Se spune că ceea ce este teribil atunci când cauţi adevărul e faptul că-l găseşti. Te sperii de ce afli, de ceea ce auzi. Şi deşi posezi ceva inestimabil, adevărul, nu de puţine ori ai vrea să nu fi aflat, să nu fi ştiut etc.

Mă gândesc la învăţătorul legii din parabola evangheliei de astăzi: a întrebat şi a aflat adevărul. De acum nu mai era scuză pentru el că nu a ştiut, că să vedeţi că eu credeam că se poate şi altfel, că e altfel etc. Acum totul era clar:

– legea e asta: să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Lc 10,27);

– aproapele e acesta: cel care are nevoie de ajutor (Lc 10,30-36);

– drept consecinţă a celor aflate: mergi şi fă şi tu la fel (Lc 10,37).

Mă întreb: oare s-a schimbat ceva în el după acest dialog cu Învăţătorul? A regretat oare viclenia sa şi viaţa de mai înainte şi a mers să-şi găsească aproapele? Nu ştiu…dar înclin să spun mai mult nu, decât da. Asta pentru că mă uit la mine, la noi cei de aici: zi de zi ne vorbeşte Cristos, aflăm adevărul, dar picăm testul la pus în practică. Câte hotărâri luate şi nerespectate? Câţi oameni care aveau trăsătura aproapelui – un om care are nevoie de ajutor, trăsătura cea mai clară, specifică, a aproapelui – nu am întâlnit şi nu am făcut nimic pentru ei, deşi atât de des pozăm în postura samariteanului milostiv?! Sau cine ştie, poate s-a schimbat… Unii se schimbă, devin alţii, pentru că într-o zi li s-a întâmplat ceva: l-au întâlnit pe Cristos, sau l-au întâlnit pe aproapele, sau au experimentat ceva ce i-a schimbat. Ferice de ei… Fiecare dintre noi e chemat să se întrebe acum… chiar acum… eu m-am schimbat în urma unei întâlniri cu adevărul, cu aproapele, cu Cristos etc.? Acum ne întrebăm… ieşim pentru câteva minute din grijile zilei de mâine, lăsăm alte gânduri străine şi alte preocupări şi ne întrebăm: eu m-am schimbat în urma întâlnirii cu adevărul?

S-au întrebat unii dacă parabola Samariteanului milostiv este numai o simplă pildă sau o întâmplare adevărată; adică, a fost un fapt real sau a inventat Isus această parabolă? Părerile sunt împărţite. Origene, consideră că ea este plină de simbolisme: „Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este Adam. Ierusalimul este paradisul. Ierihonul este lumea, hoţii sunt duşmanii, preotul este legea, levitul proorocii, samariteanul este Cristos, rănile sunt neascultarea, măgarul este trupul lui Cristos, hanul, care îi primeşte pe toţi cei care vor să intre, este Biserica, cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul, hangiul este păstorul Bisericii, căruia i s-a încredinţat sarcina de îngrijitor; faptul că samariteanul făgăduieşte că se va reîntoarce indică cea de-a doua venire a Mântuitorului” (Origene, Predici la Evanghelia după sfântul Luca, 34).

Concentrându-se şi mai mult asupra figurii samariteanului, un alt autor antic spune: „Cine ar putea fi acest ‘aproape’ dacă nu însuşi Mântuitorul? Cine mai mult decât El a avut milă de noi care eram călcaţi în picioare de către stăpânitorii acestei lumi întunecate, plini de aceste răni, patimi, groază, ură, dureri, deziluzii, plăceri? Pentru toate aceste răni Isus este unicul medic, El este acela care varsă peste sufletele noastre rănite vinul, care este sângele vieţii lui David. El este acela care varsă cu mână largă uleiul binefăcător, care este Mila Tatălui” (Clement Alexandrinul: Quis dives, 29).

Însă dincolo de aceste simbolisme, eu încerc să-mi imaginez cum ar relata Isus sau cum s-ar desfăşura astăzi scena. La ieşirea din Iaşi, prin Păcurari, un om care mergea spre Târgu Frumos a fost prins de nişte vagabonzi, a fost jefuit şi bătut şi lăsat aproape mort. Astăzi sunt altfel de leviţi si preoţi care tot au trecut pe acolo. Mulţi, mulţi au trecut: unii, văzându-l au traversat pe partea cealaltă, alţii au trecut nepăsători, dar… surpriză: cei mai mulţi s-au oprit. Dar surpriza e tristă: nu s-au oprit să se îngrămădească să-l ajute, ci să se uite, să discute, să dezbată. Cine e? De ce e în halul acesta? O fi beat? O fi drogat? O fi infectat cu ceva? Eu nu-l ating! … Cine şi ce cheamă? Poliţia? Salvarea? … În sfârşit, unul şi-a făcut curaj şi a sunat la 112… Salvarea! Deh, dar nu e aşa simplu: suni şi vine un şir întreg de întrebări, de legături, încât ai impresia că sigur va muri cel bolnav până se pornesc ei. Trebuie lăsat un nume, o asigurare… nimeni nu se încumetă: cine ştie cine este, ce-a făcut, dacă nu lucrează şi nu are asigurare, de ce să mă împovărez eu? Şi aşa am destule pe cap… Şi închide telefonul… Salvarea nu mai vine… Apare presa, televiziunea şi omul moare în lumina reflectoarelor şi înconjurat de oameni care nu mai îndrăznesc să fie samariteni milostivi.

Suntem mulţi oameni care-i înconjurăm sau trecem pe lângă ce în suferinţă, în agonie, dar nu prea ne mai încumetăm să fim pentru ei scăpare, samariteni milostivi. Nu ne regăsim oare în această nouă formă de relatare: de câte ori n-am trecut pe lângă oameni căzuţi pe stradă?! E adevărat, unii poate erau beţi, drogaţi, dar alţii erau leşinaţi, bolnavi, însetaţi, loviţi, jefuiţi, accidentaţi… Am trecut şi nu ne-am complicat sau am stat şi am privit de la distanţă, să vedem ce va fi. De câte ori nu am trecut pe lângă oameni sfâşiaţi de dureri sufleteşti, descurajaţi, dezamăgiţi? De câte ori nu am întors spatele unei mâini ce se întindea spre noi cerşindu-ne cu ultimele puteri o batistă pentru a-şi şterge lacrimile? De câte ori nu am refuzat gesturi mici, foarte mici celor pe care i-am întâlnit pe motiv că nu-i cunoaştem, că nu vrem să ne complicăm, că suntem şi noi deja prea săraci etc.? De câte ori?

Iată că trebuia să apară un învăţător al legii care-l să-l provoace pe Isus să spună această parabolă şi să ne dăruiască fiecăruia o învăţătură: să nu treci pe lângă cel în suferinţă fără să-l ajuţi din puţinul tău. Să ştii să ţi se facă milă, să laşi să ţi e înmoaie inima. Să nu treci fără să-l transformi în aproapele tău.

E minunat că în această zi Domnul, din păcate printr-o întâmplare nefericită – inundaţiile, ne oferă posibilitatea să „recuperăm”, să „reparăm” tot răul trecut, toată neglijenţa. După ce în nerepetate rânduri au fost mâini întinse spre noi şi poate am stat nepăsători, am trecut nepăsători, ne-am făcut că nu ştim, că nu vedem, că nu putem, că nu avem, astăzi, aici, acum – prin colecta care se va face – avem posibilitatea să ne găsim aproapele. Ajutându-i pe cei sinistraţi, pe cei care suferă de pe urma inundaţiilor, nu facem altceva decât să împlinim îndemnul lui Cristos: „Mergi şi fă şi tu la fel”. Să nu întoarcem spatele aproapelui nostru care suferă.

Acum că ştim care este porunca, porunca iubirii; acum că ştim cine este aproapele nostru: tot omul despre al cărui necaz sau suferinţă am aflat; să mergem şi să facem şi noi asemenea samariteanlui. Lumea are nevoie de noi samariteni şi în fiecare dintre noi el stă gata să se ivească.

11 iulie 2010,

duminica a XV-a din timpul de peste an