Arhiva pentru aprilie 2010

Cum vorbim despre Dumnezeu?

“Dumnezeu l-a creat pe om pentru o existenţă nepieritoare
Şi l-a făcut ca pe o imagine a propriei sale fiinţe”

Un filozof japonez se plimba cândva într-o pădure. Şi, precum îi stă bine oricărui filozof, gândea. Tot mergând şi gândind el, îi atrage atenţia o creangă de copac lipsită de orice podoabă. Se opreşte în faţa ei şi-i spune: vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi atunci creanga pe loc înfloreşte!

Se opresc adesea în faţa noastră oameni, fie mai mici, fie mai mari şi, prin cuvinte sau prin gesturi, ne cer să le vorbim despre Dumnezeu. Atunci când copacul vrea să vorbească despre Dumnezeu, înfloreşte. Atunci când soarele vrea să vorbească despre Dumnezeu, răsare sau apune într-un mod ce-ţi taie respiraţia. Atunci când cerul vrea să-ţi vorbească despre Dumnezeu, se înseninează sau se umple de strălucirea stelelor! Dar când omul vrea să vorbească despre Dumnezeu, ce face? Cum poate vorbi omul despre Dumnezeu ca să fie cel mai bine înţeles de toţi?

Primul gând s-ar putea să se îndrepte spre cuvinte: cu ajutorul lor putem vorbi mereu, oricui, despre Dumnezeu. Însă evenimentele pe care ni le prezintă fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Marcu, ne cere să înţelegem că cel mai bine despre Dumnezeu se vorbeşte prin fapte; să înţelegem că însuşi Dumnezeu aşteaptă din partea noastră mai multe fapte şi mai puţine cuvinte. Gesturile, acţiunile noastre sunt cele care vorbesc cel mai bine despre Dumnezeu. Şeful de sinagogă l-a văzut pe Isus, a căzut la picioarele lui şi abia apoi i-a vorbit: “Fiica mea este pe moarte! Vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Apoi Isus la fel: nu începe să-i predice despre puterea lui Dumnezeu, despre necesitatea speranţei, ci, aşa cum notează succint evanghelistul, “pleacă împreună cu el”. La rândul ei, femeia care suferea de doisprezece ani de hemoragie, nu încearcă să-i explice lui Isus sau celor din jur suferinţa ei sau să etaleze credinţa ei, ci, pur şi simplu, se strecoară prin mulţime şi se atinge de haina lui. Nu cuvintele, ci curajul gestului ei plin de credinţă a fost cel care a vindecat-o.

Toate acestea ne spun că a sosit momentul unei introspecţii, este timpul pentru o serioasă cercetare a cugetului: ce avem de oferit celor care privind la noi ne cer să le vorbim despre Dumnezeu? Cuvinte sau fapte? Vorbe lipsite de orice fundament sau acţiuni şi atitudini care reliefează credinţa noastră? Propoziţii lipsite de ecou în inima noastră şi a celor din jur sau gesturi care se întipăresc pentru totdeauna în inimă şi-i fac pe toţi să exclame: cât de bun şi frumos este Dumnezeul în care credem!

Dar poate că nu e treaba noastră să vorbim despre Dumnezeu, poate că e suficientă fascinaţia creaţiei sau ceea ce ne prezintă Biblia sau ceea ce ne spun alţii, de ce să ne mai implicăm şi noi? Dacă chiar nu găsim nicio motivaţie, poate că e bine să recitim prima lectură din această duminică, fragmentul luat din Cartea Înţelepciunii: nu este oare un motiv suficient să vorbim despre Dumnezeu celor din jurul nostru datorită faptului că el ne-a creat pentru o existenţă nepieritoare şi, mai ales, ne-a făcut ca o imagine a propriei sale fiinţe? Trebuie să vorbim pentru că ne dăruieşte viaţa şi ne fereşte de moartea care a intrat în lume prin invidia Diavolului. Trebuie să-l predicăm prin faptele noastre pe Dumnezeul cel viu pentru ca să se vadă că ştim pentru ce, pentru cine trăim! A vorbi despre Dumnezeu, mai ales prin faptele noastre, înseamnă a arăta că ştim pentru cine trăim şi în cine ne-am pus speranţa noastră.

Scriitorul Giovanni Papini povesteşte că, într-o după-amiază de toamnă, stătea întins pe iarbă pe malul unui lac. La un moment dat, vine un tânăr scund, cu faţa arsă de soare şi cu o gură enormă, cu un crâsnic în spate. Se aşază pe mal şi aruncă unealta de pescuit în apă.

– De ce faci asta?, îl întreb.

Se uită la mine cu mirare şi compătimire. Nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Îşi deschide larg gura şi zice:

– Ca să prind peşte.

– Şi de ce vrei să prinzi peşte?

– Ca să-l vând.

– Şi ce faci cu banii?

– Cumpăr pâine, vin, untdelemn, ghete şi haine.

– Şi de ce cumperi lucrurile acestea?

Tânărul mă priveşte mirat. Mă crede nebun. Dar cum îi par că nu sunt violent îmi răspunde:

– Ca să trăiesc.

– Dar de ce vrei să trăieşti?

– Trăiesc pentru că m-am născut.

– Şi care este scopul vieţii tale? Nu înţelege.

– Care este lucrul cel mai important în viaţa ta?

– A, am înţeles: să pescuiesc.

Cercul s-a închis. Plec mai departe, povesteşte scriitorul. Întâlnesc ceva mai departe un ţăran aplecat peste plugul său arându-şi ogorul.

– De ce faci asta?, îl întreb,

– Ca să încolţească grâul.

– Şi de ce să încolţească?

– Să iasă pâinea.

– Şi pentru ce să iasă pâinea?

– Ca să trăiesc.

– Şi de ce vrei să trăieşti?

Ţăranul se apleacă din nou peste coarnele plugului şi îşi vede de treabă. Merg mai departe şi întâlnesc o fetiţă îmbrăcată cu o rochiţă roşie culegând ultimele flori ale verii.

– De ce faci acest lucru?, o întreb şi pe ea.

– Ca să fac un buchet de flori pentru Maica Domnului.

– Şi de ce vrei să faci un buchet pentru Maica Domnului?

– Ca să-şi aducă aminte de mine.

– Şi de ce vrei să-şi aducă aminte de tine?

– Ca să-mi pregătească un loc în Paradis, alături de ea, când voi muri.

Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pierea celor vii, ne vrea în viaţă, dar mai vrea ca viaţa noastră să fie trăită ca o mărturie despre bunătatea sa. Avem cu toţii ceva de oferit celorlalţi despre Dumnezeu. Să ieşim din anonimat, să pătrundem, asemenea femeii din Evanghelie, plini de curaj prin mulţimea indiferentă sau necredincioasă şi să vorbim despre lucrările minunate pe care Domnul le-a făcut şi le face pentru noi, oamenii. Să le vorbim oamenilor şi să-i ajutăm să înveţe pentru cine merită cu adevărat să trăieşti: pentru cel bogat care a devenit sărac de dragul nostru, pentru ca noi toţi să deveniţi bogaţi, prin sărăcia lui, cum ne învaţă Apostolul în cea de a doua lectură a duminicii. Noi pentru cine trăim? Oare femeia din evanghelie, după ce a fost vindecată, pentru cine a trăit? Dar fetiţa care a fost trezită de Dumnezeu la o nouă viaţă, pentru cine a trăit? Oare cum şi-a trăit noua viaţă?

Ce bucurie pentru copii să fie treziţi din somn cu gingăşie de mama lor; ce fericire pentru cel care iubeşte să fie trezit în zori de zi de persoana iubită; ce fericire pentru bunici să fie treziţi de nepoţeii plini de viaţă. Dar ce fericire pe un suflet să fie trezit de însuşi Dumnezeu. Talita kum! Fetiţă, scoală-te! Suflete, ridică-te! Eşti tânăr, trebuie să trăieşti şi să dai mărturie despre mine.

Acest glas al deşteptării, al trezirii, a străbătut secolele şi ni se adresează acum fiecăruia: trezeşte-te! Astăzi Isus ne prinde de mână şi ne spune: “Am venit să te trezesc din moartea păcatului, după cum pe fetiţa lui Iair am ridicat-o din somnul morţii. Prinde-te cu încredere, plin de curaj de mine, de mâna mea şi ridică-te”.

Simţim prezenţa sa? Îi auzim vocea, chemarea? Cristos vine şi aşteaptă reacţia noastră. Vine aşa cum bine a surprins poetul V. Voiculescu în poezia sa Prizonierul:

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Asta trebuie să fie participarea noastră la sfânta Liturghie: prezenţa lui Dumnezeu, emoţii, cer… Simţim ceva? Numai după o astfel de prezenţă vom reuşi să dăm mărturie despre Dumnezeul cel veşnic viu.

Să cerem ajutor sfintei Fecioare Maria, sfântului Irineu pe care-l sărbătorim astăzi şi care ne-a învăţat că “gloria lui Dumnezeu este omul viu”, ca prin mijlocirea lor puternică să fim oamenii vii, care dau mărturii vii despre Dumnezeu şi despre lucrările sale minunate.

(Duminica a XIII-a din Timpul de peste an, anul B,

Lecturi:

Înţelepciune 1,13-15; 2,23-24
2Corinteni 8,7.9.13-15
Marcu 5,21-43

27 iunie 2009)

24/04/2010 0

Botezul Domnului

“De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte
şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură?” (Is 55,2)

În noaptea extazului său mistic (23 noiembrie 1654), Blaise Pascal l-a auzit pe Isus spunându-i: “Mă gândeam la tine în agonia mea; din sângele meu vărsat de mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine”. Parafrazând textul prezent în opera Cugetări a filosofului şi teologului francez, putem auzi astăzi vocea lui Isus care ne spune: “Mă gândeam la tine în timpul botezului meu. Pentru tine am coborât în Iordan, pentru tine a coborât Duhul Sfânt, pentru tine a răsunat vocea Tatălui, ca tu să primeşti botezul, harul şi credinţa”.

Plecând de la această premisă – că Isus se gândea atunci la noi – să vedem noi la ce ne gândim acum, astăzi când medităm acest mister al botezului său. Şi-a făcut loc în inima şi mintea noastră cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am proclamat?

Pare paradoxal să vedem – aşa cum ne prezintă evanghelistul Matei – că Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, lipsit de orice păcat, primeşte botezul, botez despre care noi ştim că este spre iertarea păcatelor. Cel fără de păcat s-a coborât în Iordan şi s-a lăsat botezat nu pentru că avea nevoie de purificare, ci pentru că apele aveau nevoie să fie sfinţite de el; s-a botezat nu pentru că “mulţi mergeau la Ioan să fie botezaţi” sau pentru că “aşa era moda”, ci pentru ca să fie exemplu pentru toţi şi tot mai mulţi să vină şi să primească apoi botezul său, botezul cu Duhul Sfânt; s-a lăsat botezat pentru ca privind la el, modelul nostru în toate, şi noi să facem întotdeauna totul pentru “a se împlini toată dreptatea”, voinţa şi planurile lui Dumnezeu.

De asemenea, paradoxal ni se poate părea adevărul învăţat de apostolul Ioan în lectura a II-a a acestei sărbători: “Dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile lui; iar poruncile lui nu sunt grele”. Sunt sau nu sunt grele poruncile lui Dumnezeu pentru aceste timpuri? Sunt grele pentru noi, cei adunaţi acum aici? Este greu să-l iubeşti pe Dumnezeu? Să-l iubeşti pe aproapele? Ca să amintim doar două din porunci. Cum să nu fie greu să-l iubeşti aproapele care îţi spune una şi face alta, care azi dă o lege şi mâine acţionează împotriva ei?! Cum să nu fie greu să-l iubeşti pe cel care foloseşte violenţa verbală şi/sau fizică împotriva ta, neţinând cont dacă eşti vinovat sau nevinovat, copil, tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat?! Cum să-l iubeşti pe aproapele care dacă nu reuşeşte să te fure, te minte, iar dacă nu te minte, te exploatează, iar dacă nu reuşeşte nici asta încearcă mereu şi mereu altceva?! Şi cum să-l iubeşti pe Dumnezeu care pare că nu intervine deloc să elimine sau măcar să schimbe astfel de realităţi?! Cum? Aşadar, poruncile lui sunt grele sau uşoare? Sunt uşoare pentru cel ce are o credinţă puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu, cu ajutorul căruia putem învinge această lume şi toate dificultăţile şi nedreptăţile ei. Pentru cei care vor să răzbească singuri, poruncile sunt o povară, trăirea evangheliei devine insuportabilă, iar Dumnezeu li se pare prea departe ca să le audă strigătul disperat după un ajutor nesperat.

Şi tot la fel de paradoxală – mai ales pentru aceste vremuri de criză – poate părea chemarea profetului Isaia: “Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic”. Cine mai dă astăzi ceva gratis?! Nu, nu este un paradox, ci este o realitate! Spre dezamăgirea tuturor oamenilor de afaceri – mai ales a celor preocupaţi doar de câştig – există cel puţin trei persoane care străbat istoria şi timpurile şi care oricând dau cu generozitate totul gratuit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu cel întreit în persoane, prezent la Botezul lui Isus în Iordan, vine mereu în întâmpinarea noastră cu oferte care contrazic timpurile şi uimesc orice aşteptare şi aceasta pentru că “gândurile lui nu sunt gândurile noastre şi căile noastre nu sunt căile lui”. Cum beneficiem de această ofertă? Ce trebuie să facem? “Ascultaţi şi veţi trăi”, spune Domnul.

În primul rând să ascultăm şi să nu ne irosim “banii şi munca” (a se citi talanţii, darurile şi harurile sale) pe ceea ce nu ne hrăneşte şi nu ne satură. În al doilea rând, în toate dificultăţile vieţii, în încercările noastre, dar şi în momentele de bucurie, să-l căutăm pe Domnul. Să-l căutăm acum cât mai poate fi găsit, să-l chemăm acum, când este atât de aproape de noi. Şi în al treilea rând, să trăim mereu cu credinţa în cuvântul său, în atotputernicia sa şi în înţelepciunea planurilor sale, căci cuvântul care iese din gura lui nu se întoarce fără rod, ci face ceea ce vrea el şi îşi împlineşte întotdeauna misiunea.

Veniţi, apropiaţi-vă, înălţaţi-vă inima şi mintea şi să privim împreună aceste mari minuni paradoxale: “soarele dreptăţii care se spală în Iordan, focul care se scufundă în apă şi Dumnezeu care este sfinţit de un om”, cum ne învaţă sfântul episcop Proculus; să ne lăsăm copleşiţi de dragostea sa care ne ajută nu doar să înţelegem că poruncile lui nu sunt grele, ci să şi trăim aceste porunci; să admirăm bunătatea şi gratuitatea lui Dumnezeu faţă de noi, în orice timp: pace sau război, criză sau belşug, suferinţă sau fericire.

Aceste trei “paradoxuri” prezente în cele trei lecturi aduc după ele trei invitaţii pentru această zi: botezul celui fără de păcat ne invită la o adevărată cercetare asupra modului în care ne amintim şi trăim propriul botez. Poate că astăzi nu trebuie să vorbim atât despre botezul Domnului, cât mai ales despre botezul nostru: cum îl trăim? Îl trăim? Să vedem angajamentele părinţilor noştri de la botez, angajamente pe care apoi şi noi, ca părinţi sau naşi, ni le-am luat: vă lepădaţi de Satana şi de păcat pentru a trăi în libertatea copiilor lui Dumnezeu? Ne lepădăm de faptele şi ademenirea celui rău, pentru a nu ajunge sub stăpânirea păcatului? Ne lepădăm de trufia celui care este începutul şi cauza oricărui păcat? Ne lepădăm? Cuvintele spun da, dar faptele, gândurile noastre ce spun? Cum sunt? Credem noi în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt? Credem sfânta Biserică Catolică, în împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică? Să lăsăm faptele noastre să vorbească despre credinţa noastră: când ne-am rugat ultima dată mijlocirii sfinţilor? Când ne-am spovedit? Când ne-am rugat pentru cei răposaţi?

Alături de această invitaţie, conştientizarea adevărului că poruncile Domnului nu sunt grele, ne cheamă la trăirea cu mai multă responsabilitate a tuturor poruncilor divine, nu selectiv şi nici arbitrar. Drumul nostru spre victoria împotriva acestei lumi trece prin împlinirea poruncilor şi prin bucuria de nedescris pe care o aduce această împlinire. Suntem invitaţi astăzi să descoperim şi să facem loc în viaţa noastră acestei bucurii, bucuria victoriei asupra lumii, asupra păcatului, asupra tuturor dificultăţilor. Suntem hotărâţi să dăm curs acestei invitaţii? Bucuraţi-vă căci poruncile lui nu sunt grele, iar păzirea lor asigură victoria!

Şi nu în ultimul rând, paradoxul gratuităţii în vremurile de criză ne invită să ne cercetăm şi să vedem cum ne risipim noi banii şi talanţii primiţi. Ia să vedem: care este ultima noastră investiţie, ultima noastră achiziţie? O nouă virtute sau un nou viciu? O luare de poziţie împotriva răului şi a păcatului sau o promovare a lor? Folosim noi ceea ce avem sau ceea ce suntem pentru a fi asemenea lui Ioan Botezătorul, înainte mergători ai Domnului ce va veni cu putere sau risipim totul şi prin viaţa noastră spunem tuturor că nu ne pasă? Strigăm împotriva răului, a păcatului? Chemăm la convertire?

Aceste paradoxuri şi invitaţii ne ajută să înţelegem că botezul Domnului nu este un eveniment de cândva, un eveniment cu care nu avem nimic în comun şi care nu ne spune nimic, ci este o realitate actuală, este aici pentru noi cei de acum pentru ca privind la el să putem lăsa un pic preocupările străine de suflet. Sărbătoarea de astăzi este: amintirea botezului nostru, invitaţie la bucurie şi chemare la investiţii pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Să trăim această zi ca fii ai Tatălui, fraţi ai Fiului şi temple ale Duhului Sfânt bucurându-ne de poruncile Domnului şi de darurile lui! Cine face astfel trăieşte propriul botez şi cinsteşte şi botezul Domnului. Amin.

(Duminica I-a de peste an – Botezul Domnului
Lecturi:
Isaia 55,1-11
1Ioan 5,1-9
Marcu 1,7-11

10 ianuarie 2009)

24/04/2010 0

Suntem oameni ai aşteptărilor

Pe drept cuvânt se spune că aşteptarea face parte din viaţa omului!

Suntem fiinţe în aşteptare, dar şi fiinţe aşteptate!

Aşteptăm să creştem şi să devenim cineva, ceva!

Aşteptăm să treacă timpul şi să primim ceva sau pe cineva (să revedem pe cineva drag sau să redobândim un lucru pierdut!)

Aşteptăm zile mai senine, sănătate mai bună, succes mai mult etc.

Omul care nu mai are aşteptări moare… este trist…lipsit de motivaţia de a trăi şi de speranţă!

Noi, ca şi creştini, nu avem voie să trăim fără aşteptări şi fără speranţe!

Dar în acelaşi timp, în timp ce noi avem aşteptări şi aşteptăm, alţii aşteaptă de la noi şi au aşteptări care depind de acţiunile noastre!

Prietenii, familia şi toţi cei din jurul nostru au anumite aşteptări de la noi: să-i iubim, să-i ajutăm, să le fim aproape ori de câte ori au nevoie!

Biserica are aşteptări de la noi, fii săi „ca să ne îndeplinim până la capăt misiunea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus” (Fap 20, 24), aşa cum am auzit de la sfântul Paul în prima lectură a acestei zile!

Dumnezeu aşteaptă ca fiecare dintre noi, fiecare om, să-şi dea seama ce merită cu adevărat aşteptat şi sperat: Dumnezeu vrea ca fiecare să înţeleagă şi se convingă că viaţa veşnică este mai presus de orice. Iar în evanghelia acestei zile am auzit că viaţa veşnică aceasta este „Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis” (In 17,3).

Cu toate că ştim că trebuie să aşteptăm mereu ceva şi că mereu suntem aşteptaţi, suntem adesea confuzi în aşteptările noastre! În aceste timpuri în care toată lumea, mass-media, politica şi economia, au pretenţia că ei ştiu cel mai bine ce merită aşteptat şi ce anume trebuie să aşteptăm noi, care să fie aşteptările noastre, este greu să găseşti echilibru creştin, este greu să găseşti ce merită cu adevărat să aştepţi şi să speri!

Vă invit să ne lăsăm ajutaţi de trei modele, de trei oameni, de trei sfinţi, care au ştiut cu adevărat ce merită aşteptat, sfinţi care au ştiut care sunt aşteptările lui Dumnezeu de la ei şi care au intuit aşteptările celor de lângă ei.

Pentru că suntem în luna mai, o amintim mai întâi pe sfânta fecioară Maria.

Pentru că este marţi, îl amintim pe sfântul Anton de Padova.

Şi pentru că este 6 mai îl amintim pe micuţul sfânt, Dominic Savio.

Sfânta fecioară Maria este cea care ne învaţă cum să aşteptăm şi să împlinim în viaţa noastră voinţa lui Dumnezeu. De la ea învăţăm să spunem „fie mie după cuvântul tău”! Ea aştepta împreună cu întreg Israelul mântuirea promisă de Dumnezeu prin profeţi… şi s-a împlinit aşteptarea ei. Ba mai mult, ei i-a fost dat să-i fie mamă celui ce este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, celui care ne-a mântuit! A aşteptat şi aşteptările ei au fost împlinite. Şi aşteptările noastre vor fi împlinite dacă ascultăm de cuvântul ei şi-i urmăm exemplul. Sfânta Fecioară ne spune tuturor care este calea prin care ne putem împlini aşteptările: „faceţi tot ce vă va spune el”, el fiind Fiul ei Isus Cristos! Învăţăm de la Maria pentru că ea este cea care a ştiut în viaţa ei ce să caute, ce merită căutat cu adevărat: Isus Cristos şi împărăţia lui Dumnezeu. „tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de îngrijorare”!

Aşadar, de la Sfânta Fecioară învăţăm că în centru aşteptărilor şi căutărilor noastre trebuie să fie Isus Cristos, Dumnezeu. Apoi, toate celelalte aşteptări trebuie să le formulăm şi le avem în noi mereu sub moto-ul: „Fie mie după cuvântul tău” sau, aşa cum cerem când ne rugăm Tatăl nostru „facă-se voia ta!”. Şi nu în ultimul rând, aşteptările noastre să fie ghidate şi să căutăm să le împlinim numai conform cu voinţa lui Dumnezeu, împlinind testamentul Mariei: „Faceţi tot ce vă va spune!”.

Cine este în centrul aşteptărilor noastre?! Care este aşteptarea noastră cea mai mare?! Ştim noi să spunem atunci când avem un eşec „fie mie după cuvântul tău”?!

Fiind zi de marţi, sfântul Anton de Padova este şi el în centrul atenţiei noastre. Prin el aşteptăm de la Dumnezeu diferite ajutoare spirituale şi materiale. El este sfântul care ne învaţă că tot sprijinul şi tot harul vin de la Dumnezeu. Că suntem prea slabi ca să ne bizuim numai pe forţele noastre. Că suntem prea mici ca să putem împlini singuri tot ceea ce ne-am propus, tot ceea ce aşteptăm şi sperăm.

Privind şi apelând la ajutorul sfântului Anton de Padova pentru a ne împlini speranţele, suntem cu toţii invitaţi să înţelegem că există lucruri care merită aşteptate şi lucruri care nu merită aşteptate, că există situaţii în care nu ne dăm seama că ceea ce noi cerem de la Dumnezeu prin mijlocirea sfântului Anton, nu este tocmai ceea ce e mai bun pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Sfântul Anton a ştiu ce să aştepte de la viaţă! A ştiu în cine să-şi pună încrederea pentru a-şi vedea împlinite aşteptările! A ştiu că tot harul de a predica, de a săvârşi minuni, de a face binele este darul lui Dumnezeu! Noi?! Ce aşteptăm? În cine ne punem încrederea?! Suntem conştienţi că tot ceea ce suntem şi avem este darul lui Dumnezeu?!

Iar alături de aceşti doi mari sfinţi, stă sfântul Dominic Savio pe care Biserica ni-l propune astăzi. Sfântul Dominic a trăit foarte puţin, murind la numai 15 ani! Deviza vieţii sale a fost „mai bine moartea decât păcatul”… Pentru ca să ai o astfel de deviză în viaţă îţi trebuie mult curaj şi, mai ales, îţi trebuie să conştientizezi că nu există nimic mai presus de aşteptat decât mântuirea, decât vederea lui Dumnezeu. Astăzi Dominic Savio ne invită şi pe noi să ne revizuim aşteptările şi să ne alegem şi noi ca deviză pentru viaţă „mai bine moartea decât păcatul!” Îndrăznim? Să încercăm acest lucru măcar pentru o zi! Mâine dimineaţă, la rugăciunea noastră de dimineaţă să-i spunem Domnului: „Doamne, fă ca în această zi să nu păcătuiesc. Fă ca în această zi mai bine să mor decât să te supăr, decât să te jignesc”.

Aşteptarea cea mai de preţ a sfântului Dominic Savio a fost sfinţenia vieţii, iar la sfârşitul ei mântuirea sufletului. În timp ce era în oratoriul sfântului Don Bosco, în timp ce se juca împreună cu ceilalţi copii, don Bosco a venit în mijlocul lor şi i-a rugat ca fiecare să scrie pe o bucată de hârtie ce îşi doreşte să primească de la el cu ocazia unei sărbători care se apropia. Fantezia copiilor şi dorinţele lor s-au pus imediat în mişcare şi fiecare a cerut tot felul de jucării şi lucruri. Pe un bileţel, cel semnat de Dominic Savio scria: „Eu vreau să mă ajutaţi să fiu sfânt”!

Aceasta era aşteptarea lui! Aceasta era dorinţa lui cea mai mare! Noi ce dorinţe avem?!

Dacă acum sfânta Fecioară Maria, sfântul Anton, sfântul Dominic Savio ar veni în mijlocul nostru, aici în Biserică şi ne-ar spune: Cere-mi orice şi-ţi voi mijloci de la Dumnezeu, noi ce le-am cere?! Care este în clipa de faţă aşteptarea noastră cea mai mare? Care este speranţa care ne umple inima?!

Dumnezeu,care este mai mare decât toţi sfinţii şi autorul sfinţeniei, poate să împlinească orice aşteptarea a inimii noastre. Să-i cerem să ne înveţe ce să aşteptăm şi cum să împlinim aşteptările celor de lângă noi! Să-l implorăm pe Duhul Sfânt să coboare asupra noastră şi să ne lumineze inimile noastre ca să ştim mereu ce să cerem pentru noi şi pentru semenii noştri.