Lev Tolstoi a trecut odată prin faţa zidului Kremlinului şi a văzut un cerşetor, un om în vârstă, şi, normal, a băgat mâna în punguţă să-i dea doi bani. Dar, în clipa aceea, spune el, a ieşit foarte fercheş un gardian şi bietul bătrân a fugit. Şi eu, spune Tolstoi, m-am uitat la gardian şi i-am zis: „Dumneata ştii să citeşti?”. Şi gardianul a avut, aşa, o clipă de cutremurare şi-a zis: „Da, dar de ce mă întrebi?”. „Ai citit Evanghelia?”. „Da”. „Păi, nu spune acolo ca omul să fie milos, să dăruiască?”. Şi, spune Tolstoi, pentru o secundă, l-am simţit cutremurat, după care o lumină total nouă a venit în ochii lui, care-i dădea, aşa, sentimentul de siguranţă. „Dar matale ştii să citeşti?”, l-a întrebat gardianul pe Tolstoi. „Da, dar de ce?” „Ai citit matale regulamentul ţării?”…

Cât de dură e uneori întâlnirea dintre regulamentul unei ţări şi Evanghelie; cât de trist e când într-o ţară sunt date legi împotriva Evangheliei. Dar şi mai trist e atunci când în viaţa noastră, în noi înşine sunt legi care luptă împotriva Evangheliei. Când noi înşine ne dăm legi sau ne facem planuri care exclud Evanghelia. Ne facem planuri de vacanţă, de concediu, de ieşire din criză sau de depăşirea unor probleme şi când le analizăm deseori vedem că în ele Cristos sau Evanghelia nu ocupă nici măcar ultimul loc… Nu-i loc de ei. Atunci e şi mai trist. E semnul că nu credem şi nu ne interesează nici viaţa veşnică şi nici cum putem ajunge să o dobândim.

Astăzi, suntem invitaţi să preluăm noi întrebarea învăţătorului legii: „Ce trebuie să fac pentru ca să dobândesc viaţa veşnică?” (Lc 10,25). Dar să o preluăm fără prefăcătoria şi interesul lui meschin şi perfid – l-a întrebat pe Isus doar pentru că voia să-l prindă-n vorbă, să-l pună la încercare – şi să fim sinceri: să ne dorim răspunsul lui şi mai ales să ne dorim să-l aplicăm. Dacă pentru acest învăţător viclean Isus a avut un răspuns plin de iubire, cu siguranţă va avea unul şi pentru noi.

Ce exemplu de comportament ne oferă Cristos: ştia intenţia rea a învăţătorului legii şi totuşi îl ajută să ajungă la un răspuns care să-i meargă la inima. Nu l-a desconsiderat, ci a încercat să scoată din această întâlnire a lor tot ce era mai bun: l-a ajutat să redescopere legea, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; l-a ajutat să-şi regăsească aproapele. Ar fi fost ridicol ca Isus să înceapă să-i vorbească direct despre porunci şi să i le spună el, pentru că învăţătorul legii oricum le avea legate de hainele sale, le purta mereu înaintea ochilor săi aşa cum prevedea legea. Ştia teoria…iar Cristos la purtat spre practică. Ca un adevărat maestru l-a învăţat să practice ceea ce ştia.

„Învăţătorule, ce trebuie să fac?”. „În Lege ce este scris? Ce citeşti?”. Un răspuns cu două întrebări diferite. Prima se referă la conţinutul Legii, la ceea ce este scris independent de capacitatea noastră de înţelegere. Se referă la ceea ce cunoaştem şi noi şi ştim că este prezent acolo pentru că fie am citit acasă, fie am auzit în Biserică. Dar a doua – ce citeşti? – este personală: se referă la cum interpretezi tu legea; ce-ţi spune ţie legea şi ce faci din ceea ce-ţi spune?… Cu delicateţe la purtat pe învăţătorul legii şi ne poartă şi pe noi spre descoperirea aproapelui…

Dar „cine este aproapele meu?”. Dacă citim această evanghelie şi la sfârşitul ei ne întrebăm „ce ne învaţă astăzi, Cristos? Sau ce anume aşteaptă el acum de la noi?” răspunsul e unul singur: să ne găsim sau să ne regăsim aproapele. Să trecem de la teorie, de la cunoaşterea legii, la aplicarea ei. Aproapele nu ne sunt doar rudele, prietenii, cunoscuţii şi binefăcătorii. Aproape ne este oricine are nevoie de noi. Nu, nu trebuie să mergem pe drumul care coboară de la Ierusalim la Ierihon ca să ne întâlnim aproapele. Uneori nici măcar nu trebuie să ieşim din casă… Aproapele e mereu lângă noi. Şi întâlnirea cu aproapele, găsirea lui e necesară pentru a ajunge în viaţa veşnică, pentru că ne învaţă sfântul Augustin: „Drumul spre mântuire trece prin viaţa aproapelui” şi cine nu parcurge acest drum nu ajunge în viaţa veşnică.

Şi astăzi sunt lângă noi oameni în agonie. La tot pasul poţi întâlni un muribund în agonie sufletească, spirituală sau trupească, fizică sau economică sau sentimentală etc. Din ce în ce mai mulţi oameni în agonie şi din ce în ce mai puţini samariteni milostivi, oameni care să se oprească şi să ajute, să facă binele minim necesar.

Ceea ce e şi mai trist astăzi faţă de momentul în care învaţă Isus e faptul că atunci a trecut pe acolo „un preot, care l-a văzut, dar a trecut mai departe”, „tot aşa şi un levit, ajungând în acel loc, l-a văzut şi a trecut mai departe” (Lc 10,31-32)… l-au văzut şi au mers mai departe, dar astăzi – şi asta e ceea ce e mai trist – trecem, vedem, dar nu mergem mai departe, ci ne oprim, stăm şi nu facem nimic. Ne uităm la el cum moare. El, aproapele nostru moare fără ca noi să facem nici măcar cel mai mic gest. Fără milă, ba dea dreptul sadic, unii se opresc şi se uită şi savurează momentul: el moare şi eu rămân să trăiesc. E trista realitate!

Este o coincidenţă binevenită faptul că în această duminică a samariteanului milostiv sau a găsirii aproapelui, suntem invitaţi cu toţii să-i ajutăm prin donaţiile noastre pe cei care suferă de pe urma inundaţiilor. E ocazie bună ca fiecare să vadă în cei sinistraţi şi descurajaţi, un aproape, pe cineva căruia să-i întindă mâna. Astăzi e bine ca ajutându-i pe ei din puţinul nostru să ne întipărim în minte că aproapele nu este cel faţă de care facem lucruri mari, ci cel faţă de care facem ceea ce el are nevoie, cel care primeşte din puţinul nostru.

Tema pe care Cristos ne-o oferă pentru această duminică este să ne găsim aproapele şi găsindu-l să-i oferim din ceea ce avem pentru a acoperi ceea ce lui îi lipseşte. Viaţa aproapelui e singurul drum care duce la mântuire, de aceea e important să-l găsim, pentru că nu vom avea viaţa veşnică dacă nu vom parcurge acest drum.

Şi pentru că am început cu o poveste din viaţa lui Lev Tolstoi, marele scriitor rus, voi încheia cu una asemănătoare. Tot despre el se spune că, odată, pe când ieşea din biserică, a fost oprit de un cerşetor care îi cerea un ajutor. El şi-a cotrobăit buzunarele, însă nu a găsit nimic. Atunci s-a aplecat către cerşetor, i-a atins umărul şi i-a spus: „Îmi pare rău, frate, însă nu am nimic la mine. Data viitoare, îţi promit, voi avea şi vei primi mai mult!”. Atunci cerşetorul a prins mâna scriitorului şi recunoscător i-a spus: „Bine, bine! Dar faptul că tu mă numeşte FRATE este deja un mare dar”.

Să ne găsim azi aproapele, fratele care aşteaptă trecerea noastră prin viaţa lui.

11 iulie 2010,

Duminica a XV-a din timpul de peste an, C