Arhiva pentru martie 2010

Nicolae Steinhardt

„Non omnis moriar!” (Horaţiu)

Este necesar şi bine să ne facem timp şi curaj pentru a privi în urmă, pentru a descoperi vremurile devenite istorie.

Uitându-ne în trecut, nu departe de acest prezent, vedem perioada roşie, iar în minte ni se îngrămădesc imediat lanţurile şi teroarea comunistă. Însă dacă reuşim să trecem dincolo de această primă imagine şi să pătrundem în noaptea roşiatică a secolului al XX-lea vedem şi ne bucurăm şi de strălucirea unor stele. Printre acestea îl regăsim şi pe Nicolae Steinhardt.

Născut în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, la 12 iulie 1912, într-o familie de evrei, între anii 1919 şi 1929 se număra printre elevii şcolii primare „Clementa” şi ai liceului „Spiru Haret”. În liceu a fost singurul elev de confesiune mozaică înscris şi la cursurile de religie creştină. În 1929 şi-a luat bacalaureatul, iar în 1934 şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Doi ani mai târziu, în 1936, şi-a susţinut doctoratul în Drept Constituţional, cu teza: „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”. După aceea şi-a continuat studiile la Paris şi în Anglia. Din 1939 a început să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”.

Faptul că turnătoria şi răutatea gratuită făceau parte din cele şapte păcate capitale (În dialog cu Zaharia Sângiorzan, Steinhardt alcătuieşte o altfel de listă a celor şapte păcate capitale: 1. Prostia; 2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut; 3. Fanatismul; 4. Invidia; 5. Trufia neroadă; 6. Turnătoria; 7. Răutatea gratuită. Cf. N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Editaura Revistei Literatul, Bucureşti 1992, 42) cu care nu voia să-şi împovăreze sufletul i-a atras ani grei de închisoare sub regimul comunist. Pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intentat de securitate „lotului mistico-legionar Constantin Noica-Constantin Pilat”, Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, acuzat fiind de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Însă Nicolae Steinhardt se numără printre cei care au putut să spună „Binecuvântată fii închisoare!”; printre cei care privind anii detenţiei au curajul şi forţa necesară pentru a vorbi despre ei prezentându-i ca „Nobleţe, Şansă de Mântuire, har al lui Cristos, contact cu Frumuseţea cea Ascunsă ca Mod de Cunoaştere Absolută (N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări, 126). Şi acest lucru mai ales pentru că închisoarea a fost locul în care a primit botezul creştin.

Fiind în închisoarea Jilava, la 15 martie 1960, primeşte botezul din mâna ieromonahului basarabean Mina Dobzeu. Martorii acelui eveniment, prin diversitatea confesiunilor lor – ortodocşi, catolici şi protestanţi – au dat acelei liturgii un caracter ecumenic. Însuşi părintele Steinhardt mărturiseşte în jurnalul său că după ce a primit botezul şi după ce a recitat crezul ortodox a reînnoit făgăduinţa de a nu uita că fusese botezat sub pecetea ecumenismului (Cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 85).

Botezul a fost pentru el una dintre cele mai mari fericiri ale vieţii. Iată cum descrie starea sa de după botez: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi de deplină” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca 1999, 85-86).

Eliberat din închisoare în 1964, Steinhardt s-a ferit de orice colaborare cu comunismul. După anul 1969 îşi reia activitatea literară la insistenţele unor prieteni, printre care Paleologul şi Noica.

Trăind o viaţă creştină, în inima sa dorea tot mai mult să se călugărească şi să se retragă într-o mănăstire. A început să se intereseze de diferitele mănăstirii existente. Ca fost deţinut politic a întâmpinat diferite greutăţi şi a fost refuzat de mai mulţi stareţi sau episcopi. În 1973 Noica, după ce vizitează Clujul şi mănăstirea Rohia, îl anunţă pe Steinhardt că i-a găsit locul potrivit. În noiembrie 1973 vizitează pentru prima oară mănăstirea Rohia, iar apoi timp de şapte ani face vizite frecvente. La 16 August 1980 este călugărit de părintele Serafim şi se retrage la mănăstirea Rohia.

La 29 martie 1989 scriitorul-călugăr moare în spitalul din Baia Mare, după o viaţă aşa cum considera că-i important: „Ce-i important? Să laşi un nume bun. Să fii împăcat cu propria-ţi conştiinţă. Să mori în pace şi liniştit fără a fi supărat pe tine însuţi” (N. Steinhardt, „În tinereţe cărţile nu s-au dat pe faţă”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 12-13).

Deşi opera sa este vastă, scriind după ieşirea din puşcărie şi până la moartea sa mai multe volume şi decât Noica şi decât Paleologul, el a rămas totuşi un scriitor care nu a atins nivelul popularităţii celorlalţi doi. Acest lucru îl explică Virgil Nemoianu într-un interviu realizat de Cristian Bădiliţa: „Nicu… scria despre de toate, nu era un «canonic», nu avea morgă deloc… Trăia în cultură, dar nu o lua chiar atât de serios, probabil tocmai pentru că se îndrepta subteran spre spiritualitate”. Virgil Nemoianu încheie: „De fapt ei [criticii] nu înţelegeau că, declarând delicat trebuirile omeneşti ca neserioase, Nicu se apropia tiptil de sfinţenie” (V. Nemoianu, „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia tiptil de sfinţenie”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 7-10).

Dintre operele sale trebuie să amintim: Jurnalul fericirii, Între viaţă şi cărţi, Monologul polifonic, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Drumul către isihie, Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca, Eu însumi şi alţi câţiva.

În această lună de primăvară, se împlinesc 44 de ani de la botezul său şi 15ani de la moartea sa. Luna martie ni l-a dat nouă creştinilor trup şi suflet, prin botezul său, şi tot luna martie ni l-a luat, nouă tuturor, prin moartea sa, dar numai trup, căci sufletul său mai trăieşte şi-l simţim, pentru că a fost dăruit veşniciei.

Îmi amintesc de un proverb: „Oamenii spun că timpul trece, dar timpul spune că oamenii sunt trecători!”. Adevărul este că trece şi timpul, trec şi oamenii… Totuşi sunt şi timpuri şi oameni care rămân. Rămân prin realizările lor prin care ne împărtăşesc şi nouă din bogăţia şi frumuseţea înţelepciunii cu care au fost înzestraţi.

23/03/2010 0 1

Foame inconştientă

„Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară,

nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11).

Timpurile noastre au permis naşterea unei forţe care vrea să lipsească omul de cea mai importantă componentă a sa: sufletul.

Omul nu mai este prezent şi prezentat în mass-media ca trup şi suflet. Acum omul este evidenţiat tot mai mult ca trup, ca materie. Iar dacă mai apare, din când în când, cu referire la om, binomul trup-suflet, referinţa se termină cu un semn de întrebare, cu o umbră de îndoială sau cu trimitere la teoria reincarnării.

Faptul că omul se simte tot mai mult trup, că se pune accentul mai mult pe materie, nu face ca omul să rămână doar trup. El rămâne, în ciuda tuturor eforturilor, trup şi suflet. Problema este că prezenţa sufletului, deşi reală, devine tot mai inconştientă. Asaltat de tot felul de informaţii cu caracter materialist, omul nu mai conştientizează dualitatea sa -trup şi suflet-, nu mai conştientizează spiritualitatea care trebuie să fie şi să se dezvolte în el. Astfel se naşte în om un mare gol.

Acum se poate explica de ce oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, din ce în ce mai nervoşi, din ce în ce mai trişti. Omul îşi hrăneşte zilnic trupul dându-i cele necesare pentru menţinerea lui în viaţă în bune condiţii. De asemenea, omul îşi hrăneşte intelectul, îşi potoleşte setea de cultură, de informaţie, de imagine etc. Cu toate acestea rămâne flămând pentru că uită de suflet şi de nevoile sale. Omul uită că este şi suflet şi în consecinţă rămâne mereu flămând nepotolindu-şi foamea şi setea de Dumnezeu. Se simte, se vede pe chipul oamenilor o lipsă de alimentaţie spirituală.

Lumea suferă pentru că nu se hrăneşte în totalitate. Cine îşi hrăneşte trupul, dar uită de suflet este flămând şi este ştiut faptul că omul flămând suferă.

Astăzi se potrivesc mai bine ca oricând cuvintele profetului Amos: „Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11). În lume este foame şi sete.

Există o singură problemă: această foame şi această sete nu sunt conştientizate.

Noi, cei care avem conştiinţa constituţiei noastre – unitate de trup şi suflet – suntem chemaţi să trezim în toţi oamenii conştiinţa prezenţei sufletului şi a necesităţilor acestuia. Noi trebuie să-i facem pe ceilalţi conştienţi de faptul că au şi un suflet de hrănit, dar totodată trebuie să le punem la dispoziţie şi hrana sau să le arătăm drumul spre hambarele îmbelşugate ale lui Dumnezeu.

Este datoria noastră să hrănim această lume flămândă pentru a-i reda bucuria. Suntem chemaţi să schimbăm chipul acestei lumi flămânde în chipul omenirii îndestulate.

Trebuie să lăsăm această lume mai fericită decât am găsit-o.

23/03/2010 0 1

To be or not to be reader!

Nosce te ipsum, cunoaşte-te pe tine însuţi! De câte ori nu am primit si noi acest sfat de la prieteni, colegi, părinţi sau fraţi! Dar mulţi s-au mulţumit doar să ne dea acest îndemn fără însă a ne arăta şi calea pe care trebuie să o străbatem pentru a ajunge la această cunoaştere de sine.

Biserica i se înfăţişează omului ca o mamă iubitoare care nu se mulţumeşte doar să îi dea sfaturi, ci îi arată şi calea pe care trebuie să o urmeze. Astfel, prin glasul Conciliului al doilea din Vatican ne spune tuturor: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”(GS 22). Aşadar aceasta este o cale, cea mai importantă cale, cea mai sigură cale, este Calea. Dar Biserica nu a respins niciodată libertatea omului ca alături de această cale să se folosească de tot ceea ce înalţă sufletul şi duce la cunoaşterea de sine.

Astfel omul are dreptul, ba chiar obligaţia, pentru a se cunoaşte pe sine, să se aşeze în mijlocul naturii, în mijlocul artei, în mijlocul frumosului. Toate acestea, în funcţie de disponibilitatea omului de a apela la ele, îl dezvăluie omului pe om. Toate acestea trebuie privite ca surse şi căi care duc la cunoaşterea de sine.

La ce ne referim când vorbim despre artă? Ne referim la toate acele valori estetice realizate de geniile lumii prin care ei şi-au exteriorizat anumite trăiri interioare şi prin pătrunderea cărora desluşim câte ceva din marele mister care suntem noi!

Printre aceste valori estetice se află şi literatura, obiectul atenţiei acestui articol. Asupra ei să ne oprim acum puţin şi să vedem în ce măsură poate contribui ea la cunoaşterea noastră de sine. Şi pentru a nu umbla bezmetici prin marele univers literar, să ne îndreptăm atenţia asupra unui singur geniu: William Shakespeare (1564-1616), omul renaşterii literare în Anglia.

Cine se ascunde în spatele acestui nume? Este omul care s-a născut în Stratford-on-Avon şi care ulterior s-a stabilit la Londra. Acolo s-a remarcat imediat ca actor, dar mai ales ca dramaturg şi poet având o gândire profundă, o bogăţie de idei şi o tehnică splendidă în a prezenta situaţia istorică şi adevărul sub acoperire teatrală. Cele 37 de piese în care s-a cristalizat activitatea sa de dramaturg cuprind drame (Richard III, Henric IV, Henric VI, Henric V, Henric V), comedii (Nevestele vesele din Windsor, Îmblânzirea scorpiei, Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Cymbeline, Furtuna) şi tragedii (Hamlet, Macbeth, Othello, Romeo şi Julieta, Regele Lear).

În ce măsură ne ajută Shakespeare să ne cunoaştem? Ne ajută în măsura în care pătrunzând în opera sa ne descoperim pe noi şi pe ceilalţi în diverse situaţii. În opera sa întâlnim bunul şi răul, moralul şi imoralul, luptătorul şi laşul, învingătorul şi învinsul, iubitorul şi indiferentul, visătorul şi realistul, cinstitul şi perfidul etc. Fiecare dintre noi în diverse situaţii ale vieţii poate deschide opera lui Shakespeare şi privind şi analizând un personaj să-şi spună: „Despre mine vorbeşte maestrul!”

Ca să luăm şi un caz concret, să aruncăm o scurtă privire asupra uneia dintre capodoperele shakespeare-iene, tragedia Hamlet. Această operă, vorbind despre crimă şi infidelitate, despre vicii şi făţărnicie, reliefând astfel viaţa socială a timpului, este astăzi tot atât de actuală ca şi în vremea lui Shakespeare. Totodată piesa este şi un strigăt al regretului şi al suferinţei trăite de Hamlet din cauză că se vede neputincios în a îndrepta vremurile care au părăsit calea lor firească şi se îndreaptă spre pieire mergând pe un drum greşit. Cu ce se confruntă Hamlet, prinţul Danemarcei, atunci când se întoarce de la studii? Cu asasinarea tatălui, cu infidelitatea mamei, cu falsitatea viciatei curţi regale, dar şi cu neputinţa sa în faţa acestor „jigniri aduse numelui de om”. Toate acestea îl fac pe Hamlet să rostească celebru monolog: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea./ Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,/ Săgeţi şi praştii ale-ursitei rele/ Sau apucând o armă tu să curmi al/ restriştilor noian? Să mori, să dormi…/ Nimic mai mult. Şi printr-un somn să ştii/ Că pui sfârşit durerii sufleteşti”(Actul III, scena I). Este minunat să citeşti piesa şi să urmăreşti toate experienţele pe care le trăieşte Hamlet în încercarea sa de a-şi confirma bănuielile asupra asasinului tatălui său, mai ales prin acea introducere a „teatrului în teatru” şi a prefăcutei sale nebunii. Prin această operă Shakespeare se arată tuturor ca un maestru capabil să concentreze într-un singur om, într-un singur personaj, suferinţa şi puterea, nebunia şi luciditatea, ironia şi dreptatea.

În fond, întreaga operă a lui Shakespeare exprimă viaţa noastră care este un amestec de comedii, drame, tragedii, iubiri fidele şi infidele, adevărate sau închipuite. Şi este un amestec atât de bine realizat încât orice delimitare a acestor sectoare este imposibilă. Cine poate să ne spună cu siguranţă de unde şi până unde ţine această dramă, această comedie sau această iubire? Lupta pentru decantarea lor este zadarnică… mai bine ne străduim să le armonizăm şi să folosim din plin tot ceea ce ele ne oferă.

Dar Shakespeare nu este singurul care ne oferă posibilităţi de a ne cunoaşte. Alături de el stau toţi creatorii de artă: scriitori sau pictori, sculptori sau arhitecţi, actori sau oratori etc.; iar deasupra tuturor îl aflăm pe Dumnezeu, artistul prin excelenţă. Enunţul to be or not to be reader nu se referă doar la a fi cititorul operelor literare, ci un cititor al tuturor creaţiilor, un adevărat decodificator al realităţilor înconjurătoare care ne conduc la cunoaşterea de sine.