Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for August 2010

Despre Sfinţii Părinţi (III)

Posted by Paxlaur pe 28/08/2010

Perenitatea învăţăturii patristice

Istoria tuturor timpurilor este de partea noastră şi dă mărturie că nimic din ceea ce este autentic şi folositor nu dispare. Dimpotrivă, trecerea timpului nu face altceva decât să fie şi mai mult preţuit ceea ce constituie o adevărată valoare. În acest sens, poate că cea mai grăitoare mărturie o aduce arta, prin toate domeniile ei din care este suficient să amintim, spre exemplificare, literatura, pictura şi arhitectura. Acelaşi mare adevăr îl descoperim ori de câte ori ne apropiem de sfânta Scriptură: scrisă cu cel puţin nouăsprezece secole înaintea noastră, ea se prezintă oamenilor mileniului al treilea ca un puternic punct de referinţă pentru tot ceea ce este demn, frumos şi bine.

Bineînţeles că această bogăţie a celor vechi nu se datorează simplului fapt că timpul trece. Factorul principal al valorificării lor este încercarea omului de a cuprinde în întregime misterul, bogăţia şi splendoarea ce se află în aceste opere. Cu cât omul se apropie mai mult de ele, cu atât le descoperă autenticitatea, bogăţia şi valoarea perenă. Toate sunt asemenea unei mine bogate în imense filoane de comori, ca un tezaur care oricât de mult ar fi explorat, nu se epuizează niciodată, dimpotrivă, în fiecare cavitate se descoperă noi filoane de bogăţii[1].

Toate acestea se pot spune şi despre opera sfinţilor Părinţi în general, şi despre opera sfântului Vasile cel Mare, în special. Dincolo de marele arc de timp ce se întinde între ei şi noi, frecventarea operelor lor aduce un imens profit spiritual, uman şi intelectual. Astfel se face că şi oamenii mileniului al treilea pot spune: „Sfinţii Părinţii sunt singurii autori care răspund direct întrebărilor mele esenţiale. Am cunoscut oameni şi cărţi care au răspunsuri formidabile, spectaculoase, pasionante, dar la întrebări pe care eu nu le am. Părinţii se mişcă edificator în spaţiul interogativităţilor mele predilecte. Îmi oferă, aşadar, exact ceea ce aştept de la ei, ceea ce le cer. Ei ilustrează cu toţii, din punctul meu de vedere, principiul avvei Ares: „Fraţii pleacă de la mine cu ceea ce vin să caute”[2].

Perenitatea învăţăturii şi gândirii lor este reliefată şi de magisteriul Bisericii care de-a lungul celor două milenii nu a încetat să facă apel la învăţătura lor pentru a-şi clarifica enunţurile şi adevărurile credinţei. Astfel, în toate conciliile ecumenice ale Bisericii, alături de Sfânta Scriptură şi de învăţătura suveranilor pontifi, referinţele la sfinţii Părinţi ai Bisericii ocupă un loc important. Referindu-ne la învăţătura sfântului Vasile cel Mare, acesta apare deseori menţionată în documentele magisteriale ale conciliilor: apare menţionată la Conciliul I din Constantinopol (381)[3]; apoi la Conciliul din Calcedon (451)[4]; de asemenea, apare în învăţătura Conciliului al II-lea de la Niceea (787)[5]. Sfântul Vasile cel Mare apare menţionat şi în cadrul Conciliului al II-lea din Lateran (1139)[6]. Dar mărturia cea mai elocventă pentru noi este Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965) care îl nominalizează pe sfântul Vasile cel Mare de 4 ori[7]. Dintre aceste mărturii – cărora li se adaugă apelurile nenominale ale Conciliului la învăţătura sfinţilor Părinţi[8] – cea mai relevantă menţionare a doctrinei sfântului Vasile este din Decretul despre Bisericile orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum, care face apel la promovarea iconomiei vasiliene, Biserica stabilindu-şi modul de a acţiona astfel încât să nu fie, prin asprimea unei hotărâri, o piedică în calea celor ce se mântuiesc şi să poată promova cât mai mult unitatea[9].

Împreună cu această autorizată dovadă a perenităţii învăţăturii sfântului Vasile cel Mare, avem mărturia Catehismului Bisericii Catolice. Printre numeroşii scriitori bisericeşti citaţi[10] apare şi sfântul Vasile cel Mare, cu referinţă mai ales la două dintre operele sale: Contra lui Eunomiu şi tratatul Despre Duhul Sfânt[11]. Mărturia despre credinţă , ca început al vieţii veşnice, dată de părintele capadocian a străbătut veacurile şi ea este oferită de Catehismul Bisericii Catolice celor care trăiesc sau vor să trăiască în Biserică: „De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei, ca un chip în oglindă, e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată (cf. 1Cor 14,24-25)”[12].

Iar în al treilea rând, după mărturia Conciliului al II-lea din Vatican şi a Catehismului Bisericii Catolice, foarte importantă pentru tema noastră este chemarea pe care Ioan Paul al II-lea o adresează omenirii pentru a-l redescoperi şi valorifica pe cel numit lux pietatis şi lumen Ecclesiae, cum apare menţionat Vasile cel Mare în textele liturgice bizantine[13]. Omagiul adus părintelui capadocian la împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, prin scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae adresată tuturor creştinilor Bisericii Catolice, ne vorbeşte cu adevărat despre un om care cu forţa credinţei sale şi prin profunzimea şi bogăţia învăţăturii lui a regenerat şi a dat mereu putere şi autoritate învăţăturii Bisericii. Sfinţii Părinţi, sunt constructorii Bisericii „pentru că prin ei – pe fundamentul unic pus de apostoli, care este Cristos (cf. 1Cor 3,11) – Biserica lui Dumnezeu a fost edificată (…) Din viaţa primită de la Părinţii săi, Biserica primeşte viaţă şi astăzi (…) Părinţi au fost şi Părinţi rămân pentru totdeauna. Ei sunt o structură stabilă a Bisericii, şi pentru Biserica din toate timpurile îndeplinesc o funcţie veşnică (…) Biserica nu oboseşte să se întoarcă la scrierile lor, pline de înţelepciune şi veşnic noi (incapabile de a se învechi)”[14].

Îndemnul Suveranului Pontif, după ce îi prezintă viaţa şi doctrina autentică, este ca să-i urmăm exemplu şi să-i ascultăm cu veneraţie învăţăturile „aceasta nu doar pentru puritatea vieţii sale, ci şi pentru doctrina sa excelentă”[15].

Alături de Patres Ecclesiae, avem şi mărturia din scrisoarea apostolică Orientale lumen, în care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, subliniază că învăţătura sfântului Vasile cel Mare constituie şi astăzi o cale prin care cei care o urmează nu zădărnicesc crucea lui Cristos – Ne evacuetur Crux! (1Cor 1,17). Acest document magisterial vorbeşte despre bogata tradiţie orientală, evidenţiind rolul şi influenţa pe care aceasta a exercitat-o şi o exercită în continuare în Biserică. Aceasta tradiţie care îl cuprinde şi pe sfântul Vasile cel Mare, este memoria vie a Bisericii păstrată mereu tânără de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în ea[16].

Dacă toate acestea vorbesc în mod direct despre perenitatea învăţăturii celui care a fost episcop al Cezareei Capadociei, începând cu luna septembrie a anului 370, trebuie să menţionăm şi alte trei mărturii indirecte care să ne întărească în convingere. În primul rând, Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească, Presbyterorum Ordinis, insistă ca „ştiinţa slujitorilor sacri să fie sacră, să izvorască dintr-un izvor sacru şi să tindă spre un scop sacru. Şi aceasta se dobândeşte în primul rând din citirea şi meditarea Sfintei Scripturi, dar se şi nutreşte cu folos prin studierea scrierilor sfinţilor Părinţi şi învăţători ai Bisericii şi a altor documente ale tradiţiei”[17]. Biserica nu recomandă niciodată ca hrană spirituală ceva ce nu ar fi actual şi folositor. Iar profesorilor, acelaşi Conciliu le cere ca să arate „aportul Părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia din adevărurile revelate”[18], subliniindu-se astfel atât fidelitatea sfinţilor Părinţi, cât şi contribuţia lor ecleziastică mereu actuală.

În al doilea rând, pe aceeaşi linie a Conciliului al II-lea din Vatican, Congregaţia pentru Educaţia Catolică a dat documentul Inspectis Dierum: studiul sfinţilor Părinţi ai Bisericii în formarea preoţească[19]. Acest document ne oferă trei motivaţii în plus pentru a ne apropia şi a ne însuşi învăţătura sfinţilor Părinţi: „1) Sfinţii Părinţi sunt mărturisitori privilegiaţi ai tradiţiei; 2) Ei ne-au transmis o metodă teologică, în acelaşi timp luminoasă şi sigură; 3) Scrierile lor oferă o bogăţie culturală, spirituală şi apostolică, făcând din ei mari maeştri ai Bisericii de ieri şi de astăzi”[20]. Şi prin acest document este reliefată valabilitatea şi vitalitatea sfinţilor Părinţi, printre care şi a sfântului Vasile cel Mare.

Iar pentru a ne desăvârşi în convingerea utilităţii universale a sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum şi de necesitatea învăţăturii lor pentru reînnoirea teologică, pastorală şi spirituală – căci în aceştia se găsesc acele constante care stau la baza oricărei reînnoiri teologice[21] – amintim în al treilea rând catehezele săptămânale ale Papei Benedict al XVI-lea despre sfinţii Părinţi. Începând cu luna martie a anului 2007, Sfântul Părinte a iniţiat o serie de cateheze prin care invită la redescoperirea acestui tezaur inestimabil al perioadei patristice. În două din aceste cateheze – cateheza din 4 iulie 2007 şi din 1 august 2007[22] – Papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra sfântului Vasile cel Mare pe care îl recunoaşte ca fiind „unul dintre marii părinţi care au formulat doctrina despre Sfânta Treime”, unul dintre oamenii Bisericii care, „plin de speranţă şi de bucuria credinţei, ne arată cum să fim întra-adevăr creştini”[23].

Acest cadru general al sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să conştientizăm atât autenticitatea, cât şi perenitatea învăţăturii lor patristice.


[1] Cf. E. Ferenţ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, 373.

[2] Andrei Pleşu interogat de Cristian Bădiliţă în C. Bădiliţă, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Humanitas, Bucureşti 2003, 24-25.

[3] Cf. COD, 33; 35.

[4] Cf. COD, 87; 94; 99.

[5] Cf. COD, 136; 151-155.

[6] Cf. COD, 203.

[7] Cf. LG 23: EnchVat 1, 339; OE 26: EnchVat 1, 487 ; AG 3: EnchVat 1, 1093; GS 69: EnchVat 1, 1551.

[8] Cf. LG 42; AG 4; PO 11 etc.

[9] OE 26: EnchVat 1, 487. Vasile cel Mare, Epistola 188: Scrieri, 373-382.

[10] În CBC sunt 68 de scriitori bisericeşti citaţi, în afară de referinţele la documentele pontificale şi conciliare.

[11] Cf. CBC, 336, 163, 736, 2132, 2684. Alte două mărturii din învăţătura sfântului Vasile cel Mare se găsesc la 1828, 2384.

[12][12] CBC, 163; Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XV, 36: SCh 17bis, 370-371; Scrieri, 51.

[13] Cf. Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 2.

[14] Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, I: EnchVat 7, 1.

[15] Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 2; cf. Ibidem, IV: EnchVat 7, 44.

[16] Cf. Ioan Paul al II-lea, Orientale lumen, 8: EnchVat 14, 2570.

[17] PO 19: EnchVat 1, 1307.

[18] OT 16: EnchVat 1, 807.

[19] Cf. Congregatio de Institutione Catholica, Instrucţia Inspectis Dierum (10 noiembrie 1989): EnchVat 11, 2831-2897.

[20] Congregatio de Institutione Catholica, Inspectis Dierum, 17: EnchVat 11, 2847.

[21] Congregatio de Institutione Catholica, Inspectis Dierum, 16: EnchVat 11, 2846.

[22] Cf. http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2007/index_it.htm.

[23] http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2007/documents/hf_ben-xvi_aud_20070704_it.html.

Posted in Sfinţii Părinţi | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Despre Sfinţii Părinţi (II)

Posted by Paxlaur pe 28/08/2010

Asemănarea contextelor: timpul Sfinţilor Părinţi şi timpul nostru

În încercarea noastră de a construi o paralelă între circumstanţele secolului al IV-lea şi ambianţa zilelor noastre, ne îndreptăm atenţia în mod deosebit asupra contextului eclezial şi mai puţin asupra dimensiunilor sociale, politice, economice  etc. Descrierea pe care sfântul Vasile cel Mare o face timpului său se regăseşte în prezentarea omenirii pe care a făcut-o Conciliul al II-lea din Vatican, mai ales prin Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes. Şi atunci, ca şi astăzi, bucuria şi speranţa, convieţuiau cu tristeţea şi angoasa. Şi atunci, ca şi astăzi, au existat oameni care s-au oprit din curgerea tumultoasă a vremurilor  şi au reflectat asupra lui Dumnezeu, asupra Bisericii, asupra misterului omului, căutând şi propunând răspunsuri şi soluţii pentru problemele stringente ale timpului.

Cu siguranţă situaţia omenirii de astăzi se regăseşte în cuvintele sfântului Vasile cel Mare, spuse despre timpurile sale: „Toate se clatină şi sunt în pericol să cadă”[1]. Iar Conciliul al II-lea din Vatican, după ce prezintă mutaţiile profunde şi transformările sociale ce au loc în timpurile noastre[2], prezintă dezechilibrele lumii contemporane:

„Schimbarea rapidă, petrecută adesea în neorânduială, precum şi însăşi conştiinţa mai acută a discrepanţelor ce afectează lumea nasc sau sporesc contradicţii sau dezechilibre. [Apar dezechilibre] la nivelul persoanei umane… între preocuparea pentru eficienţa practică şi exigenţele conştiinţei morale… între specializarea activităţii umane şi viziunea universală asupra realităţii… în familie… între rase, între diversele categorii sociale… între instituţiile internaţionale. De aici neîncrederi şi duşmănii reciproce, conflicte şi suferinţe, a căror cauză şi victimă, în acelaşi timp, este omul însuşi”[3].

Toate aceste dezechilibre neliniştitoare care ne înconjoară nu-i erau străine nici părintelui capadocian. Iată imaginea elocventă pe care o foloseşte pentru a descrie situaţia în care trăia:

„Cu ce voi asemăna situaţia prezentă? Seamănă cu un război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota porneşte la atac cu mult elan. Mânia ajunge la culme. Începe lupta. Presupune, dacă vrei, că în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că un întuneric dens învăluie totul. Nu se mai poate face distincţie între prieteni şi duşmani… e o confuzie generală. Să mai adăugăm tabloului o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi şi un vânt puternic… în această situaţie, închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi, iar alţii, cuprinşi de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi de dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc (…) Este un zgomot confuz şi se aşterne o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, comiţându-se multe greşeli din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei, încât, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întâietate îi mai preocupă încă pe pasageri”[4].

În această imagine întrezărim câteva atitudini comune asupra cărora trebuie să reflectăm. Şi avem, în primul rând, acest zbucium eclezial care se resimte şi în timpurile noastre sub o formă sau alta. Dacă în acele timpuri lupta era dusă împotriva celor care, urmându-l pe Arius, negau dumnezeirea Fiului şi apoi şi a Duhului Sfânt (pneumatomahii), acum confruntarea are loc împotriva celor care nu percep în niciun fel o legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, împotriva celor care îl neagă în mod expres pe Dumnezeu sau consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre el; se duce o luptă cu cei care examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă încât ea pare lipsită de sens şi cu cei care nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. În acest conflict sunt prinşi şi cei care îl aşază atât de sus pe om încât credinţa în Dumnezeu devine fără vlagă, precum şi cei care şi-l reprezintă astfel pe Dumnezeu încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici un fel Dumnezeul Evangheliei. Nu sunt excluşi nici cei care nu abordează problema lui Dumnezeu, părând străini de orice nelinişte religioasă şi nu înţeleg de ce trebuie să se preocupe de religie[5]. Acelaşi Dumnezeu este controversat, respins, negat şi acum ca şi atunci, s-a schimbat doar forma prin care se manifestă contestaţia în esenţa sa. Dacă atunci Biserica a luptat împotriva arianismului, pneumatoma-hismului şi împotriva tuturor antitrinitarilor, astăzi ea luptă împotriva ateismului, indiferentismului şi relativismului. Răspunsurile pe care le-a dat sfântul Vasile cel Mare pentru a arăta temeinicia adevărurilor de credinţă – în special existenţa unui singur Dumnezeu în trei persoane –, răspunsuri asupra cărora ne-am oprit şi noi în prima parte a lucrării când am reflectat despre Dumnezeirea Duhului Sfânt, pot fi date şi lumii de astăzi.

Despărţirea de adevăr şi profesarea unor pseudo-adevăruri  au creat şi atunci, ca şi acum, o serie de rupturi, de schisme. Încă din acele vremuri se făcea simţită nevoia unei mişcări spre unitate – pe care astăzi o numim ecumenism – căci şi atunci se trăia drama conştientizării că, deşi Isus Cristos „a întemeiat o singură Biserică, totuşi, mai multe comuniuni creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu sunt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit (cf. 1Cor 1,13)”[6]. Cu învăţătura sfântului Vasile cel Mare putem merge şi astăzi spre unitate, aplicând principiile iconomiei sale reflectate în această scrisoare: „cel mai bun lucru care ar trebui făcut este reunificarea bisericuţelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această unire s-ar putea face numai dacă vom dovedi răbdare faţă de cei neajutoraţi şi dacă vom acţiona în aşa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti”[7].

Alterarea dreptei credinţe şi prezenţa doxomaniei ecleziale vin şi completează acest tablou al asemănărilor contextuale. Mereu, oameni fie din Biserică, fie din afara ei, nu iau în serios cuvântul lui Cristos: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35), şi astfel se ajunge la fuga după putere şi trăirea unei vieţi pe placul oamenilor şi nu al lui Dumnezeu. Şi astăzi putem regăsi această situaţie: „Avem oameni care, din dorinţa după mărire şi mai ales dintr-o aroganţă care desfigurează cu totul sufletul creştinului, au încurajat unele inovaţii în exprimarea dogmatică şi urmarea a fost că Bisericile au căzut în anarhie, iar în ele s-a infiltrat, ca prin nişte vase poroase, corupţia eretică”[8]. Contextul zilelor noastre încă surprinde ecoul şi caută răspunsul frământărilor sfântului Vasile cel Mare: „Tulburările pe care le provoacă mulţi dintre conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?”[9]. Încă este valabil că sunt mulţi care „îl urăsc pe cel drept pentru că ei trăiesc în păcate; păcatele lor sunt vădite de purtarea celui drept, pentru că viaţa lor este pusă în comparaţie cu o viaţă mai bună (…) Cel drept poate fi urât şi pentru îndrăzneala cu care el îi vădeşte pe cei păcătoşi; că păcătoşii defăimează cuvântul cel sfânt şi-i urăsc pe cei care îi ţin de rău pe faţă. Apoi iubirea de întâietate şi iubirea de putere îi împing pe mulţi să-i urască pe cei mai buni. Şi mai este încă o pricină, neştiinţa cu privirea la ideea de om drept şi cu privire la întrebarea: cine este cel drept?”[10]

Timpurile în care trăim fac şi astăzi, poate chiar mai mult decât atunci, să persiste o confuzie generală asupra a ceea ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi nedrept. Însă şi acum, ca şi atunci, învăţătura Bisericii asupra dreptăţii nu lasă loc nici relativismului, şi nici ambiguităţii: „Dreptatea este virtutea morală care constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a-i da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine”[11]. În căutarea dreptăţii şi a binelui şi astăzi Biserica vine în ajutorul omenirii amintind că „în adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căruia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă bine şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”. Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia”[12].

Numai conştiinţele bine formate vor putea contribui la eliminarea „întunericul apăsător şi sumbru care s-a aşternut peste Biserică” şi vor putea face ca „luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor” să nu mai fie îndepărtaţi sau reduşi la tăcere[13]. Şi oamenilor zilelor noastre le este necesară o revenire, în urma căreia să poată spune împreună cu sfântul Vasile cel Mare: „După ce mi-am cheltuit mulţi ani din viaţă cu lucruri deşarte… m-am trezit în sfârşit şi mi-am îndreptat privirea spre minunata lumină a adevărului evanghelic… mi-am deplâns amarnic condamnabila mea viaţă şi l-am rugat pe Dumnezeu să mă îndrume spre cunoaşterea învăţăturii creştine”[14]. Şi la fel de benifică timpurilor noastre este această descriere-îndemn: „fiecare zi posomorăşte sufletul meu cu câte o supărare nouă, pe când nopţile, care preiau îngrijorările zilelor, amăgesc şi mai mult cugetele cu nălucirile lor. Faţă de toate acestea există numai o singură scăpare: să te desparţi cu totul de grijile lumeşti. Dar despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecarea trupească din mijlocul ei, ci ruperea sufletească de poftele trupeşti în aşa măsură încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea în întruniri publice (…) În schimb, să fii gata să primeşti în inimă îndrumări izvorâte din învăţătura dumnezeiască. Şi o astfel de pregătire a inimii înseamnă tocmai dezvăţul de obişnuinţele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe ea (…) În suflet nu se pot întipări învăţăturile dumnezeieşti dacă nu s-au scos din el mai întâi prejudecăţile obişnuinţei (…) Deprinderea evlaviei hrăneşte sufletul cu gândiri cereşti. Şi ce lucru poate fi mai fericit decât să imiţi, aici, pe pământ, cetele îngerilor, care pornesc rugăciunea încă din revărsatul zorilor şi-l preamăresc pe Creatorul lumii în laude şi în cântece… însoţindu-l pe om pretutindeni în rugăciune?”[15]

Toate acestea, printre care ne regăsim şi noi, cei care trăim printre indiferenţă şi sete de adevăr, erezii şi mărturisiri de credinţă, doxomanii şi copleşitoare exemple de umilinţă, ne ajută să înţelegem mai bine atât autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi prin ceea ce ei au prezentat, cât şi perenitatea învăţăturii lor, prin ceea ce ei au trăit şi propus. Pentru toate acestea învăţătura lor este preluată şi folosită de magisteriul zilelor noastre.


[1] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 75: SCh 17bis, 518-519; Scrieri, 89.

[2] Cf. GS 5,6: EnchVat 1, 1329-1337.

[3] GS 8: EnchVat 1, 1341-1345.

[4] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 76: SCh 17bis, 520-523; Scrieri, 89-90.

[5] GS 19: EnchVat 1, 1374.

[6] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio (21 noiembrie 1964), 1: EnchVat 1, 494.

[7] Vasile cel Mare, Epistola 113: Scrieri, 293-294.

[8] Vasile cel Mare, Epistola 242: Scrieri, 502.

[9] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

[10] Vasile cel Mare, Tâlcuiri la psalmi, 178.

[11] CBC, 1807.

[12] GS 16: EnchVat 1, 1369.

[13] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

[14] Vasile cel Mare, Epistola 223, I: Scrieri, 457-458.

[15] Vasile cel Mare, Epistola 2: Scrieri, 118-119.

Posted in Sfinţii Părinţi | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Despre Sfinţii Părinţi (I)

Posted by Paxlaur pe 28/08/2010

„Împărăţia cerurilor este asemenea unei comori ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (Mt 12,44). Mutatis mutandis, învăţătura sfinţilor Părinţi este şi ea o astfel de comoară. Pentru a intra în posesia acestei comori, Biserica nu a trebuit să-şi „vândă” tot ce avea ca să o cumpere, căci tezaurul acesta a crescut în ogorul său. După ce, perioade de timp, această comoară a fost mai mult sau mai puţin ascunsă, insuficient valorificată, în cele din urmă, Biserica a pus-o în lumină şi o prezintă oamenilor tuturor timpurilor ca pe un tezaur preţios.

Asupra modului în care această comoară străluceşte astăzi în Biserică şi este valorificată de aceasta, vrem să ne oprim şi noi în aceste rânduri. Astfel, ne vom orienta spre evidenţierea perenităţii doctrinei sfinţilor Părinţi ai Bisericii, arătând autenticitatea învăţăturii lor şi valabilitatea doctrinei lor, valorificate de magisteriul recent. Un rol important în fructificarea învăţăturii patristice îl joacă asemănarea contextuală: multe dintre dificultăţile pe care le întâmpinau sfinţii Părinţi, sunt reale probleme, sub o altă înfăţişare, şi pentru omul postmodern. Iar soluţiile lor pertinente sunt răspunsuri care pot împlini şi căutările omului recent.

Perenitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii

„Părinţi au fost şi Părinţi rămân pentru totdeauna.

Ei sunt o structură stabilă a Bisericii,

şi pentru Biserica din toate timpurile”[1].

Deşi titlul cu referire la sfinţii Părinţi ai Bisericii apare cu o tentă generalizatoare, atenţia noastră este focalizată spre sfântul Vasile cel Mare. Dar studiul asupra vieţii şi învăţăturii lui nu poate face abstracţie de contextul persoanelor şi situaţiilor în care el şi-a desfăşurat activitatea. Deşi trăim la sute de ani distanţă de prezenţa lor pe acest pământ, vedem că şi astăzi învăţătura lor poartă amprenta autenticităţii, fiind apreciată şi valorificată. Aceasta pentru că ei înşişi au fost autentici în elaborarea doctrinei expuse, fiind în permanenţă martori ai adevărului (cf. 3In 8; Lc 24,48; Fap 1,8), fiind profund înrădăcinaţi în învăţătura Sfintei Scripturi. Apoi apelăm la învăţătura lor pentru că trăim într-un context uman, religios, social etc. asemănător cu cel în care ei au prezentat semenilor lor soluţii pertinente. Magisteriul Bisericii a sesizat întotdeauna forţa edificatoare a cuvântului sfinţilor Părinţi şi l-a valorificat, propunându-ni-l spre învăţătură, meditare şi edificare.

Autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ţinut cont de învăţătura Apostolului: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema. Aşa cum am mai spus, o spun acum din nou: dacă cineva vă predică o altă evanghelie în afară de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema” (Gal 1,8-9). Astfel, ei s-au angajat într-o urmare fermă şi fidelă a adevărului cuprins în unica Evanghelie. Aceasta au făcut-o urmând o metodă care cuprindea în primul rând Sfânta Scriptură ca fundament pentru orice tradiţie; apoi, alături de Biblie, au urmat tradiţia Bisericii şi învăţătura veritabilă a celor care i-au precedat în credinţă.

În acest sens avem mărturia sfântului Vasile cel Mare care ne învaţă: „Cuvintele Scripturii nu sunt doar uşor de înţeles, ci şi dulci şi plăcute. Ele sunt urmate de toţi cei care preferă adevărul în locul ipotezelor”[2]. Fascinat de cuvintele şi adevărul Scripturii a implorat în rugăciune ca, ajutat de Duhul Sfânt, să nu se îndepărteze niciodată  de scopurile urmate de Scriptură şi să nu fie asemenea celor care „neînvăţându-şi mintea să urmeze Scriptura, strică sensul Scripturii după voia lor şi falsifică adevărul”[3].

Pentru sfântul Vasile cel Mare cărţile Sfintei Scripturi, fiind inspirate de Dumnezeu, constituie, pentru toţi cei care caută şi vor ajungă la adevăr, un punct sigur de sprijin: pentru el, Biblia a fost cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu care acţionează cu vitalitate şi este cu mult mai puternic şi autoritar decât orice cuvânt al oamenilor (1Tes 2,13)[4]. În toate învăţăturile şi mărturisirile sale de credinţă a luat drept fundament adevărul proclamat de autorii sacri. Primind putere şi autoritate prin acest cuvânt, s-a lăsat mereu iluminat de Duhul Sfânt, autenticul interpret al Scripturii şi a reuşit să pătrundă în intenţia şi gândul autorilor sacri. Din toate operele sale şi, mai ales, din viaţa sa, transpare că Biblia nu a fost scrisă numai pentru a fi citită şi interpretată, ci, mai ales, pentru a fi crezută şi trăită.

Dar împreună cu mărturiile Sfintei Scripturi, sfântul Vasile cel Mare şi-a consolidat învăţătura prin acceptarea şi mărturisirea credinţei prezentă în tradiţia Bisericii. Conştient de faptul că „ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să punem la îndemâna tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu răspunsurile teologice cele mai potrivite”[5], el a încercat – şi a reuşit – să prezinte lumii adevărata credinţă, întrucât în tot ceea ce a susţinut s-a arătat fidel învăţăturii primite de la sfinţii Părinţi. Episcopul Cezareei Capadociei a fost cu adevărat înrădăcinat în tradiţia Bisericii, norma de bază a credinţei lui fiind surprinsă în aceste rânduri: „Cât despre mărturisirea de credinţă, noi nu vrem să primim alta mai nouă, aşa cum au încercat să ne prezinte alţii, dar nici nu îndrăznim să compunem alta ieşită din mintea noastră, ci numai ceea ce ne-au învăţat sfinţii Părinţi, numai pe aceea o popularizăm”[6]. Această hotărâre fermă de a mărturisi numai ceea ce a fost crezut şi învăţat de cei care l-au precedat în dreapta credinţă, s-a consolidat pe certitudinea că sfinţii Părinţi şi-au formulat toate adevărurile şi şi-au trăit întreaga credinţă având drept ghid mărturiile Scripturii[7]. Fidelitatea sfântului Vasile cel Mare faţă de tradiţia Bisericii a fost consecinţa convingerii că aceasta îşi are unicul temei şi izvor incontestabil în Sfânta Scriptură.

Adesea, părintele capadocian, în expunerea învăţăturii sale, atunci când vrea să exprime credinţa autentică cu privire la un adevăr ce trebuie mărturisit, apelează în egală măsură la Sfânta Scriptură şi la tradiţia Părinţilor. De exemplu: „Să examină sensul denumirilor Sfântului Duh, denumiri pe care le-am cules din Scripturi sau le-am moştenit din tradiţia nescrisă a Părinţilor”[8]. Şi totodată, înţelegem de aici că el a considerat vrednice de crezare şi mărturiile nescrise ale tradiţiei. În privinţa aceasta avem şi mărturia sa directă: „Faptul de a stărui cineva în tradiţiile nescrise este apostolic”[9]. De fapt, aici sfântul Vasile cel Mare nu face altceva decât să dea crezare şi ascultare învăţăturii sfântului apostol Paul: „Vă laud pentru că vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am transmis” (1Cor 11,2). Iar în alt loc, acelaşi sfânt ne învaţă că trebuie să rămânem tari în credinţă şi să ţinem tradiţiile pe care le-am primit fie prin cuvânt, fie prin scrierile sfinte (cf. 2Tes 2,15).

Tradiţia, la care face apel sfântul Vasile cel Mare pentru a fi autentic în ceea ce învaţă, cuprinde atât tradiţia apostolică, scrisă sau nescrisă, cât şi tradiţia Părinţilor, pe care au transmis-o cei care au crezut mărturiei apostolilor. Acestea, neseparate niciodată de Sfânta Scriptură, constituie izvorul şi depozitul credinţei cu adevărat creştine[10]. Importanţa pe care el o dădea tradiţiei este reliefată şi de următoarea mărturisire:

„Dintre doctrinele şi proclamările păstrate de Biserică, le ţinem pe unele de la învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit, transmise în mod secret de tradiţia apostolică. Toate au aceeaşi putere în ceea ce priveşte pietatea, căci nimeni nu va tăgădui aceasta dacă are câtuşi de puţină experienţă despre instituţiile ecleziastice; căci dacă am încerca să îndepărtăm mărturiile nescrise ca neavând mare forţă, am aduce neajunsuri Evangheliei în punctele cele mai esenţiale; mai mult, am face din proclamarea cuvântului (din kerigmă) un cuvânt lipsit de sens”[11].

Înrădăcinat în tradiţia Bisericii, având ca temelie împreună cu aceasta adevărul şi numai adevărul Sfintei Scripturi, episcopul Vasile cel Mare prin tot ceea ce a învăţat s-a manifestat ca adevărat slujitor şi colaborator al Duhului Sfânt. Toate acestea l-au ajutat ca mai întâi el însuşi să trăiască ceea ce le propunea altora; iar ceea ce le propunea este cuprins şi în această scrisoare: „Deocamdată mă adresez inimii tale şi te rog, aşa cum te-am mai rugat şi altădată: să te dedici cu totul apărării adevărului creştin şi, cu avântul pe care Dumnezeu ţi l-a sădit în cuget, să ajuţi la consolidarea poziţiei corecte a învăţăturii ”[12].

Faptul că Vasile cel Mare a fost un continuator fidel al tradiţiei Bisericii este reliefat şi de unul dintre biografii săi: „criteriul exterior referitor la autenticitatea contribuţiei lui teologice, o constituie absoluta acceptare a tradiţiei Bisericii. Vasile nu discută, nu se îndoieşte niciodată de tradiţia existentă în Biserică. Şi-o însuşeşte, o trăieşte întreagă. Şi trăind în Biserică, este dăruit de Dumnezeu să spună câte ceva şi despre adevărul care nu-i limpede în Scriptură şi în tradiţie. Spre deosebire de el, oricine nu acceptă pe deplin şi nu trăieşte tradiţia Bisericii, orice ar zice, nu va fi decât o plăsmuire omenească, nu va fi rodul iluminării Sfântului Duh”[13].

Toate acestea ne întăresc în convingerea că mărturia sfântului Vasile cel Mare şi a tuturor sfinţilor Părinţi ai Bisericii, întrucât este clădită pe Sfânta Scriptură, este autentică şi vrednică de crezare. Aceasta fie şi numai pentru autoritatea de care se bucură Sfânta Scriptură, la care se adaugă puterea tradiţiei Bisericii. Despre autoritatea scrierilor sfinte ale Bibliei, Conciliul al II-lea din Vatican învaţă: „Sfânta Maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate Bisericii”[14].

Dar nu doar autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne motivează să ne îndreptăm adesea atenţia spre ei în căutările noastre teologice, ci şi faptul că şi ei, ca şi noi, au trăit într-un mediu, într-un context, zbuciumat şi controversat. Din operele sfântului Vasile cel Mare reiese o asemănare frapantă a timpurilor, iar noi ne oprim în continuare tocmai asupra acestei corespondenţe contextuale.


[1] Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, I: EnchVat 7, 1.

[2] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, III, 1: SCh 26 bis, 188-189; Omilii la Hexaemeron, 60.

[3] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, II, 2: SCh 26 bis, 142-143; Omilii la Hexaemeron, 37.

[4] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 91.

[5] Vasile cel Mare, Epistola 7: Scrieri, 130.

[6] Vasile cel Mare, Epistola 140, II: Scrieri, 328.

[7] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, VII, 16: SCh 17bis, 299-301; Scrieri, 31.

[8] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XI, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

[9] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 71: SCh 17bis, 501-502; Scrieri, 84.

[10] Cf. B. Pruche, „Introducere”; în Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 139.

[11] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXVII, 66: SCh 17bis, 479-481; Scrieri, 79.

[12] Vasile cel Mare, Epistola 7: Scrieri, 130.

[13] S. Papadopoulus, Viaţa sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti 2003, 307.

[14] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum (18 noiembrie 1965), 11: EnchVat 1, 889; cf. CBC, 105.

Posted in Sfinţii Părinţi | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: