Arhiva pentru aprilie 15th, 2010

Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta?

Cu toţii vrem să simţim iubirea adevărată: să iubim şi să fim iubiţi cu cea mai adevărată iubire!

Iubirea care calculează, care măsoară până la ce punct poate să ajungă, care se lasă călăuzită de simpatii şi interese… nu slujeşte nimănui. Iubirea autentică nu priveşte la convenienţe, nu caută admiraţie sau recompense, se manifestă în slujire… Iubirea autentică nu are sfârşit (1Cor 13,8), pentru că se naşte şi se menţine prin păstrarea vie în sine a prezenţei inimii iubitoare a Tatălui.

Evanghelia ne învaţă despre caritate şi atinge problema raporturilor interpersonale, care trebuie să fie trăite în caritate adevărată. În lume există atâtea forme ale „iubirii” deoarece Dumnezeul Treime, care este iubire, a imprimat pecetea sa – dacă putem spune aşa – în fiecare lucru creat. În natură, lucrurile sunt conduse de un fel de iubire reciprocă: piatra este atrasă spre pământ, stelele sunt dirijate prin mişcarea de atracţie universală, plantele se îndreaptă spre soare… chiar şi animalele au forma lor de iubire. Şi, urcând pe scara fiinţelor, vedem că orice formă de iubire mai elevată contrazice, într-un oarecare mod, forma cea mai de jos. Forma de iubire care este proprie pietrei atrage spre pământ; copacul, în schimb, creşte în sus.

Şi omul are o formă naturală de iubire: îi iubeşte pe prietenii săi şi îi urăşte pe duşmanii săi. Dar caritatea, care este forma iubirii adevărate, are o direcţie diferită: „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc. Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta? Chiar păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei… Voi, însă, iubiţi pe duşmanii voştri…, şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi”.

Nu vom deschide niciodată suficient inima noastră acestei iubiri, pentru care Tatăl l-a trimis la noi pe Fiul său, şi pentru care Fiul a murit pe cruce rugându-se: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.

Când reuşim, cu harul lui Dumnezeu, să trăim această formă a carităţii, viaţa noastră este plină de o bucurie profundă, specială, de o bucurie care este participare la bucuria lui Dumnezeu. Şi avem atâtea ocazii în care o putem trăi. Da, putem să-i iubim pe duşmanii Bisericii, dar şi pe cei care ne-au criticat, pe cei care au interpretat greşit ceea ce am făcut, pe cei care ne-au făcut vreo nedreptate… Nu este uşor, dar când Domnul ne dă acest har, simţim că suntem uniţi cu el şi că iubim cu adevărat: iubim cu inima sa.

Isus, în Evanghelie, ne propune o listă lungă de acţiuni concrete pe care trebuie să le punem în practică! Să nu ne amăgim că vom reuşi din prima cu toate, dar să ne alegem acum, începând din această seara măcar una! Eu pe care o aleg?

Să-i iubesc pe duşmanii mei?

Să fac bine celor care mă urăsc?

Să-i binecuvântez pe cei care mă blestemă?

Să mă rog pentru cel care îmi face rău?

Să nu-l mai lovesc pe cel ce mă loveşte, ci să întorc şi celălalt obraz?

Să dau şi cămaşa celui care mi-a luat haina?

Să nu uităm: cu măsura cu care măsurăm noi, ni se va măsura şi nouă!

Înaintează în larg!… Nu te teme!

„Înaintează în larg”… „nu te teme”… sunt cuvinte rostite de un om Dumnezeu nu acum 2000 de ani, ci astăzi, aici, acum… Cuvinte rostite nu pentru oameni care au trăit cu veacuri înaintea noastră, ci pentru noi, cei care aici şi acum încercăm să înţelegem mesajul lui Dumnezeu pentru noi.

„Înaintează în larg”… Care larg, Doamne?! Acelaşi spre care m-am îndreptat parcă zadarnic de zeci de ori, asemenea lui Petru care trudise toată noapte şi nu prinsese nimic? Care larg, Doamne?… încotro mă trimiţi? Nu! Lasă-mă! Îmi ajunge! Am tot încercat! Obosit îmi strâng mrejele…Plec!… Le curăţ asemenea lui Petru, nu pentru o nouă încercare, ci pentru un abandon!!!

Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu care ni se impune, ci e un Domn care vrea ca noi să ni-l impunem… E prea gentil ca să ne forţeze libertatea, dar e şi prea irezistibil ca să nu-i cedăm. Să privim la Petru: obosit, trudise zadarnic o noapte întreagă, nu prinsese nimic. Era expert în ale pescuitului! Ştia unde, când şi cum se prinde peşte… Şi apare Isus…fără nicio experienţă în domeniu şi totuşi profesor în toate. „Aruncaţi-vă mrejele”… „învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit”…absolut toată noaptea, absolut trudă şi efort, şi absolut nimic…nimic! Dar Isus rămâne irezistibil şi Petru cedează: „dar dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele”. Poate că se gândea Petru: „îi voi arăta eu lui că nu se poate prinde nimic acum, ziua. Îi voi arăta că măcar la asta mă pricep mai bine decât el”…dar… Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti… Şi în loc de o replică de expert a urmat o recunoştinţă plină de căinţă: „Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”…

Cine suntem noi? Mulţimile dornice să asculte cuvântul lui Dumnezeu? Suntem noi un fel de Petru care trudeşte zadarnic fără Dumnezeu şi când e cu Dumnezeu face într-o clipă ce nu reuşeşte în zbuciumul unor zile şi nopţi de trudă? Aici e diferenţa: Dumnezeu poate schimba oricând datele problemei! Dumnezeul nostru e Dumnezeul atotputernic: când suntem cu el, totul e posibil!

Da, suntem şi dornici de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, dar suntem şi dornici de a-l trăi, de a-l urma! Ceea ce nu putem face singuri, putem face împreună cu Dumnezeu! Astăzi e timpul unei noi încercări! Acum e momentul pentru o nouă încercare! Acum! Nu mâine seară! Nu noaptea următoare! Nu data viitoare! Ci astăzi, aici şi acum! „Înaintează în larg”, ai încredere în mine, spune Domnul şi nu vei regreta! Uită eşecurile şi concentrează-te asupra acestei noi şanse pe care ţi-o ofer…

Să înaintăm în larg cu încrederea că vom reuşi! Nu suntem singuri! Ci suntem cu acela în faţa căruia spunem împreună cu Petru: „îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!”. Iar el, Domnul nostru, nu se va îndepărta, ci ne va spune: „Nu te teme!”

Să nu mă tem, Doamne, să mă îmbulzesc asemenea mulţimilor să ascult cuvântul tău!

Să nu mă tem, Doamne, să-ţi ascult îndemnurile pe care mi le dai prin cei din jurul meu!

Să nu mă tem, Doamne, să înaintez în larg când tu îmi ceri!

Să nu mă tem, Doamne, să am încredere în tine!

Să nu mă tem, Doamne, să mă recunosc păcătos în faţa ta!

Nu te teme…înaintează cu încredere în largul vieţii…Domnul ne cere acest lucru şi el ne însoţeşte! Să nu ne temem..nu suntem singuri…niciodată!

4 septembrie 2008

Suntem iubiţi de Dumnezeu iubire… Cum e? Ce simţi?

Într-o aglomeraţie crescândă de gânduri, cuvinte şi evenimente prea puţin ne oprim să medităm şi să înţelegem cum e să fii iubit de Dumnezeu… Ba mai mult, cum e să fii iubit de un Dumnezeu care este iubire…iubire veşnică, iubire atotputernică! Simţi? Un Dumnezeu care ne iubeşte aşa slabi cum suntem şi care îl trimite pe Fiul său ca noi să avem viaţă!

Iar noi? Noi ce trebuie să facem? Cum putem răspunde acestui Dumnezeu iubire?

Evanghelia ne  repetă insistent porunca Domnului: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi”. Porunca iubirii creştine este precizată aici într-o manieră nouă. Deja mai înainte, Isus spusese că există două porunci: porunca de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi aceea ce a-l iubi pe aproapele.

E deja mult, foarte mult, să-l iubeşti pe altul ca pe tine însuţi. Dar porunca Domnului merge mai departe: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Aceasta înseamnă mult mai mult, şi aceasta este iubirea creştină: să iubeşti pe alţii cum Isus ne-a iubit. Nu există iubire mai mare, o spune însuşi Isus. Cum este iubirea lui Isus faţă de noi? Este delicată şi mare. El ne numeşte prietenii săi şi ne explică: un servitor nu cunoaşte secretele stăpânului său, în schimb, el ne-a făcut să intrăm în intimitatea sa, ne-a făcut să cunoaştem, să spunem aşa, secretele familiei sale: „Tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”.

Uneori ne gândim la caritate ca la o iubire oarecum impersonală, puţin distantă, care nu caută în mod real intimitatea. Domnul, însă, ne dă un exemplu diferit: a ne deschide spre alţii înseamnă a accepta ca ei să cunoască secretele noastre, a accepta să împărţim cu ei lucrurile cele mai intime, dacă Dumnezeu ne dă acest har. Această iubire delicată este, în acelaşi timp, mare, puternică: „Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi”. Iată modelul: iubirea unui om-Dumnezeu răstignit şi înviat, care pentru noi a mers până la sacrificiul suprem, dându-şi viaţa sa. Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii în acest mod. Este extraordinar, este înspăimântător într-un oarecare sens, dar aceasta este vocaţia noastră. Primii creştini au înţeles bine, într-atât că au schimbat limbajul, nu mai spuneau: Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, ci: Să-l iubeşti pe aproapele mai mult decât viaţa proprie. „Să-i iubeşti pe alţii mai presus decât propriul tău suflet”, adică mai mult decât propria-ţi viaţă. Este, într-adevăr, aceasta o vocaţie teribilă, nu vom reuşi niciodată să mergem până la sfârşitul acestui drum, dar este vocaţia noastră şi este bine pentru noi să ne gândim şi să-i cerem Domnului ajutorul pentru a progresa pe această cale a iubirii fraterne delicate şi mari.

Pare atât de greu… irealizabil… Cel mai uşor ne vine să spunem: „Aşa ceva nu e pentru mine”… Dar, peste veacuri, răsună cuvântul sfântului Augustin: „Dacă atâtea şi atâţia au putut, eu de ce nu aş putea?”.

Să-l ascultăm puţin pe Augustin, într-un dialog de iubire cu Dumnezeu:

„O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin zi şi noapte. Când te-am cunoscut pentru prima dată, m-ai înălţat către tine ca să văd că există ceva care trebuie să fie văzut, dar să văd de asemenea şi că nu eram încă în stare să-l văd. Ai orbit nevolnicele mele priviri cu strălucirea ta atât de puternică încât m-am cutremurat de iubire şi de înfricoşare. Am înţeles că mă aflam departe de tine, într-un ţinut al neasemănării, unde mi se părea că aud din înălţimi glasul tău…Căutam calea de a dobândi puterea de care aveam nevoie pentru a mă bucura de tine, dar nu o găseam

Târziu te-am iubit, frumuseţe, atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată, tu te aflai înăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, şi în urâţenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat cu ţipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat şi ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ţi-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ţi-am simţit gustul, iar acum mi-e sete şi mi-e foame de tine! M-ai atins şi ai aprins în mine dorinţa după pacea ta!”

28 august 2008, sărbătoarea sfântului Augustin

%d blogeri au apreciat: