Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Martie 2010

Nicolae Steinhardt

Posted by Paxlaur pe 23/03/2010

„Non omnis moriar!” (Horaţiu)

Este necesar şi bine să ne facem timp şi curaj pentru a privi în urmă, pentru a descoperi vremurile devenite istorie.

Uitându-ne în trecut, nu departe de acest prezent, vedem perioada roşie, iar în minte ni se îngrămădesc imediat lanţurile şi teroarea comunistă. Însă dacă reuşim să trecem dincolo de această primă imagine şi să pătrundem în noaptea roşiatică a secolului al XX-lea vedem şi ne bucurăm şi de strălucirea unor stele. Printre acestea îl regăsim şi pe Nicolae Steinhardt.

Născut în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, la 12 iulie 1912, într-o familie de evrei,  între anii 1919 şi 1929 se număra printre elevii şcolii primare „Clementa” şi ai liceului „Spiru Haret”. În liceu a fost singurul elev de confesiune mozaică înscris şi la cursurile de  religie creştină. În 1929 şi-a luat bacalaureatul, iar în 1934 şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Doi ani mai târziu, în 1936, şi-a susţinut doctoratul în Drept Constituţional, cu teza: „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”. După aceea şi-a continuat studiile la Paris şi în Anglia. Din 1939 a început să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”.

Faptul că turnătoria şi răutatea gratuită făceau parte din cele şapte păcate capitale (În dialog cu Zaharia Sângiorzan, Steinhardt alcătuieşte o altfel de listă a celor şapte păcate capitale: 1. Prostia; 2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut; 3. Fanatismul; 4. Invidia; 5. Trufia neroadă; 6. Turnătoria; 7. Răutatea gratuită. Cf. N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Editaura Revistei Literatul, Bucureşti 1992, 42) cu care nu voia să-şi împovăreze sufletul i-a atras ani grei de închisoare sub regimul comunist. Pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intentat de securitate „lotului mistico-legionar Constantin Noica-Constantin Pilat”, Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, acuzat fiind de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Însă Nicolae Steinhardt se numără printre cei care au putut să spună „Binecuvântată fii închisoare!”; printre cei care privind anii detenţiei au curajul şi forţa necesară pentru a vorbi despre ei prezentându-i ca „Nobleţe, Şansă de Mântuire, har al lui Cristos, contact cu Frumuseţea cea Ascunsă ca Mod de Cunoaştere Absolută (N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări, 126). Şi acest lucru mai ales pentru că închisoarea a fost locul în care a primit botezul creştin.

Fiind în închisoarea Jilava, la 15 martie 1960, primeşte botezul din mâna ieromonahului basarabean Mina Dobzeu. Martorii acelui eveniment, prin diversitatea confesiunilor lor – ortodocşi, catolici şi  protestanţi – au dat acelei liturgii un caracter ecumenic. Însuşi părintele Steinhardt mărturiseşte în jurnalul său că după ce a primit botezul şi după ce a recitat crezul ortodox a reînnoit făgăduinţa de a nu uita că fusese botezat sub pecetea ecumenismului (Cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 85).

Botezul a fost pentru el una dintre cele mai mari fericiri ale vieţii. Iată cum descrie starea sa de după botez: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi de deplină” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca 1999, 85-86).

Eliberat din închisoare în 1964, Steinhardt s-a ferit de orice colaborare cu comunismul. După anul 1969 îşi reia activitatea literară la insistenţele unor prieteni, printre care Paleologul şi Noica.

Trăind o viaţă creştină, în inima sa dorea tot mai mult să se călugărească şi să se retragă într-o mănăstire. A început să se intereseze de diferitele mănăstirii existente. Ca fost deţinut politic a întâmpinat diferite greutăţi şi a fost refuzat  de mai mulţi stareţi sau episcopi. În 1973 Noica, după ce vizitează Clujul şi mănăstirea Rohia, îl anunţă pe Steinhardt că i-a găsit locul potrivit. În noiembrie 1973 vizitează pentru prima oară mănăstirea Rohia, iar apoi timp de şapte ani face vizite frecvente. La 16 August 1980 este călugărit de părintele Serafim şi se retrage la mănăstirea Rohia.

La 29 martie 1989 scriitorul-călugăr moare în spitalul din Baia Mare, după o viaţă aşa cum considera că-i important: „Ce-i important? Să laşi un nume bun. Să fii împăcat cu propria-ţi conştiinţă. Să mori în pace şi liniştit fără a fi supărat pe tine însuţi” (N. Steinhardt, „În tinereţe cărţile nu s-au dat pe faţă”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 12-13).

Deşi opera sa este vastă, scriind după ieşirea din puşcărie şi până la moartea sa mai multe volume şi decât Noica şi decât Paleologul, el a rămas totuşi un scriitor care nu a atins nivelul popularităţii celorlalţi doi. Acest lucru îl explică Virgil Nemoianu într-un interviu realizat de Cristian Bădiliţa: „Nicu… scria despre de toate, nu era un «canonic», nu avea morgă deloc… Trăia în cultură, dar nu o lua chiar atât de serios, probabil tocmai pentru că se îndrepta subteran spre spiritualitate”. Virgil Nemoianu încheie: „De fapt ei [criticii] nu înţelegeau că, declarând delicat trebuirile omeneşti ca neserioase, Nicu se apropia tiptil de sfinţenie” (V. Nemoianu, „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia tiptil de sfinţenie”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 7-10).

Dintre operele sale trebuie să amintim: Jurnalul fericirii, Între viaţă şi cărţi, Monologul polifonic, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Drumul către isihie, Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca, Eu însumi şi alţi câţiva.

În această lună de primăvară, se împlinesc 44 de ani de la botezul său şi 15ani de la moartea sa. Luna martie ni l-a dat nouă creştinilor trup şi suflet, prin botezul său, şi tot luna martie ni l-a luat, nouă tuturor, prin moartea sa, dar numai trup, căci sufletul său mai trăieşte şi-l simţim, pentru că a fost dăruit veşniciei.

Îmi amintesc de un proverb: „Oamenii spun că timpul trece, dar timpul spune că oamenii sunt trecători!”. Adevărul este că trece şi timpul, trec şi oamenii… Totuşi sunt şi timpuri şi oameni care rămân. Rămân prin realizările lor prin care ne împărtăşesc şi nouă din bogăţia şi frumuseţea înţelepciunii cu care au fost înzestraţi.

Anunțuri

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Foame inconştientă

Posted by Paxlaur pe 23/03/2010

„Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară,

nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11).

Timpurile noastre au permis naşterea unei forţe care vrea să lipsească omul de cea mai importantă componentă a sa: sufletul.

Omul nu mai este prezent şi prezentat în mass-media ca trup şi suflet. Acum omul este evidenţiat tot mai mult ca trup, ca materie. Iar dacă mai apare, din când în când, cu referire la om, binomul trup-suflet, referinţa se termină cu un semn de întrebare, cu o umbră de îndoială sau cu trimitere la teoria reincarnării.

Faptul că omul se simte tot mai mult trup, că se pune accentul mai mult pe materie, nu face ca omul să rămână doar trup. El rămâne, în ciuda tuturor eforturilor, trup şi suflet. Problema este că prezenţa sufletului, deşi reală, devine tot mai inconştientă. Asaltat de tot felul de informaţii cu caracter materialist, omul nu mai conştientizează dualitatea sa -trup şi suflet-, nu mai conştientizează spiritualitatea care trebuie să fie şi să se dezvolte în el. Astfel se naşte în om un mare gol.

Acum se poate explica de ce oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, din ce în ce mai nervoşi, din ce în ce mai trişti. Omul îşi hrăneşte zilnic trupul dându-i cele necesare pentru menţinerea lui în viaţă în bune condiţii. De asemenea, omul îşi hrăneşte intelectul, îşi potoleşte setea de cultură, de informaţie, de imagine etc. Cu toate acestea rămâne flămând pentru că uită de suflet şi de nevoile sale. Omul uită că este şi suflet şi în consecinţă rămâne mereu flămând nepotolindu-şi foamea şi setea de Dumnezeu. Se simte, se vede pe chipul oamenilor o lipsă de alimentaţie spirituală.

Lumea suferă pentru că nu se hrăneşte în totalitate. Cine îşi hrăneşte trupul, dar uită de suflet este flămând şi este ştiut faptul că omul flămând suferă.

Astăzi se potrivesc mai bine ca oricând cuvintele profetului Amos: „Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11). În lume este foame şi sete.

Există o singură problemă: această foame şi această sete nu sunt conştientizate.

Noi, cei care avem conştiinţa constituţiei noastre – unitate de  trup şi suflet – suntem chemaţi să trezim în toţi oamenii conştiinţa prezenţei sufletului şi a necesităţilor acestuia. Noi trebuie să-i facem pe ceilalţi conştienţi de faptul că au şi un suflet de hrănit, dar totodată trebuie să le punem la dispoziţie şi hrana sau să le arătăm drumul spre hambarele îmbelşugate ale lui Dumnezeu.

Este datoria noastră să hrănim această lume flămândă pentru a-i reda bucuria. Suntem chemaţi să schimbăm chipul acestei lumi flămânde în chipul omenirii îndestulate.

Trebuie să lăsăm această lume mai fericită decât am găsit-o.

Posted in Diverse | Leave a Comment »

To be or not to be reader!

Posted by Paxlaur pe 23/03/2010

shakespeareNosce te ipsum, cunoaşte-te pe tine însuţi! De câte ori nu am primit si noi acest sfat de la prieteni, colegi, părinţi sau fraţi! Dar mulţi s-au mulţumit doar să ne dea acest îndemn fără însă a ne arăta şi calea pe care trebuie să o străbatem pentru a ajunge la această cunoaştere de sine.

Biserica i se înfăţişează omului ca o mamă iubitoare care nu se mulţumeşte doar să îi dea sfaturi, ci îi arată şi calea pe care trebuie să o urmeze. Astfel, prin glasul Conciliului al doilea din Vatican ne spune tuturor: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”(GS 22). Aşadar aceasta este o cale, cea mai importantă cale, cea mai sigură cale, este Calea. Dar Biserica nu a respins niciodată libertatea omului ca alături de această cale să se folosească de tot ceea ce înalţă sufletul şi duce la cunoaşterea de sine.

Astfel omul are dreptul, ba chiar obligaţia, pentru a se cunoaşte pe sine, să se aşeze în mijlocul naturii, în mijlocul artei, în mijlocul frumosului. Toate acestea, în funcţie de disponibilitatea omului de a apela la ele, îl dezvăluie omului pe om. Toate acestea trebuie privite ca surse şi căi care duc la cunoaşterea de sine.

La ce ne referim când vorbim despre artă? Ne referim la toate acele valori estetice realizate de geniile lumii prin care ei şi-au exteriorizat anumite trăiri interioare şi prin pătrunderea cărora desluşim câte ceva din marele mister care suntem noi!

Printre aceste valori estetice se află şi literatura, obiectul atenţiei acestui articol. Asupra ei să ne oprim acum puţin şi să vedem în ce măsură poate contribui ea la cunoaşterea noastră de sine. Şi pentru a nu umbla bezmetici prin marele univers literar, să ne îndreptăm atenţia asupra unui singur geniu: William Shakespeare (1564-1616), omul renaşterii literare în Anglia.

Cine se ascunde în spatele acestui nume? Este omul care s-a născut în Stratford-on-Avon şi care ulterior s-a stabilit la Londra. Acolo s-a remarcat imediat ca actor, dar mai ales ca dramaturg şi poet având o gândire profundă, o bogăţie de idei şi o tehnică splendidă în a prezenta situaţia istorică şi adevărul sub acoperire teatrală. Cele 37 de piese în care s-a cristalizat activitatea sa de dramaturg cuprind drame (Richard III, Henric IV, Henric VI, Henric V, Henric V), comedii (Nevestele vesele din Windsor, Îmblânzirea scorpiei, Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Cymbeline, Furtuna) şi tragedii (Hamlet, Macbeth, Othello, Romeo şi Julieta, Regele Lear).

În ce măsură ne ajută Shakespeare să ne cunoaştem? Ne ajută în măsura în care pătrunzând în opera sa ne descoperim pe noi şi pe ceilalţi în diverse situaţii. În opera sa întâlnim bunul şi răul, moralul şi imoralul, luptătorul şi laşul, învingătorul şi învinsul, iubitorul şi indiferentul, visătorul şi realistul, cinstitul şi perfidul etc. Fiecare dintre noi în diverse situaţii ale vieţii poate deschide opera lui Shakespeare şi privind şi analizând un personaj să-şi spună: „Despre mine vorbeşte maestrul!”

Ca să luăm şi un caz concret, să aruncăm o scurtă privire asupra uneia dintre capodoperele shakespeare-iene, tragedia Hamlet. Această operă, vorbind despre crimă şi infidelitate, despre vicii şi făţărnicie, reliefând astfel viaţa socială a timpului, este astăzi tot atât de actuală ca şi în vremea lui Shakespeare. Totodată piesa este şi un strigăt al regretului şi al suferinţei trăite de Hamlet din cauză că se vede neputincios în a îndrepta vremurile care au părăsit calea lor firească şi se îndreaptă spre pieire mergând pe un drum greşit. Cu ce se confruntă Hamlet, prinţul Danemarcei, atunci când se întoarce de la studii? Cu asasinarea tatălui, cu infidelitatea mamei, cu falsitatea viciatei curţi regale, dar şi cu neputinţa sa în faţa acestor „jigniri aduse numelui de om”. Toate acestea îl fac pe Hamlet să rostească celebru monolog: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea./ Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,/ Săgeţi şi praştii ale-ursitei rele/ Sau apucând o armă tu să curmi al/ restriştilor noian? Să mori, să dormi…/ Nimic mai  mult. Şi printr-un somn să ştii/ Că pui sfârşit durerii sufleteşti”(Actul III, scena I). Este minunat să citeşti piesa şi să urmăreşti toate experienţele pe care le trăieşte Hamlet în încercarea sa de a-şi confirma bănuielile asupra asasinului tatălui său, mai ales prin acea introducere a „teatrului în teatru” şi a prefăcutei sale nebunii. Prin această operă Shakespeare se arată tuturor ca un maestru capabil să concentreze într-un singur om, într-un singur personaj, suferinţa şi puterea, nebunia şi luciditatea, ironia şi dreptatea.

În fond, întreaga operă a lui Shakespeare exprimă viaţa noastră care este un amestec de comedii, drame, tragedii, iubiri fidele şi infidele, adevărate sau închipuite. Şi este un amestec atât de bine realizat încât orice delimitare a acestor sectoare este imposibilă. Cine poate să ne spună cu siguranţă de unde şi până unde ţine această dramă, această comedie sau această iubire? Lupta pentru decantarea lor este zadarnică… mai bine ne străduim să le armonizăm şi să folosim din plin tot ceea ce ele ne oferă.

Dar Shakespeare nu este singurul care ne oferă posibilităţi de a ne cunoaşte. Alături de el stau toţi creatorii de artă: scriitori sau pictori, sculptori sau arhitecţi, actori sau oratori etc.; iar deasupra tuturor îl aflăm pe Dumnezeu, artistul prin excelenţă. Enunţul to be or not to be reader nu se referă doar la a fi cititorul operelor literare, ci un cititor al tuturor creaţiilor, un adevărat decodificator al realităţilor înconjurătoare care ne conduc la cunoaşterea de sine.

Spor la lectură… pentru că în fond a fi sau a nu fi cititor (decodificator) înseamnă a fi sau a nu fi!

Posted in Lecturi | Leave a Comment »

Nu te pot uita, Părinte!

Posted by Paxlaur pe 19/03/2010

Sfantul Parinte Ioan paul al II-leaAstăzi, 2 aprilie 2009, se împlinesc patru ani de când Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea era primit în casa Tatălui ceresc spunându-i-se: „Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău”. Să nu-l uităm şi să ne rugăm pentru beatificarea lui!

Nu te pot uita, Părinte, chiar de-ar trece zeci de ani, nu numai patru, de când ai spus: „Lăsaţi-mă să plec la casa Tatălui!”… Şi ai plecat arătând tuturor până în ultima clipă că „omul este prima şi principala cale a Bisericii, iar omul suferind este calea privilegiată”…

Nu te pot uita, Părinte, căci privind la tine înţeleg ce înseamnă să ai „simţul timpurilor”: să citeşti şi să desluşeşti semnele timpurilor înseamnă să fii bun prieten cu Duhul Sfânt.

Nu te pot uita, Părinte, căci mă înveţi să preţuiesc libertatea aşa cum a fost propusă ea de Isus şi de Biserica sa, împreună cu responsabilitatea, iubirea şi adevărul: mereu împreună, niciodată despărţite, căci culmea libertăţii este atinsă în căutarea şi iubirea adevărului într-un mod responsabil.

Nu te pot uita, Părinte, căci în persoana ta sfinţenia şi ştiinţa s-au întâlnit şi au conlucrat şi concurat! Eşti omul care ai ştiut să-ţi foloseşti timpul pentru ca să ai ceva de spus unei lumi care caută şi aşteaptă, convins fiind că Biserica are adevărul şi acum trebuie doar să găsească moduri pertinente şi adecvate pentru a-l propune şi a-l face primit, trăit şi iubit!

Nu te pot uita, Părinte, când simt cum ne priveşti şi ne înveţi că nu trebuie să încercăm să aducem ceva nou omenirii, ci trebuie să ne dorim din inimă ca să fie cunoscute şi aprofundate cele vechi, cele lăsate de frumuseţea veşnic veche şi totuşi veşnic nouă, Isus Cristos!

Nu te pot uita, Părinte, căci pentru mulţi, prin ceea ce ai fost şi ai făcut, eşti argumentul recent cel mai puternic al forţei şi acţiunii Duhului Sfânt în oameni şi pentru oameni, pentru omenire. Sfânt Părinte, eşti dovada incontestabilă al modului binecuvântat în care Dumnezeu se îngrijeşte de Biserica sa!

Nu te pot uita, Părinte, şi te rog să-ţi petreci cerul privind spre mine, spre noi, preoţii Bisericii şi ai lui Cristos, iubirea ta. Să-ţi petreci cerul privind spre om şi omenire, căci şi noi privim spre tine!

Îmi lipseşti, prezenţă nesfârşită!

Lipseşti auzului şi văzului meu, dar eşti prezenţă vie în inima şi mintea mea!

Te citesc, te gândesc şi-mi place că mă porţi spre Dumnezeu, spre Biserică şi spre om, prietenii tăi!

Mereu trăieşti şi nu te voi uita!

Posted in Ioan Paul al II-lea | 3 Comments »

Remember Ioan Paul al II-lea: l-am întâlnit pe Cristos

Posted by Paxlaur pe 19/03/2010

Sfantul Parinte Papa Ioan Paul al II-leaLa trei ani de la plecarea papei Ioan Paul al II-lea spre casa Tatălui, în ziua de 2 aprilie 2005, amintirea acestui papă trezeşte emoţii în inimile multor credincioşi.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care, prin faptă şi cuvânt, le spunea tuturor: „Nu sunt eu Cristos! Nu sunt eu lumina! Eu sunt doar trimis înaintea lui, ca să dau mărturie despre lumină”. L-am întâlnit pe Cristos în papa Ioan Paul al II-lea, în omul care a fost alter Christus… usque ad mortem.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a strigat cu glas puternic: „Nu te teme să-l primeşti pe Cristos! Deschide larg porţile în faţa lui Cristos, în faţa puterii sale mântuitoare!”.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a îndreptat privirile spre un Dumnezeu care mă iubeşte ca un tată bogat în îndurare, care mă mântuieşte ca pe un frate cu care a binevoit să împartă condiţia umană, care mă sfinţeşte ca pe un templu al său!

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a spus că Isus are o mamă, Maria. Şi aceasta este şi mama mea! El m-a învăţat că printr-un „totus tuus” spus celei „plină de har” ajung cu siguranţă la Isus.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a vorbit despre mireasa Domnului, Biserica. El mi-a arătat că Biserica e zidită pe piatră şi porţile iadului nu o vor birui. M-a luat de mână şi m-a urcat în această „barcă”, singura în care se află cel care poate să spună mării tulburate a acestor timpuri: „Taci! Potoleşte-te!”.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care s-a făcut glasul rugăciunii Fiului: ca toţi să fie una. El m-a făcut să înţeleg că la unitate se ajunge numai prin recunoaşterea celuilalt ca fiu al lui Dumnezeu, prin recunoaşterea demnităţii persoanei umane, născute sau (încă) nenăscute!

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care, după ce a păşit pragul speranţei în fiecare dimineaţă îmi şopteşte ferm: „Nu te teme! Primeşte această nouă zi din mâinile Domnului şi continuă să mergi spre Cristos. Nu te teme!” Şi acest om mi-a spus că şi Cristos m-a întâlnit şi te-a întâlnit şi pe tine, şi nu ne poate uita!

Nu te teme! Tu l-ai întâlnit pe Cristos şi el te-a întâlnit pe tine!

(aprilie 2008)

*********************************

Testamentul Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea

dat publicităţii la 7 aprilie 2005, reconstituit din notiţele papale

Testamentul din 6 martie 1979

(şi completările ulterioare)

Totus Tuus ego sum

În Numele Preasfintei Treimi. Amin.

„Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (cf. Mt 24,42) – aceste cuvinte îmi amintesc de chemarea finală, care se va întâmpla atunci când va dori Domnul. Doresc să îi urmez Lui, şi doresc ca tot ceea ce face parte din viaţa mea pământească să mă pregătească pentru acest moment. Nu cunosc când va veni ceasul, dar ca de altfel orice altceva, îl las în mâinile Maicii Maestrului meu: Totus Tuus. În aceleaşi Mâini materne las totul şi pe toţi cei de care viaţa mea şi vocaţia mea m-au legat. În aceste Mâini las, mai presus de toate, Biserica, precum şi Naţiunea mea şi întreaga umanitate. Le mulţumesc tuturor. Tuturor le cer iertare. Cer de asemenea rugăciuni, pentru ca Mila lui Dumnezeu să fie mai mare decât slăbiciunile şi nevrednicia mea.

În timpul exerciţiilor spirituale am recitit testamentul Sfântului Părinte Paul al VI-lea. Această lectură m-a făcut să scriu acest testament.

Nu las în urma mea vreo proprietate de care să trebuiască să dispun. În ce priveşte obiectele de zi cu zi pe care le-am folosit, cer să fie distribuite după cum se va considera oportun. Notiţele mele personale să fie arse. Cer ca la acest lucru să fie supravegheat de pr. Stanislaw, căruia îi mulţumesc pentru colaborarea şi ajutorul atât de îndelungate şi atât de pline de înţelegere. Toate celelalte mulţumiri, în schimb, le aşez în inima mea înaintea lui Dumnezeu însuşi, deoarece este dificil să le exprim.

În ceea ce priveşte funeraliile, repet aceleaşi dispoziţii care au fost date de Sfântul Părinte Paul al VI-lea. (Aici este introdusă o notă pe margine: îngropare în pământ, nu în sarcofag, 13 martie 1992)

„apud Dominum misericordia

et copiosa apud Eum redemptio”

Ioan Paul pp. II

Roma, 6 martie 1979

După moartea mea cer Sfinte Liturghii şi rugăciuni.

5 martie 1990

* * *

O foaie nedatată

Îmi exprim cea mai profundă încredere că, în ciuda tuturor slăbiciunilor mele, Domnul îmi va da harul necesar pentru a face faţă după voia Sa la orice sarcină, încercare sau suferinţă pe care El o va cere slujitorului Său, în decursul vieţii. Am de asemenea încredere că El nu îmi va permite niciodată – prin vreo atitudine a mea: cuvinte, fapte sau omisiuni – să îmi trădez obligaţiile în acest sfânt Scaun Petrin.

* * *

24 februarie – 1 martie 1980

Şi în timpul acestor exerciţii spirituale am reflectat asupra adevărului Preoţiei lui Cristos în perspectiva acelei Trecerii care este pentru fiecare dintre noi momentul propriei morţi. Pentru noi, Învierea lui Cristos este un elocvent (adăugat deasupra: decisiv) semn al plecării din această lume – pentru a ne naşte într-o alta, în lumea viitoare.

Am citit apoi înregistrarea testamentului meu de anul trecut, scris de asemenea în timpul exerciţiilor spirituale – l-am comparat cu testamentul marelui meu Predecesor şi Părinte Paul al VI-lea, cu a acea sublimă mărturie asupra morţii unui creştin şi a unui Papă – şi am reînnoit în mine conştientizarea problemelor la care se referă înregistrarea din 6 martie 1979, pregătită de mine (într-un mod mai degrabă provizoriu).

Astăzi doresc să adaug la ea doar aceasta: că fiecare dintre noi trebuie să avem în minte perspectiva morţii. Şi trebuie să fim gata să ne prezentăm în faţa Domnului şi Judecătorului – care este în acelaşi timp Răscumpărător şi Tată. Aşadar şi eu iau în considerare aceasta în mod continuu, încredinţând acel moment decisiv Mamei lui Cristos şi a Bisericii – Mamei speranţei mele.

Timpurile în care trăim sunt nespus de dificile şi tulburătoare. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, o încercare caracteristică acestor timpuri – atât pentru Credincioşi cât şi pentru Păstori. În unele Ţări (de exemplu în acelea despre care am citit în timpul exerciţiilor spirituale), Biserica se găseşte într-o perioadă de persecuţie care nu este în nici un caz mai uşoară decât cea din primele secole, ci chiar o depăşeşte prin gradul de cruzime şi ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Şi pe lângă aceasta – mulţi oameni mor nevinovaţi chiar în această Ţară în care trăim noi…

Încă o dată doresc să mă încredinţez total harului Domnului. El Însuşi va decide când şi cum trebuie să îmi închei viaţa pământească şi slujirea pastorală. În viaţă şi în moarte, Totus Tuus prin Maria Neprihănita. Acceptând această moarte, încă de acum, sper ca Cristos să îmi dea harul pentru trecerea finală, adică pentru Paştele (meu). Sper de asemenea ca El să o facă utilă şi pentru această cauză mai importantă pe care caut să o slujesc: mântuirea oamenilor, apărarea familiei umane şi, în ea, a tuturor naţiunilor şi a tuturor popoarelor (între ele, în mod special mă îndrept spre Patria mea pământească), şi utilă pentru persoanele pe care mi le-a încredinţat în mod special, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu Însuşi.

Nu doresc să adaug nimic la ceea ce am scris acum un an – doar să îmi exprim această disponibilitate şi, în acelaşi timp, această încredere la care încă o dată exerciţiile spirituale m-au predispus.

Ioan Paul al II-lea

* * *

Totus Tuus ego sum

5 martie 1982

În cursul exerciţiilor spirituale din acest an am citit (de mai multe ori) textul testamentului din 6 martie 1979. Deşi îl consider încă provizoriu (ne-definitiv), îl las în forma în care există el. Nu schimb nimic (pentru moment) şi nici nu adaug nimic, în ceea ce priveşte dispoziţiile conţinute în el.

Atentatul asupra vieţii mele din 13 mai 1981 a confirmat într-un anume fel acurateţea cuvintelor pe care le-am scris în perioada exerciţiilor spirituale din 1980 (24 februarie – 1 martie).

Simt cu atât mai profund faptul că sunt pe deplin în Mâinile lui Dumnezeu – şi rămân în continuare la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă Lui şi Neprihănitei Sale Mame (Totus Tuus).

Ioan Paul al II-lea

* * *

5 martie 1982

În legătură cu ultima frază din testamentul meu din 6 martie 1979 („privind locul – adică locul funeraliilor – să decidă Colegiul Cardinalilor şi Compatrioţii”) – voi clarifica la ce mă gândesc: Mitropolitul de Cracovia sau Consiliul General al Episcopatului din Polonia – în timp ce cer Colegiului Cardinalilor să satisfacă, pe cât este posibil, eventualele cereri mai sus amintite.

* * *

1 martie 1985 (în timpul exerciţiilor spirituale)

Din nou – în ceea ce priveşte expresia „Colegiul Cardinalilor şi Compatrioţii”: „Colegiul Cardinalilor” nu are nici o obligaţie de a consulta „Compatrioţii” pe această temă; o poate însă face dacă, din anumite motive, va considera că ar fi bine aşa.

IPII

Exerciţiile spirituale pentru Anul Jubiliar 2000

(12-18 martie)

(pentru testamentul meu)

1. Când, la 16 octombrie 1978, Conclavul Cardinalilor l-au ales pe Ioan Paul al II-lea, primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski mi-a spus: „Sarcina noului Papă va fi să ducă Biserica în cel de-al Treilea Mileniu”. Nu ştiu dacă repet fraza exact, dar cel puţin acesta era sensul la ceea ce am auzit atunci. Acestea au fost spuse de Omul care a intrat în istorie ca Primatul Mileniului. Un mare Primat. Am fost martor al misiunii sale, al încredinţării sale totale. Al bătăliilor lui: al victoriei lui. „Victoria, atunci când va veni, va fi o victorie prin Maria” – Primatul Mileniului obişnuia să repete aceste cuvinte ale predecesorului său, Cardinalul August Hlond.

Astfel am fost pregătit într-un anume fel pentru sarcina care se prezenta înaintea mea la 16 octombrie 1978. Acum când scriu aceste cuvinte, Jubileul Anului 2000 este deja o realitate în desfăşurare. În noaptea de 24 decembrie 1999, a fost deschisă Poarta simbolică a Marelui Jubileu din Bazilica San Pietro, apoi cea de la San Giovanni in Laterano, apoi Santa Maria Maggiore – la trecerea dintre ani, şi în ziua de 19 ianuarie Poarta Bazilicii San Paolo fuori le mura. Acest ultim eveniment, dat fiind caracterul său ecumenic, a rămas imprimat în memoria mea în mod special.

2. Pe măsură ce Anul Jubiliar avansează, zi de zi se închide în urma noastră secolul al XX-lea, iar secolul al XXI-lea se deschide. Conform planurilor Providenţei Divine, mi s-a dat să trăiesc în acest dificil secol care se retrage în trecut, şi acum, în anul în care vârsta vieţii mele ajunge la 80 de ani (‘octogesima adveniens’), trebuie să mă întreb dacă nu este timpul să repet cu biblicul Simeon ‘Nunc dimittis’.

În 13 mai 1981, ziua atacului asupra Papei în timpul audienţei generale din Piaţa San Pietro, Providenţa Divină m-a salvat în mod miraculos de la moarte. Cel care este Singurul Domn al vieţii şi al morţii, El Însuşi mi-a prelungit această viaţă, într-un anume fel mi-a dat-o din nou. Din acel moment aceasta i-a aparţinut Lui şi mai mult. Sper că mă va ajuta să recunosc până când trebuie să continui această slujire, la care m-a chemat la 16 octombrie 1978. Îi cer să mă cheme înapoi atunci când El Însuşi va dori. „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (cf. Rm 14,8). Sper, de asemenea, că, până când îmi va fi dat să îndeplinesc ministerul petrin în Biserică, Mila lui Dumnezeu îmi va da forţele necesare pentru această slujire.

3. După cum fac în fiecare an în timpul exerciţiilor spirituale, mi-am citit testamentul din 6 martie 1979. Continuu să îmi menţin dispoziţiile conţinute în acesta. Ceea ce am scris atunci, şi în timpul următoarelor exerciţii spirituale, constituie o reflecţie asupra situaţiei generale dificile şi tensionate care a caracterizat anii optzeci. Din toamna anului 1989, această situaţie s-a schimbat. Ultimul deceniu al secolului trecut a fost liber de tensiunile precedente; aceasta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme şi dificultăţi. Providenţa Divină să fie în mod special lăudată pentru aceasta, pentru că perioada aşa numitului ‘război-rece’ s-a încheiat fără conflictul nuclear violent al cărui pericol atârna asupra lumii în perioada precedentă.

4. Fiind în pragul celui de-al treilea mileniu „in medio Ecclesiae”, doresc încă o dată să îmi exprim recunoştinţa faţă de Duhul Sfânt pentru marele dar al Conciliului Vatican II, pentru care, împreună cu întreaga Biserică – şi mai întâi de toate cu întregul episcopat – mă simt îndatorat. Sunt convins că pentru mult timp, noile generaţii se vor inspira din bogăţiile oferite de acest Conciliu al secolului al XX-lea. Ca Episcop care a participat la evenimentul conciliar din prima până în ultima zi, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt şi vor fi chemaţi în viitor să îl împlinească. Din partea mea, îi mulţumesc Păstorului etern care mi-a permis să slujesc această cauză măreaţă în decursul anilor pontificatului meu.

„In medio Ecclesiae”… din primii ani ai slujirii mele ca Episcop – tocmai mulţumită Conciliului – mi-a fost dat să trăiesc comuniunea fraternă a Episcopatului. Ca preot al Arhidiecezei de Cracovia am trăit comuniunea fraternă presbiterală – iar Conciliul a deschis o nouă dimensiune a acestei experienţe.

5. Pe cât de multe persoane ar trebui să le înşir aici! Poate Domnul Dumnezeu i-a chemat la Sine pe majoritatea dintre ei – cât despre cei care sunt încă în această lume, fie ca cuvintele acestui testament să îi amintească, pe toţi şi de pretutindeni, oriunde s-ar afla.

În decursul celor peste 20 de ani de când îndeplinesc ministerul petrin „in medio Ecclesiae”, am experimentat colaborarea binevoitoare şi cât se poate de rodnică a atâtor Cardinali, Arhiepiscop şi Episcopi, a atâtor preoţi, a atâtor persoane consacrate – fraţi şi surori – şi, în fine, a nenumărator persoane laice, din Curie, din Vicariatul Diecezei de Roma, precum şi din afara acestor medii.

Cum să îi nu îmbrăţişez cu o amintire plină de recunoştinţă pe toţi Episcopii din lume, pe care i-am întâlnit în succesiunea vizitelor „ad limina Apostolorum”! Cum să nu îi amintesc şi pe numeroşii fraţi creştini ne-catolici! Şi pe rabinul Romei şi pe atât de numeroşii reprezentanţi ai religiilor necreştine! Şi pe atâţia reprezentanţi ai lumii culturii, ştiinţei, politicii şi a mijloacelor de comunicare socială!

6. Pe măsură ce viaţa mea pământească se apropie de sfârşit, mă întorc cu gândul la începuturi, la părinţii mei, la fratele meu şi la sora mea (pe care nu am cunoscut-o pentru că a murit înainte de naşterea mea), la parohia din Wadowice, unde am fost botezat, la acel oraşul pe care îl iubesc, la cei de-o vârstă cu mine, la colegii şi colegele din şcoala elementară, din liceu şi de la universitate, până în perioada ocupaţiei, când am fost muncitor, apoi la parohia din Niegowic, la Sf. Florian din Cracovia, la slujirea pastorală a mediului academic, a mediului… a tuturor mediilor… la Cracovia şi la Roma, la persoanele care mi-au fost încredinţate în mod special de Domnul.

Tuturor doresc să le spun un singur lucru: „Fie ca Dumnezeu să vă răsplătească.”

„In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum.”

A.D.

17.III.2000

Posted in Ioan Paul al II-lea | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: