Confesiuni (VIII)

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt sfinţii părinţi?

I.2. Importanţa Sfinţilor Părinţi

I.3. Actualitatea Sfinţilor Părinţi

II. Sfântul Augustin

II. 1. Omul

II.2. Opera şi doctrina

III. Cartea Confesiuni

III.1. Cartea Confesiuni „în cifre”

3.2.  Spiritul în care a fost redactată opera (Cf. M. Dulaey, „Les Confessions”, în Connaissance des Peres de l’Eglise, nr. 55, septembrie 1994, 9)

Parcurgând marea operă augustiniană nu descoperim un drum triumfal care l-a purtat pe Augustin spre Dumnezeu. Ci, mai degrabă, ne sunt prezentate eşecurile sale consecutive, care, datorită voinţei sale de fier şi a faptului că nu s-a descurajat, l-au purtat spre încercările sale succesive. Aflăm că a fost prins în mrejele mândriei şi ale seducţiei (Augustin, Confesiuni, III, 3 (5-6)), a fost cucerit de înţelepciunea propusă de Cicero în cartea Hortensius (Augustin, Confesiuni, III, 4 (7)), a căzut în cursele maniheilor (Augustin, Confesiuni, III, 6-7). Dezamăgit şi de aceştia din urmă, a spus: „Nu mai aveam nici o credinţă şi-mi pierdusem speranţa de a mai găsi vreodată adevărul…[eram] într-o mare primejdie, din cauza disperării mele de a nu mai putea căuta şi afla adevărul” (Augustin, Confesiuni, VI, 1 (1)).

Căutările noastre, ale oamenilor, eşuează de cel e mai multe ori pentru că nu cunoaştem bine obiectivul spre care trebuie să tindem. În cazul căutărilor existenţiale, salvarea noastră vine de la Dumnezeu, el cel care, din locul în care se află, ne iese în întâmpinare spre salvarea noastră. Aşa a fost şi în cazul lui Augustin. În zbuciumul îndoielilor sale, care atingeau apogeul punând sub îndoială existenţa adevărului: „Şi mi-am zis”, spune el, „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spaţiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale lucruri-lor?” (Augustin, Confesiuni, VII, 10 (16)), Dumnezeu îi este alături şi îi alungă îndoiala. Dumnezeu îi răspunde: „Ba, din contră! Eu sunt [adevărul], cel care sunt!” (Augustin, Confesiuni, VII, 10 (16)) Mai târziu Augustin avea să spună: „M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum te urmez cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta” (Augustin, Confesiuni, X, 27 (38)).

Prezentând eşec după eşec şi căutare după căutare, opera nu se termină cu o notă negativă, ci cu un triumf care îndeamnă la perseverenţă şi speranţă. Finalul operei îl prezintă pe autor plin de speranţa odihnei veşnice în braţele celui ce singur este Dumnezeu, Unul, Bun şi Sfânt (Augustin, Confesiuni, XIII, 37 (53)).

Felul în care Augustin a făcut admirabila trecere de la ceea ce este universal la ceea ce este particular şi invers; felul în care sunt inter-relaţionate păcatul omului şi milostivirea divină; modul în care face ca întristărilor succesive, cauzate de căutări nereuşite, să-le urmeze bucuria găsirii, fac din operă o capodoperă a literaturii universale şi spirituale.

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: