Nicolae Steinhardt

„Non omnis moriar!” (Horaţiu)

Este necesar şi bine să ne facem timp şi curaj pentru a privi în urmă, pentru a descoperi vremurile devenite istorie.

Uitându-ne în trecut, nu departe de acest prezent, vedem perioada roşie, iar în minte ni se îngrămădesc imediat lanţurile şi teroarea comunistă. Însă dacă reuşim să trecem dincolo de această primă imagine şi să pătrundem în noaptea roşiatică a secolului al XX-lea vedem şi ne bucurăm şi de strălucirea unor stele. Printre acestea îl regăsim şi pe Nicolae Steinhardt.

Născut în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, la 12 iulie 1912, într-o familie de evrei,  între anii 1919 şi 1929 se număra printre elevii şcolii primare „Clementa” şi ai liceului „Spiru Haret”. În liceu a fost singurul elev de confesiune mozaică înscris şi la cursurile de  religie creştină. În 1929 şi-a luat bacalaureatul, iar în 1934 şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Doi ani mai târziu, în 1936, şi-a susţinut doctoratul în Drept Constituţional, cu teza: „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”. După aceea şi-a continuat studiile la Paris şi în Anglia. Din 1939 a început să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”.

Faptul că turnătoria şi răutatea gratuită făceau parte din cele şapte păcate capitale (În dialog cu Zaharia Sângiorzan, Steinhardt alcătuieşte o altfel de listă a celor şapte păcate capitale: 1. Prostia; 2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut; 3. Fanatismul; 4. Invidia; 5. Trufia neroadă; 6. Turnătoria; 7. Răutatea gratuită. Cf. N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Editaura Revistei Literatul, Bucureşti 1992, 42) cu care nu voia să-şi împovăreze sufletul i-a atras ani grei de închisoare sub regimul comunist. Pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intentat de securitate „lotului mistico-legionar Constantin Noica-Constantin Pilat”, Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, acuzat fiind de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Însă Nicolae Steinhardt se numără printre cei care au putut să spună „Binecuvântată fii închisoare!”; printre cei care privind anii detenţiei au curajul şi forţa necesară pentru a vorbi despre ei prezentându-i ca „Nobleţe, Şansă de Mântuire, har al lui Cristos, contact cu Frumuseţea cea Ascunsă ca Mod de Cunoaştere Absolută (N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări, 126). Şi acest lucru mai ales pentru că închisoarea a fost locul în care a primit botezul creştin.

Fiind în închisoarea Jilava, la 15 martie 1960, primeşte botezul din mâna ieromonahului basarabean Mina Dobzeu. Martorii acelui eveniment, prin diversitatea confesiunilor lor – ortodocşi, catolici şi  protestanţi – au dat acelei liturgii un caracter ecumenic. Însuşi părintele Steinhardt mărturiseşte în jurnalul său că după ce a primit botezul şi după ce a recitat crezul ortodox a reînnoit făgăduinţa de a nu uita că fusese botezat sub pecetea ecumenismului (Cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 85).

Botezul a fost pentru el una dintre cele mai mari fericiri ale vieţii. Iată cum descrie starea sa de după botez: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi de deplină” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca 1999, 85-86).

Eliberat din închisoare în 1964, Steinhardt s-a ferit de orice colaborare cu comunismul. După anul 1969 îşi reia activitatea literară la insistenţele unor prieteni, printre care Paleologul şi Noica.

Trăind o viaţă creştină, în inima sa dorea tot mai mult să se călugărească şi să se retragă într-o mănăstire. A început să se intereseze de diferitele mănăstirii existente. Ca fost deţinut politic a întâmpinat diferite greutăţi şi a fost refuzat  de mai mulţi stareţi sau episcopi. În 1973 Noica, după ce vizitează Clujul şi mănăstirea Rohia, îl anunţă pe Steinhardt că i-a găsit locul potrivit. În noiembrie 1973 vizitează pentru prima oară mănăstirea Rohia, iar apoi timp de şapte ani face vizite frecvente. La 16 August 1980 este călugărit de părintele Serafim şi se retrage la mănăstirea Rohia.

La 29 martie 1989 scriitorul-călugăr moare în spitalul din Baia Mare, după o viaţă aşa cum considera că-i important: „Ce-i important? Să laşi un nume bun. Să fii împăcat cu propria-ţi conştiinţă. Să mori în pace şi liniştit fără a fi supărat pe tine însuţi” (N. Steinhardt, „În tinereţe cărţile nu s-au dat pe faţă”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 12-13).

Deşi opera sa este vastă, scriind după ieşirea din puşcărie şi până la moartea sa mai multe volume şi decât Noica şi decât Paleologul, el a rămas totuşi un scriitor care nu a atins nivelul popularităţii celorlalţi doi. Acest lucru îl explică Virgil Nemoianu într-un interviu realizat de Cristian Bădiliţa: „Nicu… scria despre de toate, nu era un «canonic», nu avea morgă deloc… Trăia în cultură, dar nu o lua chiar atât de serios, probabil tocmai pentru că se îndrepta subteran spre spiritualitate”. Virgil Nemoianu încheie: „De fapt ei [criticii] nu înţelegeau că, declarând delicat trebuirile omeneşti ca neserioase, Nicu se apropia tiptil de sfinţenie” (V. Nemoianu, „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia tiptil de sfinţenie”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 7-10).

Dintre operele sale trebuie să amintim: Jurnalul fericirii, Între viaţă şi cărţi, Monologul polifonic, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Drumul către isihie, Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca, Eu însumi şi alţi câţiva.

În această lună de primăvară, se împlinesc 44 de ani de la botezul său şi 15ani de la moartea sa. Luna martie ni l-a dat nouă creştinilor trup şi suflet, prin botezul său, şi tot luna martie ni l-a luat, nouă tuturor, prin moartea sa, dar numai trup, căci sufletul său mai trăieşte şi-l simţim, pentru că a fost dăruit veşniciei.

Îmi amintesc de un proverb: „Oamenii spun că timpul trece, dar timpul spune că oamenii sunt trecători!”. Adevărul este că trece şi timpul, trec şi oamenii… Totuşi sunt şi timpuri şi oameni care rămân. Rămân prin realizările lor prin care ne împărtăşesc şi nouă din bogăţia şi frumuseţea înţelepciunii cu care au fost înzestraţi.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: