Arhiva pentru aprilie 5th, 2010

Tolle lege – ia şi citeşte!

„Fă-ţi timp să citeşti, lectura este fundamentul cunoaşterii!”

Într-un capitol din Fragmentarium, Mircea Eliade apare dezamăgit de faptul că nu există un Manual al perfectului cititor, un manual, care spune el, ar reda lecturii funcţii mai nobile. Lectura nu ar mai fi un viciu sau o osândă… atunci un am mai citi doar ca să trecem examenele, să ne înfiorăm sau doar din profesiune.  Atunci nu am mai citi la întâmplare cărţile care ne cad în mână de la părinţi, de la prieteni, de la bibliotecă.

Acest manual ne-ar prezenta liste de cărţi pe vârste, pe temperamente, pe anotimpuri. Ne-ar putea spune ce să citim când suntem trişti, cand suntem obosiţi, când suntem în călătorie, când suntem fericiţi, când suntem în sărbătoare etc. Le-ar spune copiilor ce să citească, le-ar spune tinerilor, le-ar spune bătrânilor.

Foarte bun ar fi acest manual şi pentru noi, care trăim înconjuraţi de cărţi, dar nu mereu de cele care ni se potrivesc.

Însă nu a apărut acest manual şi cine ştie dacă va apare.

În aşteptarea acestui manual (care-şi aşteaptă autorul!) ne propunem să continuăm rubrica Recomandări literare.

Vrem să ne îndreptăm atenţia asupra două opere ale literaturii universale. Autorii, ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură, ne-au lăsat o dovadă grăitoare asupra capacităţilor oamenilor de a surprinde viaţa, atât viaţa lor, cât şi a naturii.

Este vorba de Wladyslaw Reymont (1867-1920, Polonia; în 1924 a luat Premiul Nobel) cu opera sa Ţăranii şi de Gabriel Garcia Marquez (1928, Columbia; în 1982 a luat Premiul Nobel) cu Un veac de singurătate.

Lectura romanului Ţăranii te poartă în universul vieţii de la ţară, cu disputele familiale şi cu lupta pentru pământ; îţi pune în faţa oameni care se luptă pentru dragoste, pământ şi funcţii; oameni care trădează şi sunt trădaţi, dar şi oameni sinceri care respectă şi sunt respectaţi. Dar peste toate acestea domneşte şi eşti copleşit de bogata descriere a naturii, a pământului.

Scris pe durata a 5 ani (1904-1909) cuprinde patru capitole care poartă numele anotimpurilor: începe cu Toamna, continuă cu Iarna şi Primăvara şi se termină cu Vara. De fapt, nici nu se termină. Autorul pare că-l lasă pe cititor să termine, să aprofundeze singur această lume vie care trăieşte veşnicul reînceput: primăvară, vară, toamnă, iarnă.

Cât despre Un veac de singurătate, acest roman ne pune în faţă atât un veac cât şi o singurătate, dar ambele cu două perspective. Veacul apare pe două planuri: unul foarte vizibil, cel care descrie viaţa familiei Buendia şi a satului Macondo; dar apare şi un plan, mai puţin vizibil, un plan mitic. Acesta din urmaă prezintă evenimentele ca pe o singură viaţă, fie a omului, fie a întregului univers. Privind din acest plan în toată cartea nu avem decât o naştere, o creştere şi o moarte; sau altfel spus: o creaţie, o dezvoltare şi o apocalipsă.

Singurătatea? Are şi ea două planuri: apare atât ca privilegiu şi binefacere, atunci când prin ea se ajunge la înţelepciune, la nemurire; dar apare şi ca pedeapsă şi povară atunci când apare ca opusul solidarităţii, când dezumanizează.

Citind această carte eşti pentru „un veac” singur cu ei, dar nu pentru a te dezumaniza, ci pentru reveni în veacul nostru şi ai risipi singuratatea şi singuraticii.

Dar câţi alţii nu vă aşteaptă în bibliotecă, în librării: Balzac şi Hugo, Dumas şi Stendhal, Dostoievski şi Tolstoi, Moliere şi Shakespeare, Goethe şi Wilde. Dar şi Eliade şi Blaga, Rebreanu şi Preda, Eminescu şi Voiculescu şi mulţi mulţi alţii.

Totuşi „de gustibus non disputandum”. Aici nu am făcut  decât să dăm câteva indicii pentru cei care se plâng de plictiseală în timp ce cărţile din bibliotecă gem sub povara prafului ce s-a depus de la ultima lor citire.

Miron Costin, în Despre neamul Moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor ne spune în dulcele grai moldovenesc: „Nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor ”.

Aşadar, ia şi citeşte!  Nu citi la întâmplare, dar citeşte! Fundamentează-ţi cunoaşterea!

Caritas Christi urget nos! (2Cor 5,14)

Prezentarea Scrisorii sfântului părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru deschiderea Anului Sfintei Preoţii – meditaţie!

Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea, ca şi predecesorii săi, s-a arătat întotdeauna preocupat de Biserică şi de starea şi situaţia preoţilor. Acest lucru îl reflectă şi prezentul document dat la 16 iunie 2009, pentru deschiderea Anului Sfintei Preoţii, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la dies natalis a sfântului Ioan Maria Vianney.

Parcurgând această scrisoare, care ni-l oferă tuturor drept model pe sfântul paroh de Ars, înţelegem că dincolo de modelele sfinţilor este însuşi Isus Cristos care ne vorbeşte prin ei, este însuşi Dumnezeu care ne aminteşte, prin vocea suveranului pontif, cuvintele sfântului Apostol Paul: „Caritas Christi urget nos – Iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14). La ce ne constrânge această iubire a lui Cristos?

Iubirea lui Cristos ne constrânge să înţelegem că preoţia este şi rămâne dar şi mister. Un dar făcut de Dumnezeu Bisericii şi totodată un dar făcut omenirii, darul lui Dumnezeu făcut omului. Totodată este un mister pe care trebuie să-l aprofundăm cu convingerea că nu-l vom putea epuiza niciodată, un mister pe care nu vom putea să-l înţelegem niciodată pe deplin: „el însuşi, preotul – ne învaţă Ioan Maria Vianney -, nu va înţelege bine acest mister decât în cer” (6). Şi ni se atrage atenţia că avem obligaţia să ferim acest mare dar şi mister de profanare căci Biserica suferă şi plânge din cauza infidelităţii unor preoţi, iar lumea scoate din aceste infidelităţi motiv de scandal şi refuz (cf. 5).

Iubirea lui Cristos ne constrânge să conştientizăm cât de important este pentru un preot startul. Sfântul Părinte şi-l aminteşte şi ni-l prezintă pe primul său paroh: un model de dăruire fără rezerve (cf. 4). Pentru noi, cei tineri, este important să simţim impulsul pe care ni-l oferă cei ce ne sunt părinţi parohi, după cum şi pentru cei mai înaintaţi în vârstă este important să-şi amintească de elanul lor de la început. Un început sănătos, rodnic, puternic aduce mereu un drum plin de rezultate binecuvântate. Trebuie combătut pericolul ca tinerii să nu mai fie preocupaţi de startul lor şi totodată trebuie vegheat ca parohii să rămână mereu un model şi o încurajare pentru cei care vin spre Cristos păşind pe urmele lor.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să mărturisim, să fim martori mai mult decât învăţători. Aici Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea ne aminteşte adevărul proclamat de predecesorul său, papa Paul al VI-lea: „Omul contemporan îi ascultă mai cu plăcere pe martori decât pe învăţători, sau dacă-i ascultă pe învăţători face asta pentru că sunt nişte martori” (16). Este necesar ca fiecare preot să se distingă printr-o puternică mărturie a vieţii, să se distingă printr-o viaţă care să fie cu adevărat evanghelică şi care să lase să se vadă prezenţa lui Dumnezeu.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să purtăm iubirea și  valorile care lipsesc. Plecând spre noua sa parohie de la Ars, episcopul i-a spus lui Ioan Maria Vianney: „Nu există multă iubire faţă de Dumnezeu în parohia aceea; dumneavoastră trebuie să o duceţi acolo” (7). La rândul nostru trebuie să purtăm iubire în locurile în care ajungem, să lăsăm să se dezvolte toate virtuţile în cei pe care-i întâlnim. Suntem provocaţi să ne întrebăm ce am adus noi în comunităţile noastre? Ce sădim noi în viaţa celor care ne întâlnesc? Ce transmitem?

Iubirea lui Cristos ne constrânge ca persoana şi misiunea noastră să coincidă. „Ceea ce trebuie să învăţăm mai întâi de la Ioan Maria Vianney este identificarea sa totală cu propria slujire”, ne învaţă Sfântul Părinte. Este necesar să veghem ca viaţa noastră să nu fie împărţită într-o viaţă serioasă şi o alta uşuratică. Suntem chemaţi să opunem rezistenţă tendinţelor omniprezente de a ne împărţi viaţa pe bucăţi. Să ne identificăm întotdeauna cu propria misiune aşa cum Dumnezeu s-a identificat cu omul: Dumnezeu nu a voit să ne mântuiască de la distanţă, ci identificându-se cu noi, cu oamenii. Să fii mereu şi în faţa tuturor acelaşi, la asta ne cheamă, ne constrânge iubirea lui Cristos! Într-una din călătoriile sale în America Latină un copil s-a apropiat de Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea şi i-a spus: „Te ştiu! Te ştiu de la televizor! Eşti Papa! Te ştiu şi mă bucur să văd că în realitate eşti ca la televizor şi la televizor eşti ca în realitate… Mereu acelaşi!”.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să ne placă să stăm în Biserică şi în biserică. Să ne placă să stăm în Biserică, adică să credem şi să mărturisim aceleaşi adevăruri pe care ea le învaţă, să ne placă să stăm între şi cu preoţii. Mereu ni se spunea că atunci când preotului îi place să stea mai mult cu alţii decât cu ai săi, decât cu cei ce sunt ca el, e timpul să-şi facă o examinare serioasă, căci s-ar putea să fie în pericol. Totodată să ne placă să stăm în biserică: „Ioan Maria Vianney a ales ca locuinţă a sa biserica… Acolo trebuia să fie căutat atunci când cineva avea nevoie de el” (8). Altfel spus, să fim oameni care ştiu să se lase găsiţi, mereu disponibili, mereu aflaţi în locul în care oamenii se aşteaptă să fie preotul. Disponibilitatea preotului faţă de credincioşi precum şi faţă de confraţii săi lasă să se întrevadă cât de mult se împlineşte prin ceea ce face. Împlinirea noastră a preoţilor constă în a-l întâlni pe celălalt şi a păşi împreună cu el, alături de el, spre Isus Cristos… Preotul trebuie să fie persoana fascinată de om şi de Dumnezeu… Aşa cum filozofii şi profesorii ţin minte texte şi le meditează, preotul trebuie să ţină minte oameni şi să se apropie de ei, să se lase găsit.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să luptăm mai mult pentru sufletul (mântuirea) nostru şi sufletul (mântuirea) celorlalţi. Sfântul paroh de Ars lupta pentru suflete, lupta pentru a trezi în ele căinţa, plângea pentru ele: „Plâng eu pentru că dumneavoastră nu plângeţi”, le spunea penitenţilor săi (14). „A ştiut să transforme inima şi viaţa atâtor persoane, pentru că a reuşit să-i facă să perceapă iubirea milostivă a Domnului” (15). „Vă voi spune reţeta mea, îi spunea el unui confrate preot: le dau păcătoşilor o pocăinţă mică şi restul fac eu în locul lor” (16). Era irezistibil şi-i făcea pe toţi să se încreadă în iubirea milostivă a Domnului. Îngrijindu-se de alţii, nu se uita nici pe sine: avea mare grijă de sufletul său. Veghea ca nu cumva celebrarea sfintelor taine să devină o obişnuinţă. Era convins că „motivul delăsării preotului este că el nu dă atenţie Liturghiei! Dumnezeul meu, cât e de deplâns un preot care celebrează ca şi cum ar face un lucru obişnuit” (11). Nu voia şi nu a lăsat ca sufletul său să aţipească, adică să se obişnuiască cu starea de păcat sau de indiferenţă a enoriaşilor săi (cf. 15). Trebuie să ne îngrijim de noi şi de cei ce ne-au fost încredinţaţi cu deplina convingere că salvarea noastră şi a lor vine de la acelaşi Isus Cristos pe care-l mărturisim: el e mântuirea lumii şi a noastră.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să reevaluăm – astăzi şi aici – relaţia noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Isus Cristos. Îl cunoaştem noi cu adevărat pe cel pe care-l slujim? Nicolae Steinhardt spunea că „dacă ajungi să-l cunoşti cu adevărat pe Isus Cristos, ţi-e teribil de ruşine să mai păcătuieşti”. Mai avem mult de lucrat la această cunoaştere, însă să fim convinşi că el ne cunoaşte pe deplin. Cristos ne ştie exact aşa cum suntem şi cu toate acestea, ne învaţă sfântul Părinte, „se bazează pe noi! Să ne lăsăm cuceriţi de el!” (23). Dumnezeu crede în om, se încrede în noi şi ne aminteşte fiecăruia: „Te-am ales şi te-am rânduit să duci vestea mea la toate popoarele”.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să ne autoimpunem trăirea sfaturilor evanghelice. Sfântul Părinte ne prezintă modul sublim în care a reuşit parohul de Ars să trăiască sărăcia, castitatea şi ascultarea. „Sărăcia sa nu a fost aceea a unui călugăr sau a unui monah, ci cea cerută unui preot: era bogat pentru a da altora şi foarte sărac pentru el însuşi”. Secretul său a fost simplu: a dat totul şi nu a păstrat nimic (18). Cei care au trăit în preajma lui au putut spune că în privirea lui strălucea castitatea, iar aceasta se întâmpla mai ales pentru faptul că privea întotdeauna spre tabernacol cu ochii unui îndrăgostit (19). Iar ascultarea şi-a trăit-o convins fiind că trebuie să facem întotdeauna numai ceea ce poate să-i fie oferit lui Dumnezeu (cf. 20) şi totodată trăind şi spunând tuturor: „nu există două maniere bune de a-l sluji pe Dumnezeu. Există una singură: a-l sluji aşa cum el vrea să fie slujit” (19). A ştiut să fie fidel fiecărei zile şi nu erou pentru o zi, deşi e mult mai uşor să fii erou pentru o zi sau pentru o clipă, decât să fi fidel fiecărei zile.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să credem în tinereţea Bisericii şi în bogăţia carismelor de multe feluri ale laicilor, după cum ne învaţă şi Conciliul al II-lea din Vatican. Este o invitaţie specială adresată tuturor preoţilor de a şti să perceapă o nouă primăvară pe care Duhul o trezeşte în zilele noastre în Biserică (20). Convingerea bunul papă Ioan al XXIII-lea trebuie să fie şi a noastră: „Eu aparţin unei Biserici care este vie şi tânără şi care îşi continuă fără frică lucrarea în viitor”. Un ajutor eficient trebuie să căutăm să primim şi să acceptăm din partea laicilor, încercând cu ajutorul Duhului să discernem spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu; să căutăm să descoperim şi să valorificăm cu spirit de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, să le recunoaştem bucuros şi să le încurajăm cu râvnă (cf. 20; Presbyterorum Ordinis, nr.9).

La toate aceste acţiuni imediate la care ne constrânge iubirea lui Cristos primim un triplu bonus motivat de faptul că avem obligaţia să contrapunem modelelor viciate care ghidează lumea, modele de virtute care să ajungă să orienteze din nou spre Cristos.

În primul rând este Sfânta Fecioară Maria, pe care, aşa cum ne spune sfântul paroh, am primit-o în dar de la fiul ei: „Isus Cristos după ce ne-a dat tot ceea ce putea să ne dea, a voit să ne facă moştenitori a ceea ce are el mai preţios, adică ai sfintei sale Mame” (23). Ea să trezească în sufletul fiecăruia dintre noi o relansare generoasă a acelor idealuri de dăruire totală faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa.

Apostolul neamurilor, sfântul Paul, rămâne şi el pentru noi un model şi un sprijin. El străluceşte mereu în faţa ochilor noştri ca „modelul splendid de preot, totalmente dăruit slujirii sale”. Împreună cu el să învăţăm să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru acela care a trăit şi a murit pentru noi (cf. 2Cor 5,15).

Fiind ziua în care-l comemorăm pe sfântul preot Francisc Xaveriu fiecare dintre noi e chemat să se examineze zilnic plecând de la strigătul pe care acest preot continuă să-l strige: „câte suflete sunt excluse din cer din cauza noastră?”.

O ştim cu toţii: omul imită mai uşor ceea ce vede decât ceea ce aude! Dacă viaţa noastră nu este suficient de exemplară pentru a fi imitată, măcar să oferim oamenilor exemple vrednice pe care să le urmeze şi astfel să ajungă la Cristos cel care ne spune tuturor: „În lume veţi avea necazuri, dar aveţi curaj: eu am învins lumea”(In 16,33).

Iubirea lui Cristos ne constrânge să credem şi să facem toate acestea!

Huşi, 3 decembrie 2009

Lectoratul: (moment de) fericire, speranţă şi entuziasm

Îl iubesc pe Domnul,

pentru că ascultă glasul rugăciunii mele

( Ps 114(116A),1).

Viaţa de zi cu zi ne dă momente pentru a proclama împreună cu psalmistul cuvintele de laudă şi de mulţumire pentru binefacerile primite. Zilnic suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu prin darurile sale: răsăritul şi apusul, lumina zilei şi liniştea nopţii, apa şi aerul; zilnic ne dăruieşte bucuria întâlnirii cu el în rugăciune, la meditaţie şi mai ales la sfânta Liturghie, dar şi bucuria întâlnirii cu prietenii şi semenii noştri, cu fraţii şi părinţii noştri, cu toţi cei dragi ai noştri.

Dar printre toate aceste bucurii zilnice, Dumnezeu strecoară şi câte o binefacere extraordinară, câte un moment mai puţin obişnuit, câte un prilej de fericire deosebită prin care ne ajută să conştientizăm faptul că suntem în creştere, prin care ne întăreşte în virtute şi prin care ne entuziasmează pentru a înainta plini de curaj spre ţel.

Un astfel de eveniment a fost pentru noi, studenţii anului IV, sărbătoarea din ziua de duminică, 13 martie. Adunaţi în faţa sfântului Altar, pe care se celebra Sfânta Jertfă, aşteptam, toţi 23, chemarea Bisericii, prin vocea părintelui Rector: „Să se apropie cei care urmează să fie instituiţi în slujirea Lectoratului!” Ne-am auzit, şi ne-au auzit toţi cei dragi ai noştri – părinţi, fraţi şi prieteni -, chemaţi pe nume. La strigarea Bisericii toţi, şi fiecare în parte, am răspuns prezent. Un prezent spus vocaţiei, un prezent spus Bisericii, un prezent spus lui Dumnezeu; un prezent prin care ne-am exprimat disponibilitatea de a proclama cuvântul lui Dumnezeu în celebrările liturgice şi în toate activităţile sacre; un prezent sinonim cuvintelor profetului Isaia: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6,8). Răspunsul nostru, ca şi răspunsul profetului, spune da chemării Domnului de a fi mesageri ai săi: „Pe cine voi trimite şi cine se va merge pentru noi?”(Is 6,8).

Dumnezeu şi Biserica, prin episcopul Aurel Percă, ne-a binecuvântat: „Dumnezeule, izvorul a toată lumina şi bunătatea,…binevoieşte a-i binecuvânta + pe aceşti fraţi ai noştri aleşi pentru slujirea de Lectori. Fă ca, meditând fără încetare cuvântul tău, şi lăsându-se ei înşişi instruiţi de el, să-l poată vesti cu fidelitate fraţilor lor.”

Primind această binecuvântare am îngenuncheat la treptele Altarului şi am pus mâna dreaptă pe Lecţionar, pe cartea ce conţine cuvintele lui Dumnezeu. Peste mâna noastră s-a aşezat, ca o revărsare lină a darurilor Duhului Sfânt, mâna episcopului nostru. Apoi ne-a fost adresat acest îndemn: „Primeşte cartea Sfintei Scripturi şi vesteşte cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca el să devină tot mai puternic în inimile oamenilor”.

Acestui îndemn i-am răspuns Amin. Un Amin pe care îndrăznim să-l asemănăm, păstrând proporţiile, Fiat-ului spus de sfânta Fecioară Maria. Am spus Amin, am spus Fiat, am spus Da: toate câte ni le-a cerut Domnul le vom împlini (cf. Ex 24,3). Sfânta Fecioară Maria, maestră  a împlinirii voinţei lui Dumnezeu, să ne mijlocească marele dar al statorniciei în a proclama cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu.

Ce ne-a adus această instituire? Ne-a adus fericire, speranţă şi entuziasm. Ne-a adus fericirea că Biserica priveşte cu nădejde spre noi şi ne încredinţează această slujire a cuvântului lui Dumnezeu. Ne-a adus speranţă pentru că prin astfel de paşi înaintăm încet, dar sigur, spre ziua hirotonirii. Acest pas, deşi mic, a scurtat cu siguranţă distanţa dintre noi şi sfânta Preoţie, dintre noi şi punctul forte al căi pe care am îmbrăţişat-o pentru a ne mântui pe noi şi pe cei din jurul nostru. Ne-a adus entuziasmul de a ne angaja cu mai multă pasiune pentru a contribui la creşterea vieţii noastre, a vieţii Seminarului, a vieţii Bisericii.

Să reverse Dumnezeu asupra noastră belşugul harurilor sale pentru ca noi, colegii noştri acoliţi şi toţi colegii noştri să păstrăm mereu fericirea, speranţa şi entuziasmul acestei instituiri. Să fim întăriţi pentru ca după cum împreună cu psalmistul am adus laudă şi mulţumire Domnului tot astfel să împlinim făgăduinţele făcute Domnului (cf. Ps 115(116B), 14).

%d blogeri au apreciat: