consacrării: Acesta este Trupul meu… Acesta este Sângele meu, literalmente, pâinea s-a transformat în carne şi vinul în sânge. În primul moment, preotul a rămas paralizat de ceea ce îi era dat să vadă, dar şi-a venit în fire, i-a chemat pe toţi cei prezenţi în biserică şi le-a arătat ce s-a întâmplat. Desigur, la Liturghia aceea, preotul nu s-a mai împărtăşit. Pâinea transformată în carne şi vinul transformat în sânge au fost puse într-un vas de fildeş, iar în 1713, într-un relicvariu, în care se păstrează şi astăzi la biserica Sfântului Francisc din Lanciano. Biserica, în timpurile noastre, a voit ca oamenii de ştiinţă să examineze această came şi acest sânge şi să-şi dea verdictul. Astfel, în noiembrie 1970, o echipă formată din medici expertj conduşi de profesorul Odoardo Linoli a dus carnea şi sângele la laboratoarele din Roma şi au început cercetările. Profesorul Linoli, foarte sceptic iniţial, pe la jumătatea lunii decembrie, trimite parohului bisericii o telegramă cu acest mesaj scurt: «La început era Cuvântai, şi Cuvântul s-a făcut trup». La 4 martie 1971, raportul era gata. În urma analizelor, oamenii de ştiinţă au constatat următoarele:
- Carnea e came adevărată. Sângele e sânge adevărat.
- Carnea aparţine ţesutului muscular al inimii (miocard)
- Carnea şi sângele aparţin speciei umane.
- Carnea şi sângele au aceeaşi gmpă sangvină (AB)
- În sânge s-au găsit proteine ca şi în sângele proaspăt, normal, precum şi minerale: cloruri, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu şi calciu.
- Păstrarea cărnii şi a sângelui, în stare naturală, timp de douăsprezece secole, expuse la acţiunea agenţilor atmosferici şi biologici rămâne un fenomen extraordinar, inexplicabil pentru ştiinţă. (http://en.wikipedia.org/wiki/Miracle_of_Lanciano)

Ştiinţa vine în ajutorul credinţei. Dumnezeu a strigat şi prin acest experiment: eu sunt, eu sunt aici real, nu mă uitaţi!

Până nu ne vom convinge că ceea ce se întâmplă aici nu e nici magie, nici vorbe goale, ci cu adevărat o transformare, nu vom crede. Vom fi la fel de plictisiţi. Vom intra în continuare în biserică aşa cum intrăm într-o sală de cinema. Nu vom îngenunchea, ne vom aşeza direct în bănci şi mai, mai că vom striga ca la spectacole școlare: „hai începe, hai începe” pentru că nu mai avem răbdare etc. Şi astăzi răsună strigătul lui Cristos: „Nu aţi fost în stare să vegheaţi măcar un ceas alături de mine?”

Iubiţi credincioşi, Domnul e aici. Mereu. Şi ne aşteaptă. E aici de dinaintea răsăritului de soare şi bucuros să ne salute dimineaţa. Rămâne aici şi după apusul soarelui şi veghează liniştea nopţilor noastre. Când nu puteţi dormi, căutaţi din priviri, tabernacolul unde şi Cristos stă mereu treaz. Când suferiţi, căutaţi din priviri tabernacolul, unde şi Cristos suferă aşteptând în singurătate. Când vă grăbiţi spre seviciu, spre şcoală şi treceţi prin faţa unei biserici, intraţi un minut şi spuneţi unui prieten drag bună ziua şi el vă va face ziua mai bună. Merită să întârzii un minut pentru persoana iubită, pentru Dumnezeu. Merită!

Să ne întorcem, iubiţi credincioşi, la Euharistie, la jertfa sfintei Liturghii, să ne întoarcem la adoraţie. De aici ne va veni salvarea. De la cel care ne-a spus astăzi prin prima lectură: „Bucuraţi-vă! Veseliţi-vă! Izbucniţi în strigăte de bucurie! Căci Domnul mângâie pe poporul său şi are milă de sărmanii lui”.  Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit, Domnul m-a uitat!”. „Poate oare o femeie să uite de copilul pe care-l alăptează şi să nu-şi iubească rodul trupului ei? Însă chiar dacă ea ar uita, eu totuşi nu te voi uita!” (Is 49,13-15). El nu ne uită şi de aici ne vine salvarea: din faptul că Domnul îşi aminteşte mereu de noi şi vrea ca şi noi să stăm aproape de el pentru a ne putea bucura de tot ce e mai frumos.

Să reţinem un mare adevăr: un singur lucru vrea şi ne cere Dumnezeu care a dat totul pentru noi: să nu-l uităm. Să nu fie lăsat singur la sfânta Liturghie, să nu fie primit doar de Paşte şi de Crăciun, să nu fie uitat în capela pregătită pentru adoraţie. Să-l luăm săptămâna aceasta în casele noastre, în inima noastră.

Începeam această meditaţie cu povestea acelui om care stând la masă cu prietenii săi le-a cerut să nu-l uite şi să celebreze euharistia în amintirea sa. Şi nu l-au uitat. Însă unul…l-a trădat. După întâlnirea cu Euharistia, avem două posibilităţi: fidelitatea lui Petru şi a celorlalţi apostoli, sau trădarea lui Iuda. Noi ce alegem? Cum îl primim pe Isus?

Sfânta fecioară Maria să ne ajute să învăţăm asemenea ei să ne umplem de prezenţa lui Dumnezeu. După exemplul ei să ştim cum să ne împărtăşim, cum să-l primim pe Isus Cristos din taina altarului. Preabuna noastră Mamă să ne ajute să descoperim iubirea lui Dumnezeu, pe Isus Cristos prezent la sfânta Liturghie şi-n sfânta Euharistie.
Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna a IV-a a Postului Mare, 21 martie 2012

Publicat în Euharistie, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , | 4 Comentarii »

În căutarea identităţii

Publicat de Laurentiu pe 26/10/2011

Predica din capela
Institutului Teologic Romano-Catolic
“Sf. Iosif”, din Iaşi,
în duminica a XXX-a din timpul de peste an,
23 octombrie 2011, ora 10:00,
a LXXXV-a Zi Mondială a Misiunilor

În căutarea identităţii pentru slujirea aproapelui şi răspândirea credinţei

Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea! 
Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu! 

Aceste cuvinte pe care le-am meditat şi cântat la psalmul responsorial vin în contradicţie cu o imagine pe care am văzut-o cu ceva timp în urmă într-un ziar. Era o fotografie cu un zid pe care scria: „Dumnezeu a murit. Oricum ne trădase!” Într-o ţară care defilează ca fiind creştină, Dumnezeul cel viu şi mult milostiv este declarat mort şi acuzat post mortem de trădare?! De fapt această imagine, este un ecou târziu a ceea ce pune Scriptura în gura nebunului, după cum citim în Cartea psalmilor: „A spus nebunul în inima sa: nu este Dumnezeu” (Ps 14,1).  Sau un ecou al filozofiei ateismului pozitiv care prin operele filozofului german Nietzsche spunea: „Dumnezeu a murit!”. Şi imediat se lansase formula: „Dumnezeu a murit. Semnează, cu autoritate, Nietzsche”. Dar nu la mult timp, în vara anului 1900, a apărut alături de acest slogan unul adevărat: „Nietzsche a murit, semnează Dumnezeu”. Nietzsche a murit, iar Dumnezeu trăieşte, trăieşte în veci. Şi, spre deosebire de noi, nu trădează niciodată! Şi de aceea noi am cântat împreună cu psalmistul:

Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea!
Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu!
Tu dai mari izbânzi
Tu arăţi îndurare faţă de alesul tău.

Dumnezeu nu doar că trăieşte, ci are şi va avea întotdeauna un cuvânt de spus lumii şi omului. Dumnezeu continuă să trăiască aproape de noi şi ne învaţă.

Şi ce anume ne învaţă în această duminică? Aş vrea să ne oprim şi să medităm împreună asupra trei învăţături care reies din lecturile de la această sfântă Liturghie.

În primul rând, în Evanghelie am ascultat cea mai mare poruncă: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt 22,37-39)

Să-l iubeşti pe Dumnezeu într-un mod total, iar viaţa ta să fie o continuă declaraţie de dragoste nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte, gesturi concrete. Câţi dintre noi care suntem adunaţi acum în capelă – preoţi, persoane consacrate, seminarişti şi laici – pot spune împreună cu psalmistul:
„Te iubesc, Doamne, tăria mea,
Doamne, tu eşti stânca mea,
cetatea mea şi eliberatorul meu.
Dumnezeule, tu eşti stânca mea, adăpostul meu,
scutul meu, tăria care mă salvează, apărarea mea…totul meu!” Câţi putem spune asta?

De ce să-l iubesc?! Dacă vreau să am trebuie să muncesc, dacă vreau să fiu sănătos trebuie să merg la doctor, dacă vreau să ştiu la examen trebuie să învăţ… Şi apoi, cele mai multe din lucrurile care se întâmplă în univers mi le pot explica. De ce să-l iubesc? Mai mult încă, de ce să-l iubesc cu atâta pasiune, total, ca pe singurul meu bine? Nu-i ajunge respectul?… De ce? Pentru că e fidel. Pentru că nu trădează. Pentru că el ne-a iubit mai întâi.

De ce? Pentru că a rămas pe cruce pentru noi! Priviţi Crucea. Era atotputernic, putea să coboare. A rămas statornic în încercări şi suferinţe pentru noi. Să privim crucea şi vom găsi cel puţin un motiv.

Să privim spre tabernacol unde stă în tăcere şi aşteaptă. Unde stă şi deseori suportă indiferenţa şi răceala noastră. Dacă am înţelege, dacă am lăsa să simţim iubirea ce ne-o poartă el, ar fi mult mai uşor. Pentru că prioritate nu are iubirea mea, ci iubirea lui. Adică mult mai important decât tăria cu care îl iubesc eu pe Dumnezeu, este modul în care mă iubeşte el pe mine. Total. Să ne însuşim astăzi declaraţia de dragoste a psalmistului şi să-i spunem şi noi că este iubirea noastră, stânca noastră, eliberatorul nostru în aceste timpuri dificile.

Şi imediat adaugă Isus: „Iar a doua este asemenea acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt 22,39). Şi iarăşi am putea veni cu obiecţii: înţelegem că pe Dumnezeu trebuie să-l iubim deoarece a murit pentru noi, pentru că e fidel, pentru că… etc. Dar pe aproapele? De ce să-l iubesc pe cel care nu face nimic pentru mine? Ba mai mult, pe cel care poate-mi face rău sau este indiferent la problemele mele?!

Motivaţia comportamentului în relaţia cu ceilalţi nu trebuie să fie comportamentul lor, ci trebuie să fie tot Dumnezeu: „să vă iubiţi unii pe alţii”, va spune mai târziu Isus în porunca cea nouă, „aşa cum eu v-am iubit” (In 13,34). De altfel şi prima lectură de la această sfântă liturghie încearcă să ne motiveze iubirea faţă de aproapele: să nu vă purtaţi nemilos, să nu nedreptăţiţi, să nu te porţi ca un cămătar, să nu-l laşi pe aproapele tău fără haina lui, căci „dacă strigă către mine, îl voi asculta, căci eu sunt milos” (cf. Ex 22, 21-27). Şi pentru că el este milos faţă de noi şi noi trebuie să fim faţă de aproapele. Iată, iubiţi credincioşi, dragi seminarişti, izvorul dragostei faţă de aproapele: milostivirea Domnului, care ne aminteşte mereu „eu, Domnul, sunt milos!” (Ex 22,27). Şi de câte ori nu am beneficiat de această milă a sa. Însă, aproapele nostru de câte ori a beneficiat de mila noastră?

În al doilea rând, suntem invitaţi să învăţăm astăzi să ne apropiem de Cristos cu gând bun, curat. Spun aceasta pentru că Evanghelia ne-a arătat că nu toţi cei care trăiesc în preajma lui Isus sunt bine intenţionaţi şi fără de păcat. Iată ce am citit în sfânta Evanghelie: „Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, i-a adresat o întrebare” (Mt 22,35). S-a apropiat de el ca să-l pună la încercare. Ioan Gură de Aur spune că „farisei sperau ca Isus să cadă în capcana lor. Ei ştiau că porunca cea mai mare este să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, dar sperau ca prin răspunsul său Isus să îndrepte această poruncă asupra sa, pentru a arăta că şi el este Dumnezeu şi apoi să-l învinuiască”. Să fim atenţi. Să privim în viaţa noastră: venind în capelă, venind la Biserică ne apropiem de Cristos: pentru ce venim în preajma lui? Cu ce gânduri? Ce ne-a motivat? Pentru că scrie în regulament sau în program? Pentru că poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii ne obligă? Sau pentru că dorim să-l întâlnim pe cel care este iubirea noastră şi totul nostru? Pe cel despre care ştim că „pe unde a trecut a făcut bine tuturor” (cf. Fap 10,38) sau pe cel despre care spuneau uimiţi „nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta” (In 7,46).

Sau poate că deşi suntem aici, lângă el, suntem distanţi faţă de el: nu-l ascultăm, nu ne împărtăşim, nu-l iubim. Să ne întrebăm: cine sau ce ne împiedică? Păcatul? Indiferenţa? De ce nu am lua astăzi hotărârea să îndepărtăm ceea ce stă între noi şi Cristos? Să demolăm zidul construit prin păcat între noi şi cel care a murit pentru noi!

Mai este însă o problemă, care constituie al treilea punct al învăţăturii de astăzi: uneori spunem că vrem, dar nu ştim cum să facem. Oare nu l-am auzit pe Isus spunând că întreaga Scriptură, tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem este cuprins în aceste două porunci? Aici este esenţialul. Nimeni nu se mai poate scuza şi să spună: nu am ştiut! Ştim ce avem de făcut. Trebuie să ştim. Trebuie să ne găsim identitatea şi direcţia. Şi odată găsite şi mai ales trăite, trebuie să le propunem şi celor de lângă noi. Am ascultat în cea de a doua lectură ce le spunea apostolul Paul tesalonicenilor: „Pornind de la voi cuvântul Domnului a pătruns, vestea despre credinţă s-a răspândit pretutindeni” (1Tes 1,8). Au reuşit aceasta pentru că aveau o identitate: ştiau în cine credeau, pe cine credeau, ştiau ce voiau. Noi? Care este identitatea noastră? Suntem noi printre cei despre care acelaşi apostol spune astăzi: „voi v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe Isus pe care l-a înviat din morţi şi care ne va elibera de mânia viitoare” (1Tes 1,9-10)? Să ne gândim numai la săptămâna care a trecut sau la ziua de ieri: cât de preocupaţi am fost să-l aşteptăm pe Fiul din ceruri, pe Isus care va veni să ne elibereze de orice mânie? Nu ne vom gândi la el şi nu-l vom aştepta şi cu atât mai puţin îl vom propune altora, dacă nu ne clarificăm poziţia noastră, identitatea noastră.

Într-o carte tradusă recent şi în limba română, Raport asupra credinţei – un colocviu între Vittorio Messori, jurnalist, şi pe atunci cardinalul Joseph Ratzinger, acum Sfânt Părinte –, suntem atenţionaţi: „Dialogul cu lumea este posibil numai pe baza unei identităţi clare: se poate şi trebuie să ne deschidem, dar numai când am dobândit propria identitate şi avem deci ceva de spus” (pag. 36).

Astăzi este a LXXXV-a zi mondială a Misiunilor. În mesajul transmis de sfântul părinte pentru această zi ni se aminteşte necesitatea de a reînnoi angajarea de a duce tuturor vestea evangheliei „cu acelaşi elan al creştinilor de prima oră”. Suntem la sfânta Liturghie, iar la final va răsuna îndemnul „Mergeţi în pace…” Mergeţi (Mt 28,19). „Liturgia, spune acelaşi mesaj al sfântului părinte, este mereu o chemare „din lume” şi o nouă trimitere „în lume” pentru a mărturisi ceea ce s-a experimentat: puterea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, puterea mântuitoare a misterului pascal al lui Cristos”. Toţi cei care l-au întâlnit pe Domnul înviat au simţit nevoia de a-l vesti altora. Dacă suntem aici şi-l întâlnim pe Cristos să mergem şi să vorbim şi altora despre el. Să mergem în lume, să ieşim din noi înşine, dar să ne păstrăm identitatea de creştin, cu specificul fiecăruia: să ne păstrăm identitatea de preot, de seminarist, de laic, de soţ sau soţie, mamă sau tată, identitatea de tânăr student creştin.

Să mergem pentru că: „nu putem rămâne liniştiţi la gândul că, după două mii de ani, există încă popoare care nu-l cunosc pe Cristos şi încă n-au ascultat mesajul său de mântuire… Nu numai atât, dar se lărgeşte ceata celor care, deşi au primit vestirea evangheliei, au uitat-o şi au abandonat-o, nu se mai recunosc în Biserică” (Mesajul sfântul părinte pentru Ziua Mondială a Misiunilor).

Şi mai este ceva: având o unică identitate – cea dobândită prin Cristos, să nu uităm să stăm împreună, să fim uniţi între noi. Îmi amintesc de un film pe care cred că mulţi l-am văzut: Gladiatorul! La începutul acelui film, înainte de a izbucni lupta dintre armata romană şi cetele barbare, comandantul armatei romane le-a strigat soldaţilor săi: „orice s-ar întâmpla, staţi împreună”. Să stăm împreună orice s-ar întâmpla, oricât de greu ar fi! Sfântul părinte Papa Ioan Paul al II-lea, pe care pentru prima data Biserica l-a comemorat ieri în liturgie, a insistat: „Trebuie să fim împreună în faţa unui viitor nesigur”.

Sfânta fecioară Maria, Maica Unităţii şi fericitul părinte Ioan Paul al II-lea să ne ajute să stăm împreună şi având o identitate clară a credinţei noastre, să fim statornici faţă de Dumnezeu care trăieşte, faţă de Dumnezeu care este fidel tuturor promisiunilor sale. Fericite Ioan Paul al II-lea mijloceşte-ne harul de a trăi în statornicie şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Amin

 

Publicat în Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , | 2 Comentarii »

Declaraţii de dragoste

Publicat de Laurentiu pe 31/08/2011

Predica din catedrala romano-catolică
“Sfânta Fecioară Maria, Regină” – Iaşi
în duminica a XXII-a din timpul de peste an,
28 august 2011, ora 16:00

(Lecturile din anul A)

Declaraţii de dragoste şi omul prefabricatelor

 

Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde viaţa? (Mt 16,26)

Omul devine din ce în ce mai obişnuit să primească totul de-a gata sau măcar într-un mod cât mai uşor de realizat: astfel a inventat prefabricatele pentru construcţii; mâncare preparată şi congelată, pre-gătită, supe instant şi altele pe care le cumperi şi le pui la cuptorul cu microunde şi sunt gata în câteva minute. Prefabricate se caută nu doar în construcţii sau în gastronomie, ci şi în domeniul intelectual: zeci de elevi şi studenţi pot da mărturie că-şi copiază temele, compunerile sau comentariile de pe internet! Mai mult, chiar şi în domeniul sentimental se pare că se obişnuieşte consumul de prefabricate: internetul oferă zeci de modele pentru felicitări şi texte, nu trebuie să mai stai să compui ceva din inimă. Unele din cele mai multe căutări pe google, spun specialiştii, sunt declaraţiile de dragoste! Tinerii nu mai au timp să fie romantici, să compună ei, să-şi ardă inima şi să-şi stoarcă neuronii pentru a compune ceva irezistibil. E trist că se întâmplă aşa, dar e mai uşor. Iar omul modern alege întotdeauna ceea ce este mai uşor, şi abia apoi se gândeşte dacă e bine, moral constructiv etc. sau nu!

Să cauţi pe internet declaraţii de dragoste şi apoi să le prezinţi că ar fi ale tale, nu e corect. De aceea vă propun să găsim surse de inspiraţie pentru a ne crea noi propriile declaraţii de dragoste faţă de cei pe care-i iubim. Şi anume Sfânta Scriptură!

Să privim numai la lecturile pe care le-am ascultat la această sfântă Liturghie: toate sunt adevărate declaraţii de dragoste. Iată ce a spus profetul Ieremia în prima lectură: „Tu m-ai sedus şi eu m-am lăsat sedus. Ai fost mai tare ca mine şi m-ai biruit. … Îmi spuneam: “Nu mă voi mai gândi la el, nici nu voi mai vorbi în numele lui!” Dar, iată, în oasele mele şi în inima mea era parcă un foc mistuitor. Mă sileam să-l stăpânesc, dar nu reuşeam” (Ier 20,7.9).

Dacă vreodată cineva se află într-un moment de lipsă de inspiraţie, cu siguranţă poate folosi acest text pentru a-şi exprima iubirea care trebuie să fie în noi ca un foc mistuitor imposibil de stăpânit! Şi într-adevăr aşa este: iubirea e de nestăpânit! Fie că vorbim de o iubire pozitivă, cum sunt iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele; fie că vorbim despre o iubire negativă, pătimaşă: iubirea de arginţi, iubirea de sine – egoismul: toate sunt greu de controlat. Marile iubiri, sunt greu de stăpânit!

Şi dacă tot am amintit de marile iubiri, înainte de a trece la declaraţia de dragoste a psalmistului, vreau să spun că astăzi, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste sunteţi voi, dragi miri: prezenţa voastră aici în Biserică, dorinţa voastră de a încheia căsătoria şi de a vă întemeia o familie proprie, este cea mai frumoasă declaraţie a acestei zile! Şi în cazul vostru iubirea ce vi-o purtaţi este un foc mistuitor pe care nu l-aţi putut stăpâni şi care astăzi vă poartă în faţa altarului. Iar rugăciunea noastră se înalţă spre Dumnezeu cu dorinţa ca acest foc să ardă continuu, din ce în ce mai intens.

Apoi, revenind la declaraţiile de dragoste din lecturile acestei duminici, psalmistul ne prezintă o altă capodoperă:
Pe tine te caut dis-de-dimineaţă.
Sufletul meu e însetat de tine,
Pe tine te doreşte trupul meu,
Ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă.

Tu eşti ajutorul meu,
la umbra aripilor tale tresalt de bucurie.
Mă ataşez de tine cu tot sufletul
şi braţul tău mă ocroteşte.

Cine nu doreşte să audă din gura persoanei  iubite aceste cuvinte: „pe tine te caut dis de dimineaţă” sau „mă ataşez de tine cu tot sufletul”?

Apoi, special pentru această sfântă Liturghie, în cadrul căreia se celebrează sacramentul sfintei căsătorii, am ascultat în lectura a doua imnul dragostei, luat din Prima scrisoare a sfântului apostol Paul către Corinteni. Iată strigătul plin de iubire:
Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor,
dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare
sau un chimval zăngănitor.

Şi dacă aş avea darul profeţiei şi
dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa
şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii,
dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic.

Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor
şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars,
dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic (1Cor 13).

Aşadar, iubirea e tot ce contează. Şi dacă toate acestea sunt declaraţii din partea oamenilor către Dumnezeu, în sfânta Evanghelie apare o declaraţie de dragoste din partea lui Dumnezeu către oameni: Dacă vrea cineva să vină după mine, – dacă mă iubeşte cineva –, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Pentru că cine va voi să-şi salveze viaţa, o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva. Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde viaţa? (Mt 16,24-27).

Vedeţi câtă iubire între creatură şi Creator?! Privim la aceste texte şi remarcăm iubirea dintre oameni şi Dumnezeu, apoi ne întoarcem privirea la aceşti miri şi observăm câtă iubire există şi între oameni şi ce puternică e: atât de puternică încât îi uneşte pentru toată viaţa! Iubirea: ce realitate, ce sentiment, ce stare necesară! Nu putem trăi fără să iubim.
Ştim mulţi cântecul celor de la Holograf – Să nu-mi iei niciodată dragostea, la care subscriem:

Poţi să-mi iei tot ce-am mai scump pe lume
Poţi să-mi iei zile, nopţile şi anii de vrei
Să mă laşi singur într-un loc anume
De unde să nu pot vreodată să mă întorc la-ai mei,
Poţi să mă faci una cu pământul
Să mă calci în picioare de-o mie de ori
Să mă sfâşii cu dinţii şi-apoi să chemi vântul
Să-mi împrăştie trupul într-o mie de zări,
Sau să mă uiţi pe fundul mării printre peştii răpitori
Să mă laşi să plutesc pe un val în Marea Moartă
Sau din cer cu ploaia încet să mă cobor,
Dar să nu-mi iei niciodată dragostea
Fiindcă atunci am să mor!

Dragi miri, cred că astăzi fredonaţi cu siguranţă acest cântec şi sper să simţiţi în fiecare zi acest adevăr în inima dumneavoastră: puteţi să pierdeţi orice, să vi se întâmple orice, dar niciodată să nu rămâneţi fără dragoste, fără această iubire care astăzi vă consfinţeşte ca familie prin sacramentul căsătoriei.

Fiecare dintre noi poate cânta şi subscrie acestui cântec: putem pierde orice, dar nu ceea ce iubim, pentru că atunci murim. Fără iubire se moare! Şi am ascultat în sfânta Evanghelie atenţionarea lui Isus: Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde viaţa? În zadar ne trudim ca să câştigăm cât mai multe pe lumea aceasta dacă ne pierdem viaţa: şi ştim cu toţii că viaţa noastră este ceea ce iubim! Cei de la Holograf vorbesc într-o manieră laică sau profană despre viaţa de pe acest pământ şi despre moartea fizică,  însă Isus în sfânta Evanghelie se referă la o altfel de moarte: moartea veşnică! Pentru veşnicie suntem chemaţi să luptăm. Şi indiferent ce facem pe acest pământ: fie că ne căsătorim, că muncim, studiem, indiferent că suntem preoţi, persoane consacrate sau laici, indiferent că suntem în zi de sărbătoare sau de tristeţe, indiferent de orice acesta trebuie să fie scopul: viaţa veşnică! Dacă nu, totul este zadarnic.

Căsătoria, dragi miri, nu este un scop în sine. După cum nici studiul nu este un scop în sine, ci este doar un drum spre deprinderea unei meserii. La fel, familia este doar un mijloc prin care vreţi să vă mântuiţi. Astăzi nu sunteţi la capătul unei călătorii, ci începeţi să parcurgeţi un drum prin care veţi câştiga viaţa veşnică. Tot aşa este şi cu cei care aleg altă stare de viaţă: preoţia sau călugăria. Ele nu sunt scopuri, ci mijloace prin care se poate merge spre mântuire. Căci viaţa are un singur scop: mântuirea. Iubirea trebuie să aibă un singur obiectiv: nemurirea! Dacă vrem să trăim pe acest pământ şi mai ales dacă vrem să trăim în viaţa veşnică avem nevoie de iubire. Toţi! Dragi miri, dragi familii, iubiţi credincioşi căsătoriţi sau care urmează să vă căsătoriţi: viaţa de familie este mijlocul prin care dumneavoastră alegeţi să vă mântuiţi. Aveţi grijă să-l folosiţi bine!

Astăzi Biserica îl comemorează pe sfântul Augustin. Sunt multe învăţăturile care ne-au rămas de la el, însă aş vrea să amintesc una: Dilige et quod vis fac! – Iubeşte şi fă ce vrei! Iubeşte-l pe Dumnezeu şi pe aproapele şi fă ce vrei, pentru că cine iubeşte nu poate să facă ceva rău! Aceste cuvinte sunt luate din tratatul Despre iubirea absolută – Comentariu la prima scrisoare a sfântului apostol Ioan. Iată, dragi miri, iubiţi credincioşi, şi contextul acestui text, o completare care-mi doresc să facă parte din centrul vieţii noastre: „Faptele oamenilor nu se deosebesc decât după rădăcina dragostei. Căci multe lucruri cu o înfăţişare bună pot fi făcute, dar ele nu pornesc din rădăcina dragostei. Şi spinii au flori; unele fapte pot părea aspre şi crude, dar ele sunt făcute în vederea îndreptării şi sunt dictate de iubire. Aşadar ţi se dă un sfat, şi aceasta o singură dată:
Iubeşte şi fa ce vrei!
Daca taci, sa taci din dragoste;
daca strigi, sa strigi din dragoste;
daca îndrepţi, sa îndrepţi din dragoste;
daca ierţi, sa ierţi din dragoste.
Sa fie înlăuntrul tău rădăcina dragostei;
din această rădăcina nu poate ieşi decât binele”.

Ceea ce facem în viaţa noastră să fie făcut din dragoste. Dragi miri, ceea ce veţi face pe acest drum pe care porniţi astăzi cu entuziasm, să faceţi din dragoste. Şi atunci, cu siguranţă, fiecare angajament pe care astăzi îl luaţi în faţa lui Dumnezeu va fi uşor de trăit: veţi trăi în iubire şi fidelitate unul pentru celălalt, unul lângă celălalt pentru toată viaţa şi apoi împreună veţi câştiga viaţa veşnică.

Noi toţi vom reuşi să fim fideli angajamentelor noastre şi să trăim bine această viaţă, pe care trebuie să o parcurgem pentru a ne câştiga mântuirea, dacă vom face totul din dragoste.

Aceasta să fie rugăciunea pe care o înălţăm acum la sfânta Liturghie pentru aceşti miri şi pentru noi toţi: ceea ce facem în această viaţă să facem din dragoste şi astfel ne vom câştiga viaţa, viaţa veşnică. Amin!

Publicat în casatorie, Predici si meditatii, Sfântul Augustin | Etichetat: , , , , , , , , | Lasă un comentariu »

Dumnezeu vede tot!

Publicat de Laurentiu pe 24/08/2011

Predica din catedrala romano-catolică
“Adormirea Maicii Domnului” – Iaşi,
marţi din săptămâna a XXI-a din timpul de peste an,
23 august 2011, ora 18:30

“Am găsit în Dumnezeu curajul de care aveam nevoie”, (1Tes 2,2).

Iubiţi credincioşi, nu cu mult timp în urmă un grup de jurnalişti au realizat un sondaj şi au creat un top al cerşetorilor: care câştigă cel mai bine? Unde cerşesc cel mai mult? Şi ce texte folosesc pentru a înduioşa mulţimile? Între primii cinci cerşetori se afla şi unul care folosea doar aceste cuvinte: „Dumnezeu vede tot”… Cu plecăciune, prin faţa tuturor trecătorilor, el reuşeşte să impresioneze şi să adune bani serioşi amintindu-le trecătorilor că „Dumnezeu vede tot”: vede fie dărnicia şi generozitatea lor, fie zgârcenia, indiferenţa şi egoismul lor.

Astăzi, iubiţi credincioşi, nu un om, nu un cerşetor, ci cuvântul Domnului pe care l-am ascultat vrea să ne amintească şi nouă acelaşi adevăr: Dumnezeu vede tot. Absolut tot! Nimic nu-i este străin. Ne cunoaşte. Să ascultăm ce am cântat împreună cu psalmistul:
Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti; 
ştii când mă aşez şi când mă scol;
pătrunzi de departe gândurile mele;
fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă; 
toate cărările mele îţi sunt cunoscute.

Mai mult decât psalmistul, Isus Cristos în sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre cât de bine ne cunoaşte. Îi întâlneşte pe învăţătorii legii şi pe farisei – poate pentru prima oară – şi le şi pătrunde inima şi le strigă: vai vouă! Vai vouă pentru că încălcaţi prescripţiile cele mai importante din Lege: dreptatea, mila şi fidelitatea! Vai vouă, călăuze oarbe! Va vouă pentru că voi curăţaţi partea dinafară a paharului, dar pe dinăuntru este plină de lăcomie şi necurăţie!

Vai vouă! E strigătul lui Dumnezeu îndreptat spre fiecare dintre noi atunci când uităm ce înseamnă dreptatea, mila şi fidelitatea! Vai nouă mai ales atunci când uităm să le punem în practică!

Ce înseamnă dreptatea? Ce este dreptatea pentru noi? Suntem oameni drepţi? Să ascultăm ce spune învăţătura Bisericii despre dreptate în Catehism: dreptatea este o virtute morală care constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. Faţă de oameni, ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor interumane a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi faţă de binele comun (cf. CBC 1807).

Dreptatea este una dintre cele patru virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. Iar omul drept este adesea evocat în Sfânta Scriptură şi se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele.

Suntem drepţi în gânduri, în cuvinte, în faptele noastre? Sau auzim şi noi astăzi strigătul lui Cristos: vai vouă?

Cât despre milă şi importanţa ei aflăm din cuvintele Sfintei Scripturi, prin invitaţia Domnului: Milă vreau nu jertfă (Os 6,6; Mt 12,7). Ba mai mult, Isus Cristos ne aminteşte că vom fi judecaţi în funcţie de faptele de milostenie faţă de cei de lângă noi: dacă am dat de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, dacă l-am vizitat pe cel închis sau bolnav, dacă am fost alături de cei descurajaţi etc. Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă: faptele de milostenie sunt acţiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupeşti şi sufleteşti. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca şi a ierta şi a suporta cu răbdare pe alţii. Faptele de milostenie trupească sunt mai ales a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuinţă, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i vizita pe cei bolnavi şi pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi (cf. Mt 25, 31-46). Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci este una din principalele mărturii ale iubirii frăţeşti şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu (cf. CBC 2447).

Ne întrebăm din nou: practicăm noi mila, faptele de milostenie sau auzim strigătul lui Cristos: vai vouă?

Şi nu în ultimul rând: fidelitatea: Fidelitatea exprimă statornicia în ţinerea cuvântului dat. Dumnezeu este fidel. Creştinul trebuie să fie fidel în promisiunile şi angajamentele sale, fidel faţă de starea sa de viaţă: este preot, să fie fidel preoţiei; este persoană consacrată să fie fidelă voturilor depuse; este medic, avocat, profesor: să fie fidel misiunii încredinţate; este soţ, soţie: să fie fidel, statornic angajamentelor luate. Să privim mereu la fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi: în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită, el îşi păstrează şi îşi îndeplineşte promisiunile. Întotdeauna. Fără excepţii.

Există acea vorbă care spune: pasărea prin cântul ei se identifică şi-şi dobândeşte farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat, prin îndeplinirea angajamentelor făcute (Gilbert Keith Chesterton). Ne întoarcem acum la noi, iubiţi credincioşi, dragi cititori, suntem fideli angajamentelor noastre sau auzim iarăşi strigătul lui Cristos: vai vouă?

Cerem minuni de la Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor, a sfântului Anton, a sfintei Fecioare, cerem ca Dumnezeu să ne facă dreptate, cerem milă, cerem şi aşteptăm de la ceilalţi să fie fideli, dar noi? Noi oferim fidelitate, milă, dreptate?

Poate ne este greu să practicăm mereu dreptatea, să fim miloşi. Poate suntem prea ispitiţi împotriva fidelităţii şi a statorniciei. Să ascultăm cuvântul apostolului Paul din prima lectură: „Am găsit în Dumnezeu curajul de care aveam nevoie”. Să privim spre Dumnezeu când ne este greu. El ne dă puterea şi curajul de a înfăptui ceea ce ne cere. Să privim spre sfinţi. Ei au reuşit. Vom reuşi şi noi. Şi să nu ne descurajăm. Să nu imităm ceea ce vedem în jurul nostru şi să spunem: dar toţi fac aşa: toţi sunt nedrepţi, nemiloşi, infideli. De ce să fiu eu altfel?

Nu sunt toţi aşa. Sunt mulţi, dar nu toţi. Sunt şi oameni drepţi, plini de milă, fideli şi deseori mulţi dintre noi am beneficiat de virtuţile lor. Dacă privim doar la cei răi suntem ispitiţi de descurajare şi de răzvrătire!

Fericitul Ioan Paul al II-lea când a mers în Polonia, la Czestochowa, s-a adresat Fecioarei Maria cu aceste cuvinte: „Îţi mulţumesc mamă pentru toţi cei care nu se lasă biruiţi de rău, ci biruiesc răul prin bine”. Să facem din aceste cuvinte şi rugăciunea noastră, şi mai ales să ne regăsim în aceste cuvinte printre cei care nu s-au lăsat biruiţi de rău şi au biruit răul prin bine.

Să păstrăm viu în noi în această zi strigătul lui Cristos: Vai vouă! Vai nouă dacă nu ne reînnoim. Dacă nu înţelegem că în această lume ceea ce contează nu este profitul, avantajul imediat, ci dreptatea, mila şi fidelitatea! Domnul să se îndure de noi şi să ne dea mereu puterea de a fi drepţi, plini de milă şi fideli angajamentelor noastre.

Să nu uităm, iubiţi credincioşi: Dumnezeu vede tot! Amin.

 

Iată şi lecturile de la această sfântă Liturghie:

LECTURA I
Am fi voit să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi pe noi înşine.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 2,1-8
Fraţilor, 1 voi înşivă ştiţi bine că venirea noastră la voi n-a fost fără rod. 2 Deşi înainte de aceasta am avut de suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, după cum ştiţi, totuşi am găsit în Dumnezeu curajul de care aveam nevoie pentru a vesti între voi, cu preţul unor mari eforturi, evanghelia lui Dumnezeu. 3 Când v-am vorbit, nu v-am vestit învăţături greşite, nu am avut gânduri meschine, n-am umblat cu înşelăciune; 4 căci, pentru a ne încredinţa evanghelia, Dumnezeu ne-a pus la încercare, astfel ca noi să vorbim pentru a fi plăcuţi nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. După cum ştiţi, 5 niciodată n-am avut poftă ascunsă de câştig, Dumnezeu ne este martor; 6 niciodată n-am căutat onoruri din partea oamenilor, nici de la voi, nici de la alţii 7 deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să cerem o cinste deosebită. Dimpotrivă, noi ne-am purtat faţă de voi cu gingăşie, cum se îngrijeşte o mamă de copiii ei. 8 Având pentru voi asemenea simţăminte, am fi voit să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi pe noi înşine, căci ne deveniserăţi nespus de dragi.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 138,1b-3.4-6 (R.: cf. 1b)
R.: Tu, Doamne, mă observi de aproape şi m-ai cunoscut!
1b Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti;
2 ştii când mă aşez şi când mă scol;
pătrunzi de departe gândurile mele;
3 fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă;
toate cărările mele îţi sunt cunoscute. R.

4 Înainte de a-mi ajunge cuvântul pe limbă,
tu, Doamne, îl cunoşti deja.
5 Tu mă împresori şi din faţă, şi din spate
şi mâna ta stă întinsă asupra mea.
6 Admirabilă este pentru mine înţelepciunea ta,
prea înaltă ca să o pot înţelege. R.

ALELUIA Evr 4,12
(Aleluia) Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere:
el judecă sentimentele şi gândurile inimii. (Aleluia)

EVANGHELIA
Trebuie să respectaţi prescripţiile cele mai importante ale Legii, fără să le neglijaţi pe celelalte.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 23,23-26
În acel timp, Isus a spus învăţătorilor Legii şi fariseilor: 23 “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, pentru că daţi zeciuială din izmă, mărar şi chimion, însă călcaţi prescripţiile cele mai importante din Lege: dreptatea, mila şi fidelitatea. Pe acestea trebuia să le practicaţi, fără să le neglijaţi pe celelalte. 24 Călăuze oarbe, voi înlăturaţi ţânţarul cu strecurătoarea, dar înghiţiţi cămila! 25 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, pentru că voi curăţaţi partea dinafară a paharului şi a farfuriei, dar partea dinăuntru este plină de lăcomie şi de necurăţie. 26 Fariseule orb, curăţă mai întâi partea dinăuntru a paharului, ca să fie curată şi partea dinafară”.

Cuvântul Domnului

Aici puteti găsi sursa fotografiei.

Publicat în Evanghelia după sfântul Matei, Predici si meditatii, Prima Scrisoare a Sfântului Paul către Tesaloniceni | Etichetat: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu »

Biserica – invitaţie la creştinism

Publicat de Laurentiu pe 23/08/2011

Predica din catedrala romano-catolică
“Sfânta Fecioară Maria, Regină” – Iaşi
în duminica a XXI-a din timpul de peste an,
21 august 2011, ora 18:30
(Lecturile din anul A pot fi citite aici)

“Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea
şi puterea Celui Rău nu o va birui” (Mt 16,18).

Iubiţi credincioşi, aş vrea să vă întreb dacă aţi încercat vreodată să convingeţi pe cineva să treacă la creştinism. Nu la catolicism, ci la creştinism: adică să vină dintr-o altă religie şi să accepte credinţa creştină, să-l accepte pe Cristos şi Biserica sa. Cei care au încercat spun că este o muncă dificilă şi, mai ales, strădaniile de convingere nu aduc mereu roadele aşteptate.

Se povesteşte că în Paris trăiau doi prieteni foarte buni, doar că unul era evreu, altul creştin catolic. Era prin anul 1100. Catolicul încerca să-i vorbească prietenului său despre împlinirea promisiunilor în Cristos şi să-l convingă să treacă la creştinism. Şi atât a insistat că în cele din urmă evreul i-a spus: „Uite cum facem. Vreau să fac o experienţă. Mă voi duce la Roma, în inima catolicităţii, să trăiesc acolo câteva luni. Dacă îmi va plăcea ceea ce voi vedea acolo, dacă mă voi convinge de adevărul religiei tale prin ceea ce văd, voi deveni creştin şi voi cere botezul în Biserica Catolică”.

Prietenul său a rămas dezamăgit. Şi asta nu doar pentru că drumul era lung şi periculos, ci mai ales pentru că ştia că la Roma nu va vedea doar lucruri bune, doar credinţă, ci şi altele. Dar, nu a avut încotro şi a acceptat.

Evreul a plecat. A stat trei luni la Roma şi s-a întors. Creştinul lăsase orice speranţă că evreul va mai cere botezul. L-a întâmpinat nerăbdător şi i-a zis: „Ei, cum a fost la Roma? Nu a fost chiar cum te aşteptai, nu? Nu ai întâlnit numai sfinţi? Cred că acum, după ce le-ai văzut şi pe cele bune, dar mai ales pe cele rele, nu mai vrei să primeşti botezul, nu-i aşa?”.

„Ba da, chiar vreau”, a răspuns evreul. „Chiar vreau să devin creştin şi încă unul catolic. Vreau foarte mult să fac parte din Biserica asta”.

Prietenului său nu-i venea să creadă: „Cum aşa?! N-ai băgat de seamă ce se petrece pe acolo? Nu ai văzut câte rele se întâmplă în rândul preoţilor, ce fac persoanele consacrate, ce viaţă au credincioşii laici?! Cum de vrei să mai devii creştin?!”.

„Ba da”, răspunse evreul, „am văzut toate lucrurile scandaloase care se petrec pe acolo şi-n alte locuri creştine pe unde am trecut în drumul meu, dar tot vreau să devin creştin!”.

„Dar asta-i sminteală curată”, spuse creştinul neînţelegând ce e în inima prietenul său! „Cum să te mai faci creştin după toate scandalurile astea?!”.

„Păi tocmai de asta vreau să devin creştin: dacă preoţii voştri fac ce fac, iar familiile voastre trăiesc aşa cum trăiesc în neorânduială, dacă tinerii şi copiii voştri sunt atât de răi, şi totuşi Biserica dăinuie, înseamnă că Biserica aceasta nu este a voastră. E clar că nu e o lucrare omenească, ci a unui Dumnezeu adevărat. Dacă Biserica a rezistat în ciuda tuturor acestor întâmplări, atunci este neîndoielnic că altcineva – cineva atotputernic – o susţine. Da, vreau să fiu catolic. Vreau să fac parte din această Biserică pe care Dumnezeu a ajutat-o să depăşească toate momentele dificile”.

Şi a primit botezul! (povestea se găseşte relatată atât în Decameronul, de Boccaccio, pagina 41, cât şi în Dumnezeu şi lumea – A crede şi a trăi în epoca noastră, Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea) în dialog cu Peter Seewald, pagina 78)

La 1000 de ani distanţă de această întâmplare privim în jurul nostru şi ne întrebăm: cine mai vrea astăzi să devină creştin? Cine mai îndrăzneşte să îmbrăţişeze religia creştină dacă sunt atâtea şi atâtea scandaluri? Dacă văd şi aud atâtea rele despre credincioşi, preoţi şi laici, despre ceea ce se întâmplă cu oamenii care fac parte din Biserică? Cine se mai încumetă să urce în această barcă ce pare zdrobită de valuri şi stă gata, gata să se scufunde? Doar cel care ştie că Biserica nu e condusă de un om, ci de un Dumnezeu atotputernic!

Provocarea acestei duminici este reaprinderea dragostei pentru Biserică. Totodată este un moment potrivit să ne verificăm propria noastră slujire: faptele noastre sunt în slujba sau în defavoarea Bisericii? Astăzi trebuie să conştientizăm faptul că facem parte dintr-o Biserică ce nu este a noastră şi pe care nu noi, cu faptele noastre bune sau rele, o menţinem, ci este Biserica lui Dumnezeu, pe care el a întemeiat-o şi pe care el o menţine indiferent de faptele oamenilor, indiferent de ceea ce spun oamenii.

Astăzi, la Madrid, sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea, le-a spus celor aproape 2 milioane de tineri adunaţi din peste 137 de ţări pentru cea de-a 26 zi mondială a tineretului: În răspunsul dat la mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus vorbeşte despre Biserică (ceea ce am auzit şi noi în astăzi în sfânta evanghelie): „Iar eu îţi spun ţie că Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui”.  Ce înseamnă acest lucru? Isus construieşte Biserica şi o construieşte pe piatră, pe piatra credinţei lui Petru, care a mărturisit divinitatea lui Cristos. Da, dragi tineri, Biserica nu este o simplă instituţie umană, ca oricare alta, ci e strâns unită cu Dumnezeu. Cristos însuşi s-a referit la ea ca la Biserica sa, Biserica lui! Nu este posibil să-l despărţim pe Cristos de Biserică aşa cum nu putem despărţi capul de trup. Biserica nu trăieşte prin ea însăşi, ci prin Domnul. El este mereu prezent în mijlocul ei, îi dă viaţă, hrană, forţă şi el o reînnoieşte neîncetat”.

Dar auzind acestea nu putem să nu ne întrebăm: dacă e Biserica lui, dacă Dumnezeu o reînnoieşte atât de des, dacă-i da putere, de ce avem imagini atât de rele despre Biserică? De ce sunt atâtea scandaluri? De ce întâlnim atâţi creştini neautentici? De ce suntem creştini neautentici?

La începuturile creştinismului, legatul împăratului Traian, Plinius cel Tânăr, vorbea despre creştinism ca despre „o contagiere care-i cuprinde cu uşurinţă pe toţi cei care-l întâlnesc: unde ajunge, toţi devin creştini! Creştinismul şi creştinii au ceva în ei care fascinează direct, imediat. E irezistibil!” Astăzi pentru mulţi parcă este o maladie, o contagiere bolnăvicioasă. Cei mai mulţi fug: nu vor să audă de Cristos, de Biserică, de Dumnezeu. De ce?

De cele mai multe ori, din cauza noastră, a oamenilor:  Dumnezeu s-a încredinţat pe sine şi şi-a încredinţat şi lucrarea sa, Biserica, unor vase atât de fragile: oamenilor. Preoţi şi credincioşi suntem fragili, greşim, păcătuim, şi lumea se scandalizează, judecă, pune etichete.
Din cauza noastră, a creştinilor, fug de Biserică pentru că suntem dezbinaţi, neconvingători.
Suntem răi, mânjiţi de o răutate gratuită.
Suntem indiferenţi.
Suntem egoişti.
Suntem lacomi.
Suntem bârfitori.
Suntem invidioşi.
Nu atragem, nu trezim interes.
Nu fascinăm prin viaţa noastră!
Mulţi nu au ajuns creştini şi nu intră în Biserică din cauza noastră şi a păcatelor noastre.

Dar nu numai din cauza noastră oamenii resping Biserica. Ci uneori şi din cauza prezenţei lui Dumnezeu: unii nu vor un Dumnezeu atât de aproape de ei.

Ştim, iubiţi credincioşi, că era o vreme în care se spunea: „eu cred în Dumnezeu, dar nu vreau să am de-a face cu Biserica” – Dumnezeu da, Biserica nu! Actualul sfânt părinte papa Benedict spune, că acum e valabilă o altă formulă: „Dumnezeu nu, religie da”. Aceasta pentru că oamenii după ce au încercat să trăiască fără nicio religie şi-au dat seama că e imposibil. Acum lumea vrea să aibă o oarecare religie, ezoterică sau de care o mai fi. În schimb un Dumnezeu personal, care vorbeşte, care mă cunoaşte, care este atât de aproape de om e incomod. Nu vor oamenii un Dumnezeu care a spus ceva concret, care îmi adresează o anumită solicitare, care e dispus să moară pentru mine din iubire şi care mă va şi judeca despre iubire. Aşa ceva  lumea nu-şi doreşte. Astăzi suntem într-o criză de Dumnezeu: nu-l acceptăm pe Dumnezeu, nu pe acest Dumnezeu apropiat.

Da, avem un Dumnezeu care nu le convine semenilor noştri, e incomod! Provoacă! Întreabă! Ceartă! Atrage atenţia! Cere! Nu te lasă să dormi liniştit dacă nu te apropii de ceilalţi, de săraci, de cei în suferinţă etc.  

Şi pentru că nu vor un astfel de Dumnezeu, nu acceptă nici Biserica, pentru că misiunea ei este să-l vestească tocmai pe acest Dumnezeu, să vestească întreaga lui voinţă. Asta trebuie să facă: să spună omului ce aşteaptă Dumnezeu de la el. Şi omul nu vrea pe cineva care să-i spună mereu ce este bun şi ce este rău.

Spuneam la începutul sfintei Liturghii că trebuie să ne rugăm pentru pacea şi unitatea Bisericii. Dar totodată trebuie să luptăm pentru Biserică. Trebuie să luptăm pentru ca realitatea noastră, credinţa noastră, adevărul nostru – care nu este un adevăr fabricat de noi, ci este adevărul lui Dumnezeu – să fascineze şi să devină şi adevărul celui de lângă noi care încă nu crede. Cum să luptăm?

În primul rând să prezentăm întotdeauna – prin comportament şi vorbe – o imagine autentică despre Dumnezeu, despre Cristos: El nu limitează omul, ci îl duce la desăvârşeşte! Nu este împotriva omului! Nici Cristos, nici Biserica nu sunt împotriva omului, ci în favoarea lui, în favoarea mântuirii sale!

Apoi să ne transformăm propria viaţă: să devenim exemple. Să punem noi în practică ceea ce aşteptăm de la alţii. Altfel spus, să devenim acea Biserică vie pe care o doreşte Cristos: Biserica din noi care suntem temple ale Duhului Sfânt.

Când mergem în excursii sau pelerinaje mereu vizităm şi bisericile, mai ales celebrele catedrale. Şi aici, în Iaşi, vin zilnic vizitatori. Le place ce văd. Şi nouă ne place ce vedem. Nu-i aşa că e frumoasă catedrala? Priviţi cum  evangheliştii sprijină stâlpii de rezistenţă, sfânta Maria veghează, mozaic, marmură, lumini, bănci, confort etc. Totul e frumos… Însă atenţie la strigătul sfântului Augustin: „ceea ce vedem realizat aici fizic, în ziduri, trebuie să se realizeze spiritual în suflete; şi ceea ce vedem aici împlinit în pietre şi lemn, trebuie să se desăvârşească în trupurile noastre”. Noi – oamenii vii – suntem adevărata Biserică pe care şi-o doreşte Dumnezeu. Noi convingem sau dezamăgim. Noi atragem sau respingem. Nu zidurile, construcţiile! Noi, oamenii.

Suntem Biserica lui Cristos şi el a promis că forţele răului nu o vor birui. Atunci să luptăm de partea lui. Biserica luptă, deci şi noi trebuie să luptăm: ea nu ne permite să ignorăm că nu este cu putinţă să reconciliem dreptatea cu nedreptatea, nici lumina cu întunericul, nici pe Cristos cu Diavolul. A-l recunoaşte pe Dumnezeul cel unic înseamnă a declara un război fără milă tuturor celorlalte lucruri care se opun lui Dumnezeu, iubirii şi adevărului.

Să nu ne temem şi să nu o considerăm o vocaţie prea înaltă: aceea de a lupta de partea Bisericii şi a lui Dumnezeu. Să ne ridicăm şi să luptăm. Să cucerim. Să ne propunem să vorbim despre Biserică, să o apărăm, să ne rugăm pentru ea.

Biserica este numită mamă asemenea Mariei şi are în ea un exemplu şi o ocrotitoare. Sfânta Fecioară Maria este modelul Bisericii: ea a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii. Să o invocăm să sprijine şi acum Biserica Fiului ei: Sub ocrotirea ta alergăm sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile pe care le înălţăm pentru ocrotirea Bisericii şi a creştinilor, ci ascultă-ne ruga şi ne mântuieşte cu milă. Amin.

Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Aici puteti găsi sursa fotografiei.

Publicat în Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu »

« Intrări Precedente
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 84 other followers