Viaţa… ca într-un culoar

Uneori îţi trebuie o clipă ca să îţi dai seama de o problemă

şi o viaţă ca să o rezolvi!

Îl vedeam apropiindu-se. Ştiam că se va opri lângă mine pe bancă, dar nu ştiam de ce. Era bătrân, cu părul alb, dar cu ochi limpezi ce-mi vorbeau despre o pace a sufletului, o tinereţe a inimii şi o înţelepciune a minţii. S-a aşezat lângă mine. Ştia că sunt seminarist, dar nu am întrebat de unde.

S-a uitat la foaia din mâna mea şi a zâmbit văzând textul: „Dacă aş putea trăi din nou, dacă aş fi din nou copil sau tânăr, dacă aş mai avea o viaţă, aş face mai mult bine, aş fi mai atent cu ceilalţi, mi-aş lua mai în serios vocaţia, datoriile…”. Era regretul senectuţii.

„Cu siguranţă voi – începu el să-mi spună – cei care încă nu sunteţi pătrunşi de grija trecerii irecuperabile a timpului – nu creşteţi la umbra unor astfel de reflecţii. Prinşi în mirajul faptului că încă puteţi înlocui acel „dacă aş…” cu „mai am timp”, neglijaţi deseori un adevăr fundamental: avem o singură viaţă, ireversibilă, iar trăirea acesteia, după Judecată, ne va aduce Raiul sau Iadul. Nimănui nu i-a fost dat mai mult de o viaţă pentru a-şi „câştiga” mântuirea”.

Tăceam şi mă uitam la el. N-am spus nimic, deşi el a citit pe chipul meu mâhnirea adusă de astfel de afirmaţii. Şi într-adevăr voiam să-i spun că eu sunt dintre cei care ştiu pe ce lume trăiesc, că ştiu ce fel de viaţă trăiesc.

Dar a început tot el să vorbească, vorbea uşor şi apăsând fiecare cuvânt: „Degeaba încerci să te împlineşti uman, spiritual şi intelectual arătându-te social, raţional, religios, creator etc.; degeaba încerci să valorifici şi să fructifici talanţii primiţi, dacă îţi priveşti viaţa ca într-un culoar. Degeaba dacă nu reuşeşti să trăieşti decât ca-ntr-un culoar. Degeaba!”

„Ce vreţi să spuneţi? De ce degeaba? Şi ce culoar?”, i-am replicat grăbit, căci prin ceea ce spusese arăta că mă cunoaşte bine, prea bine. Aceasta pentru că deseori mi s-a întâmplat să-mi văd existenţa ca viaţa într-un culoar: un spaţiu venind de undeva şi ducând undeva, un culoar cu diferite intrări şi ieşiri aflate pe parcursul lui.

„De ceva timp mă uit la tine. Te privesc de ceva timp. Iar ceva timp înseamnă ani”.

Am tresărit şi-am dat să mă ridic: „Mă urmăriţi de ani?!”.

El mi-a zâmbit. Mi-a făcut semn să rămân şi mi-a spus: „Da, de ani te observ. Şi te-am văzut în fel şi fel de stări. De la cele mai înălţătoare până la cele mai puţin demne. Eu te-am văzut cum vieţuieşti pe acest culoar al vieţii. Eu te-am văzut!

Te-am văzut şi în clipele când vieţuiai hazardant sau, altfel spus, neasumat, indiferent. Adică te-am văzut când te-ai lăsat condus la fiecare pas doar de „ce-o fi o fi” şi „până când o fi”. Te-am văzut şi atunci când ai fost „căldicel”, când te regăseai în textul Apocalipslui: „cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,15-16). Dar te-am văzut şi când trăiai implicat, asumat, când erai convins că propria viaţă ne este pusă de Creator în mâinile noastre, că nimeni şi nimic nu ne împlineşte fără voinţa şi aportul nostru. Dar aceste oscilaţii nu-ţi fac bine şi-aş vrea…”.

„Vorbeşti după război, bătrâne”, i-am replicat nervos, căci, într-adevăr, prea mă cunoştea. „Ştii tu că prin acest culoar trec uneori plin de siguranţă, în echilibru sprijinit la stânga şi la dreapta, dar alteori mă simt atât de limitat. Şi nu înţeleg de ce. Doar sunt acelaşi eu?! De ce în loc de educaţie şi formare văd uneori doar restricţie şi obligaţie. De ce? De ce nu înţeleg mereu că eu trăiesc nu ca să nu fac răul, ci ca să fac binele, căci ştiu că religia mea este „fă binele” (cf. Mt 7,12) şi nu este doar „nu fă răul” (cf. Tob 4,15). Ei bine, asta aş vrea să-mi spui: de ce. Căci de probleme mi-am dat singur seama. Să-mi spui de ce şi cum să fac să nu mai fie, aceasta ar fi cu-adevărat o noutate pe care mi-ai aduce-o”.

„Vezi tu, spuse gânditor, uneori îţi trebuie o clipă ca să îţi dai seama de o problemă şi o viaţă ca să o rezolvi. Da, aş vrea să-ţi spun de ce, dar nu ştiu dacă pot sau dacă tu poţi înţelege. Însă îţi pot spune cum să faci să nu mai fii în viaţa ta şi da şi nu, ci să fii mereu da.

Trăieşte sub semnul chemării: prezenţa ta aici nu e jocul întâmplării, nu e doar rodul voinţei tale, ci este împlinirea şi consolidarea unei chemări. Să nu uiţi niciodată că eşti chemat şi vei fi ales şi trimis numai în măsura în care trăieşti ca un adevărat „ascultător la chemare” şi nu ca „stăpân al chemării”. Dar pentru aceasta trebuie să te rogi. Aici este cheia şi soluţia multor probleme.

Rugăciunea este întreţinerea chemării, dar trebuie să te rogi bine. Altfel spus, trebuie să înveţi să spui „Facă-se voia ta”.

Nu ştii să te rogi! Dar ştii ce e şi mai grav?! Că nu ceri să fii învăţat să te rogi, aşa cum au cerut apostolii (cf. Lc 11,1ş.u.). Trebuie să ceri şi să înveţi că Breviarul, meditaţia, Liturghia şi rozariul nu sunt în mod imediat rugăciuni. Ci acestea devin rugăciuni în măsura în care: te pun în dialog cu Tatăl; îţi dau convingerea că vei primi ceea ce ai cerut, că vei găsi ceea ce cauţi şi ţi se va deschide uşa la care ai bătut; şi se termină cu facă-se voia ta.

Şi să nu uiţi de ascultare, acea ascultare asumată care naşte atât de mult necesara virtute a responsabilităţii personale care elimină orice spirit gregar şi face din tine un subiect de valoare şi cu valori”.

„Dar…”, voiam să îi spun că nu e atât de simplu pe cât zice, că e mult mai complicat, însă mi-a făcut un semn blajin să tac.

„Fă aceasta şi vei avea viaţă. Fă aceasta şi vei alerga sigur pe tine prin viaţă şi spre viaţă. Fă aceasta şi vei vedea că-n viaţa poţi ieşi de pe culoar în aer liber şi vei putea privi în sus şi-n jos, la stânga şi la dreapta şi vei vedea mereu deasupra ta un soare luminos, călăuzitor, simbol al lui Cristos. Să nu spui că e imposibil şi că e greu mai înainte de a încerca. E prea devreme pentru descurajări”.

El a plecat. Eu am rămas ca să trăiesc precum mi-a spus. Şi nu e imposibil.

(20 martie 2007)

Varianta originală o făcusem aşa:

Viaţa într-un culoar!

Tot mai des întâlnim evocat un regret al senectuţii: „Dacă aş putea trăi din nou, dacă aş fi din nou copil sau tânăr, dacă aş mai avea o viaţă, aş face mai mult bine, aş fi mai atent cu ceilalţi, mi-aş lua mai în serios vocaţia, datoriile etc.”.

Cu siguranţă noi – cei care încă nu suntem pătrunşi de grija trecerii irecuperabile a timpului – nu creştem la umbra unor astfel de reflecţii. Prinşi în mirajul faptului că încă putem înlocui acel „dacă aş…” cu „mai am timp”, neglijăm deseori un adevăr fundamental: avem o singură viaţă, ireversibilă, iar trăirea acesteia, după Judecată, ne va aduce Raiul sau Iadul. Nimănui nu i-a fost dat mai mult de o viaţă pentru a-şi „câştiga” mântuirea, fericirea, visio Dei.

Dimensiunile împlinirii vieţii noastre: umană, spirituală şi intelectuală, care trebuie să coexiste complementar, fac din noi oameni raţionali, sociali, religioşi, inteligenţi, creatori etc. Necesitatea valorificării şi fructificării acestor dimensiuni şi potenţialităţi vine şi ne somează să conştientizăm felul nostru de viaţă şi de vieţuire: ce fel de viaţă trăiesc/trăim, aici şi acum?

O analiză a realităţilor ce ne înconjoară zi de zi (persoane, acţiuni, situaţii, lucruri etc.) şi, mai ales, o atentă introspecţie, evidenţiază trăirea de aici şi de acum ca viaţa într-un culoar. Realitatea la care trebuie să ne trimită culoarul nu este un spaţiu strâmt, incomod, sufocant, ci doar un spaţiu cuprins între doi „pereţi” (regulamentul şi formatorii), un culoar venind de undeva şi ducând undeva, un culoar cu diferite intrări şi ieşiri aflate pe parcursul lui. Pe acest coridor ne deplasăm prin proprie alegere şi sub călăuzirea providenţei divine.

Atunci când vorbim despre această realitate a vieţii într-un culoar suntem purtaţi în două direcţii: pentru unii este siguranţa mişcării, este echilibru, este sprijin la stânga şi la dreapta. Pentru alţii (care uneori pot fi aceiaşi din primul caz) apare sindromul claustrofobiei, teama sufocării, groaza limitării. Echilibrul acestor imagini este realizat doar în măsura în care cei doi „pereţi” necesari formării şi vieţii în comun îşi au ca prim scop şi centru de acţiune educaţia – formarea. Dacă, în schimb, accentul e pus pe restricţie – obligaţie, prezenţa lor, care şi aşa este temporară (se termină în 6-7 ani), este zadarnică. Factor esenţial în această elaborare a scopului trebuie să fie conştientizarea (reciprocă!) a realităţii credinţei noastre: creştinismul nu este religia lui „nu fă răul” (cf. Tob 4,15), ci religia lui „fă binele” (cf. Mt 7,12). Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să realizăm în deplasarea noastră pe acest coridor spre viaţă (colaborând cu cei doi „pereţi” şi ajutaţi de ei) nu e cum să nu facem răul, ci cum să facem binele.

Deşi ne mişcăm pe acelaşi culoar trăim totuşi diferit de la o zi la alta sau de la o persoană la alta. Se pot constata trei atitudini în această viaţă de culoar. O vieţuire hazardată sau, altfel spus, vieţuirea neasumată, indiferentă. Avem o astfel de trăire când ne lăsăm conduşi la fiecare pas doar de „ce-o fi o fi” şi „până când o fi”. Suntem apoi deseori surprinşi în vieţuirea „căldicică” sau cvasi-asumată. Este vieţuirea oscilantă, atât de lapidar respinsă de Apocalipsul sfântului Ioan: „cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,15-16). Un alt mod – deloc utopic – este vieţuirea implicată sau asumată. Aceasta din urmă este vieţuirea ghidată după credinţa că propria viaţă ne este pusă de Creator în mâinile noastre: nimeni şi nimic nu ne împlineşte fără voinţa şi aportul nostru.

Nici una dintre aceste vieţuiri nu defineşte o persoană anume, ci toate trei se pot regăsi succesiv în unul fiecare dintre noi. Totodată în aceste vieţuiri sunt înregistrate progrese şi regrese; sunt remarcate treceri de la o atitudine la alta; există încăpăţânare în neasumarea deplasării şi statornicie în asumare ei.

Astfel, fiind întâlnite zi de zi toate aceste trăiri, se poate spune că este falsă afirmaţia că totul e bine şi frumos, că totul e roz în căsuţa noastră. De asemenea, fals este şi să susţinem o situaţie dezastruoasă şi definitiv pierdută, iremediabilă. Împreună cu aceste două falsităţi, bine ar fi să facem să cadă şi concepţia necesităţii unităţii în pedepsire (fie ea chiar pedeapsă medicinală) după depăşitul principiu muschetar „toţi pentru unul”.

Cu siguranţă, benefică pentru unul fiecare dintre noi ar fi şi eliberarea de sub principiul „capul plecat sabia nu-l taie”, căci continuarea acestei ziceri este cât se poate de adevărată: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”. Ascultarea este esenţială pentru noi, este condiţie sine qua non pentru viaţa noastră, face parte din alegerea noastră, dar ea îşi pierde orice semnificaţie şi valoare când aduce o viaţă gârbovită, lipsită de minunatul dar al vederii soarelui, simbol al lui Cristos, al înţelepciunii, al vieţii. Dimpotrivă o ascultare educativă se face tocmai privind spre soare şi alegând să asculţi. Doar ascultarea asumată naşte atât de mult necesara virtute a responsabilităţii personale care elimină orice spirit gregar şi face din unul fiecare dintre noi subiect de valoare şi cu valori. Prezenţa responsabilităţii personale este garanţia că dincolo de cantitate (mulţi) suntem calitate (buni).

Vieţuim pe acest culoar, care se va sfârşi foarte curând pentru unii şi curând pentru alţii. Ce viaţă vom avea dincolo de acest culoar depinde de modul în care ne-am asumat trăirea (bună sau mai puţin bună, dar asumată!). Chiar dacă uneori ne este frică de sfârşitul culoarului, fără nimeni şi nimic la stânga şi la dreapta, trebuie să credem că, aşa cum există o singură viaţă pentru a ne „câştiga” mântuirea, avem o singură şansă pentru a învăţa să mergem singuri şi drept, şi, dacă profităm de această şansă, dincolo de culoar vom alerga siguri pe noi prin viaţă spre viaţă.

(6 martie 2007 – eram seminarist!)

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: