Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta?

Cu toţii vrem să simţim iubirea adevărată: să iubim şi să fim iubiţi cu cea mai adevărată iubire!

Iubirea care calculează, care măsoară până la ce punct poate să ajungă, care se lasă călăuzită de simpatii şi interese… nu slujeşte nimănui. Iubirea autentică nu priveşte la convenienţe, nu caută admiraţie sau recompense, se manifestă în slujire… Iubirea autentică nu are sfârşit (1Cor 13,8), pentru că se naşte şi se menţine prin păstrarea vie în sine a prezenţei inimii iubitoare a Tatălui.

Evanghelia ne învaţă despre caritate şi atinge problema raporturilor interpersonale, care trebuie să fie trăite în caritate adevărată. În lume există atâtea forme ale „iubirii” deoarece Dumnezeul Treime, care este iubire, a imprimat pecetea sa – dacă putem spune aşa – în fiecare lucru creat. În natură, lucrurile sunt conduse de un fel de iubire reciprocă: piatra este atrasă spre pământ, stelele sunt dirijate prin mişcarea de atracţie universală, plantele se îndreaptă spre soare… chiar şi animalele au forma lor de iubire. Şi, urcând pe scara fiinţelor, vedem că orice formă de iubire mai elevată contrazice, într-un oarecare mod, forma cea mai de jos. Forma de iubire care este proprie pietrei atrage spre pământ; copacul, în schimb, creşte în sus.

Şi omul are o formă naturală de iubire: îi iubeşte pe prietenii săi şi îi urăşte pe duşmanii săi. Dar caritatea, care este forma iubirii adevărate, are o direcţie diferită: „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc. Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta? Chiar păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei… Voi, însă, iubiţi pe duşmanii voştri…, şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi”.

Nu vom deschide niciodată suficient inima noastră acestei iubiri, pentru care Tatăl l-a trimis la noi pe Fiul său, şi pentru care Fiul a murit pe cruce rugându-se: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.

Când reuşim, cu harul lui Dumnezeu, să trăim această formă a carităţii, viaţa noastră este plină de o bucurie profundă, specială, de o bucurie care este participare la bucuria lui Dumnezeu. Şi avem atâtea ocazii în care o putem trăi. Da, putem să-i iubim pe duşmanii Bisericii, dar şi pe cei care ne-au criticat, pe cei care au interpretat greşit ceea ce am făcut, pe cei care ne-au făcut vreo nedreptate… Nu este uşor, dar când Domnul ne dă acest har, simţim că suntem uniţi cu el şi că iubim cu adevărat: iubim cu inima sa.

Isus, în Evanghelie, ne propune o listă lungă de acţiuni concrete pe care trebuie să le punem în practică! Să nu ne amăgim că vom reuşi din prima cu toate, dar să ne alegem acum, începând din această seara măcar una! Eu pe care o aleg?

Să-i iubesc pe duşmanii mei?

Să fac bine celor care mă urăsc?

Să-i binecuvântez pe cei care mă blestemă?

Să mă rog pentru cel care îmi face rău?

Să nu-l mai lovesc pe cel ce mă loveşte, ci să întorc şi celălalt obraz?

Să dau şi cămaşa celui care mi-a luat haina?

Să nu uităm: cu măsura cu care măsurăm noi, ni se va măsura şi nouă!

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: