Într-o zi un om a întâlnit un preot, deşi nu-l căuta… L-a întâlnit chiar dacă preotul nu l-a întâlnit niciodată pe om! E inexplicabil: cum se poate ca cineva să te privească atât de insistent şi tu să nu-l vezi? Un om se uită la un preot şi-l vede, îl observă…uneori şi fără să vrea. Însă, un preot trece atât de uşor pe lângă om. Să treci pe lângă om, când ar trebui să te întâlneşti cu el… nimic mai jalnic. … Şi cât ar vrea omul să-l întâlnească şi să-i vorbească şi să-l asculte…
Şi omul l-a privit pe preot…chiar dacă preotul nu l-a privit pe om! Ce e de privit la om? Dar la preot? Ce e de văzut în altul? Dar în tine? Unii se uită, te privesc, te văd şi nu te mai uită niciodată. Alţii te uită înainte de a te vedea! Alţii nu se uită dincolo de ei… Care alţii?! Noi! … Care noi?! Eu!
Iar omul l-a întrebat pe preot: unde l-ai pus pe Cristos? Asta căuta… Pe El, pe Cristos, nu pe preot… Să fi greşit adresa? Să fi încurcat persoanele? Era convins că nu… Şi totuşi…
Preotul nu l-a auzit pe om şi i-a vorbit despre cu totul altceva… De asta nu l-a văzut pe om, că avea privirea spre prea multe, spre prea mulţi, spre oriunde, dar nu spre Cristos. Pe cine interesează ce ştii, dacă ştiinţa ta nu-l ajută? Nu spune tot ce ştii, ci spune ceea ce ştii că ajută, că salvează, că vindecă.
Şi preotul nu i l-a putut da pe Cristos! Nu a putut! Dar a vrut?!… Când caut ceva şi ştiu unde ar trebui să-l găsesc şi aleg în acea direcţie şi ajungând nu-l găsesc, plec atât de dezamăgit! … Şi nu cred că mai revin! … Nu vreau să mai revin! Am fost înşelat şi dezamăgit!
Aşa şi omul nostru: dezamăgit şi trist, a plecat şi l-a lăsat pe preot… iar preotul a rămas! Ce bine e să te mişti, să pleci, să cauţi, să nu ai stare, să nu stai să aştepţi, ci să alergi să găseşti! Unul pleacă, altul rămâne. Cine face mai bine? Cine găseşte!
Mai târziu, omul l-a găsit pe Cristos… dar preotul nu era acolo! A făcut bine că a plecat. Altfel nu ar mai fi ajuns unde-şi dorea. Păcat că a plecat singur. Ar fi putut să-l ia şi pe preot cu el. Sau…nu. Da, n-ar fi putut. Preotul credea că drumul cel bun e în direcţia inversă. Şi poate avea şi el dreptate… trebuia doar să-l convingă pe om să meargă împreună. Nu a făcut-o. Omul a ajuns primul…
Acum mă întreb: eu, atunci, când se întâmpla întâlnirea cine eram? Preotul sau omul? Sau azi, când încă se întâmplă, cine sunt? Ce ciudat: mereu am fost ambele, dar niciodată şi omul şi preotul în acelaşi timp… Mereu pe rând. Astăzi ce sunt? Preotul sau omul? Mă întreb astea, de parcă n-ar conta mai mult „ce-ţi sunt” decât „ce sunt”…
