Dovada de iubire
După exemplul lui Isus, preotul, „administratorul tainelor lui Dumnezeu”, este el însuşi, atunci când este „pentru alţii”. Rugăciunea îi dă o deosebită sensibilitate faţă de aceşti „alţii”, făcându‑l atent faţă de necesităţile lor, faţă de viaţa lor şi faţă de destinul lor. Rugăciunea îi permite preotului să-i recunoască pe cei „pe care Tatăl i‑a dat lui”. Înainte de toate, aceştia sunt cei care sunt puşi de Bunul Păstor, ca să spunem aşa, pe drumul slujirii sale pastorale, al grijii sale pastorale. (…) Sunt cei care sunt din punct de vedere spiritual apropiaţi, dispuşi la colaborarea apostolică, dar şi cei îndepărtaţi, cei absenţi, cei indiferenţi, într‑o stare de reflecţie şi de căutare.
Cum să fie „pentru” toţi aceştia – şi „pentru” fiecare dintre ei – după modelul lui Cristos? Cum să fie „pentru” cei pe care „Tatăl ni‑i dă nouă”, încredinţându‑ni‑i ca pe o angajare? Proba noastră va fi mereu o probă de iubire – o probă pe care trebuie s‑o acceptăm, înainte de toate, pe terenul rugăciunii. (…)
Şi atunci când va părea că această probă depăşeşte puterile noastre, să ne amintim de ceea ce spune evanghelistul despre Isus în Ghetsemani: „Intrând în agonie, se ruga şi mai stăruitor” (Lc 22,44).
Ioan Paul al II‑lea
Scrisoare către preoţi
Joia Sfântă 1987, nr. 11‑12,
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 67.
