Confesiuni (IX)

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt sfinţii părinţi?

I.2. Importanţa Sfinţilor Părinţi

I.3. Actualitatea Sfinţilor Părinţi

II. Sfântul Augustin

II. 1. Omul

II.2. Opera şi doctrina

III. Cartea Confesiuni

III.1. Cartea Confesiuni „în cifre”

III.2. Spiritul în care a fost redactată opera

III.3.  Câteva teme majore care străbat opera: odihna, umilinţa, adevărul şi Dumnezeu

„Din punctul de vedere al conţinutului de idei, Confesiunile schiţează mai toate problemele care îl vor frământa pe Augustin în următorii 30 de ani” (G.I. Şerban, „Studiu introductiv”, în Augustin, Confesiuni, 23). Cu alte cuvinte cartea cuprinde o sinteză a întregii sale gândiri.

a. Odihna pare că domină întreaga operă sau, dacă nu o domină, cu siguranţă o încadrează, întrucât este prezentă la început şi la sfârşit. Cartea începe cu această temă: „Tu ne‑ai zidit pe noi pentru tine; şi neliniştită este inima noastră până se va odihni întru tine”( Augustin, Confesiuni, I, 1 (1)) şi se termină cu o rugăciune care face trimitere la sabatul veşnic: „O, Doamne Dumnezeule, dă-ne nouă pacea, căci tu ni le-ai dat pe toate, dă‑ne pacea odihnei, pacea sabatului, pacea fără de seară (…) lucrul acesta de la tine să se ceară, întru tine să fie căutat şi la tine să bată; căci numai aşa, dar exact aşa, se va primi, aşa se va afla şi tot aşa se şi va deschide. Amin”( Augustin, Confesiuni, XIII, 35 (50); XIII, 38 (53)). „Această odihnă, care, deja potrivit cu filozofia păgână, este considerată ca obiect al căutării spontane a tuturor oamenilor, poate fi considerată ca o împlinire şi spre această împlinire a tins şi Augustin şi a mers până a ajuns să spună „Dumnezeule al meu, tu…eşti înălţimea umilinţei mele şi odihna ostenelilor mele” (Augustin, Confesiuni,  XII, 26 (36))„doar când mă voi fi lipit cu toată fiinţa mea de tine, nu va mai exista niciodată pentru mine nici durere, nici osteneli” (Augustin, Confesiuni, XIII, 8 (9)). De fapt, întreaga carte redă drumul străbătut de Augustin pentru a trece de la nelinişte – o stare ontologică de neîmplinire care face omul să caute să îşi descopere adevărata sa fiinţă – la linişte.

b. Umilinţa. Confesiunile ne prezintă şi o altă trecere a sfântului Augustin: trecerea de la omul mândru, de la acel om care nu avea nevoie de darurile lui Dumnezeu şi care credea că poate obţine totul prin faptele sale şi prin eforturile sale, la omul umil care avea să recunoască înaintea tuturor că „totul e har”. La o citire atentă a operei Confeiuni se poate observa că atunci când Augustin vorbeşte despre anevoiosul său drum al convertirii, arată tuturor că drumul său a fost lung şi dificil datorită mândriei împotriva căreia Dumnezeu se ridică (Augustin, Confesiuni, VII, 9 (13)). Viaţa sfântului Augustin este un exemplu şi un argument în favoarea tezei: „Umil nu te naşti, ci devii!”

c. Adevărul – căutarea şi găsirea lui!

„Unde să fie căutat acest adevăr şi când anume să fie căutat?” (Augustin, Confesiuni, VI, 11 (18)), se întreba sfântul Augustin. Atunci când şi-a dat seama că nu poate găsi adevărul în persoana sa, în mediocritatea sa păcătoasă s-a îngrozit. Iată ce spune: „Mă puneai în faţa mea ca să văd cât eram de imoral, cât de strâmb şi de respingător, plin de pete şi de răni, şi eu vedeam şi mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi” (Augustin, Confesiuni, VIII, 7 (16)). Deşi îngrozit Augustin nu a căutat rezolvarea problemei în fuga de ea, ci a ales confruntarea (În cartea sa Introducere în creştinism, Joseph Ratzinger spune că sunt două căi pentru rezolvarea problemelor: negarea lor sau confruntarea cu ele; prima cale este mai comodă, însă doar a doua cale duce mai departe. Cf. J. Ratzinger, Introducere în creştinism, Sapientia, Iaşi 2004, 204.). Depăşind faza mândriei a îndrăznit să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu în această confruntare: „începusem să gem, rugându-mă ca tu să-mi vii în ajutor” (Augustin, Confesiuni, VI, 3 (3)).

De fapt trezirea sa şi începutul strigătului său după ajutor au loc după dialogul cu Alypius, dialog prezent în cartea a VIII-a a operei Confesiuni: „De ce pătimim?(…) Se ridică toţi nepricepuţii şi iau cerul cu asalt, iar noi, cu învăţăturile noastre lipsite de inimă, iată unde ne tăvălim cu trupul şi cu sângele nostru! Oare, doar pentru că ne-au luat-o înainte ne este ruşine să îi urmăm?” (Augustin, Confesiuni, VIII, 8 (19)). Această tânguire a sa s-a concretizat într-un mod şi mai expresiv în lacrimile şi rugăciunea făcute sub smochinul dintr-o grădină din Milan:

În cele din urmă m-am întins sub un smochin şi am dat frâu liber lacrimilor, şi râurile ochilor mei au izbucnit, jertfă bine primită de tine. Şi, într-adevăr, nu cu aceste vorbe, ci în această ordine de idei ţi-am spus multe: «Şi tu, Doamne, până când» ziceam «până când, o, Doamne, te vei mânia până la sfârşit? Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult». Căci înţelegeam bine că sunt acaparat de ele şi aruncam din mine vorbe pline de obidă: «Cât timp, da, cât timp va mai fi tot mâine şi iarăşi mâine». Pentru ce nu acum? Pentru ce nu vine în ceasul acesta sfârşitul ruşinii mele?

Şi Dumnezeu i-a răspuns imediat: Tolle, lege! Tolle, lege! – Ia şi citeşte!”

A luat în mână cartea Apostolului şi, spune el:

Am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întâi: «Nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânare şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte» (Rom 13,13-14). Şi nici nu am voit să citesc mai mult şi, de fapt, nici nu mai era nevoie. Într-adevăr, o dată cu sfârşitul acestui pasaj, ca şi când în inima mea s-ar fi vărsat o lumină de siguranţă, toate întunecimile îndoielii s-au risipit” (Augustin, Confesiuni, VIII, 12 (29)).

Găsise Adevărul.

d. Dumnezeu

Vorbirea despre Dumnezeu nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată uşoară. „Despre Dumnezeu se vorbeşte de obicei ca şi cum ar putea fi comparat cu tot felul de lucruri cu care suntem deja familiarizaţi” (B. DAVIES, Introducere în filozofia religiei, Humanitas, Bucureşti 1997, 19) şi totuşi, despre „ Unicul şi Adevăratul creator şi Conducător al universului” aşa cum îl numeşte Augustin, se ştie că e total diferit de tot ceea ce aparţine empirismului. Mai întâi Augustin aduce argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu :

În interiorul nostru noi descoperim cele mai înalte adevăruri ale logicii, matematicii, esteticii, eticii şi religiei, cărora le revine calitatea de a fi eterne. Prezenţa lor în spiritul nostru trebuie să aibă o cauză. Dar spiritul nostru nu-şi poate fi lui însuşi cauză, deoarece este limitat în timp, este schimbător în activitatea sa, ceea ce înseamnă că nu poate produce ceva etern. Cauza acestor adevăruri este cel mai înalt Izvor, izvorul tuturor adevărurilor, Dumnezeu. Deci, Dumnezeu există (G.I. Şerban, „Studiu introductiv”, în Augustin, Confesiuni, 26-27).

Dar cine este acest Dumnezeu?          După ce se convinge că Dumnezeu nu este nici pământul, nici cele ce se aflau pe pământ, nici marea sau adâncurile sau târâtoarele cu suflet viu, nici adâncurile cele diafane sau aerul cu toţi locuitorii săi, nici cerul, soarele, luna şi stelele, Augustin răspunde împreună cu toate aceste creaturi spunând că Dumnezeu este creatorul tuturor celor ce există (Cf. Augustin, Confesiuni, X, 6 (9)). El exclude din existenţa şi fiinţa lui Dumnezeu orice formă de antropomorfism: „nu te cugetam o, Doamne, sub înfăţişarea unui trup omenesc” (Augustin, Confesiuni, VII, 1 (1)). Citind capitolul întâi al cărţii a VII-a putem găsi exprimat de Augustin, intr-o frază mai scurtă, cine este Dumnezeu. El afirmă: „Tu [Dumnezeule] eşti cel Preaînalt, singurul, Adevăratul, Cel nesupus stricăciunii, Inviolabilul şi Neschimbatul” (Augustin, Confesiuni, VII, 1 (1)). Acest Dumnezeu este veşnic : „Tu însă acelaşi eşti mereu şi anii tăi nu se vor împuţina. Anii tăi nici nu se duc, nici nu vin… Anii tăi stau toţi în acelaşi timp pentru că nu se clintesc, şi nici atunci când se duc nu sunt excluşi de cei care vin, fiindcă nu se scurg… anii tăi sunt o singură zi, şi ziua ta nu este în fiecare zi, ci astăzi… Ziua ta de astăzi este veşnicia” (Augustin, Confesiuni, XI, 13 (16); Cf. Augustin, Confesiuni, XI, 14 (17)). Acest Dumnezeu este pretutindeni, este omniprezent şi sfântul Augustin este convins că Dumnezeu se află în tot locul neexistând nimic care să-l limiteze, este „cel pe care nici un loc nu-l mărgineşte” (Augustin, Confesiuni, V, 2 (2)).

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: