Despre Sfinţii Părinţi (III)

Perenitatea învăţăturii patristice

Istoria tuturor timpurilor este de partea noastră şi dă mărturie că nimic din ceea ce este autentic şi folositor nu dispare. Dimpotrivă, trecerea timpului nu face altceva decât să fie şi mai mult preţuit ceea ce constituie o adevărată valoare. În acest sens, poate că cea mai grăitoare mărturie o aduce arta, prin toate domeniile ei din care este suficient să amintim, spre exemplificare, literatura, pictura şi arhitectura. Acelaşi mare adevăr îl descoperim ori de câte ori ne apropiem de sfânta Scriptură: scrisă cu cel puţin nouăsprezece secole înaintea noastră, ea se prezintă oamenilor mileniului al treilea ca un puternic punct de referinţă pentru tot ceea ce este demn, frumos şi bine.

Bineînţeles că această bogăţie a celor vechi nu se datorează simplului fapt că timpul trece. Factorul principal al valorificării lor este încercarea omului de a cuprinde în întregime misterul, bogăţia şi splendoarea ce se află în aceste opere. Cu cât omul se apropie mai mult de ele, cu atât le descoperă autenticitatea, bogăţia şi valoarea perenă. Toate sunt asemenea unei mine bogate în imense filoane de comori, ca un tezaur care oricât de mult ar fi explorat, nu se epuizează niciodată, dimpotrivă, în fiecare cavitate se descoperă noi filoane de bogăţii[1].

Toate acestea se pot spune şi despre opera sfinţilor Părinţi în general, şi despre opera sfântului Vasile cel Mare, în special. Dincolo de marele arc de timp ce se întinde între ei şi noi, frecventarea operelor lor aduce un imens profit spiritual, uman şi intelectual. Astfel se face că şi oamenii mileniului al treilea pot spune: „Sfinţii Părinţii sunt singurii autori care răspund direct întrebărilor mele esenţiale. Am cunoscut oameni şi cărţi care au răspunsuri formidabile, spectaculoase, pasionante, dar la întrebări pe care eu nu le am. Părinţii se mişcă edificator în spaţiul interogativităţilor mele predilecte. Îmi oferă, aşadar, exact ceea ce aştept de la ei, ceea ce le cer. Ei ilustrează cu toţii, din punctul meu de vedere, principiul avvei Ares: „Fraţii pleacă de la mine cu ceea ce vin să caute”[2].

Perenitatea învăţăturii şi gândirii lor este reliefată şi de magisteriul Bisericii care de-a lungul celor două milenii nu a încetat să facă apel la învăţătura lor pentru a-şi clarifica enunţurile şi adevărurile credinţei. Astfel, în toate conciliile ecumenice ale Bisericii, alături de Sfânta Scriptură şi de învăţătura suveranilor pontifi, referinţele la sfinţii Părinţi ai Bisericii ocupă un loc important. Referindu-ne la învăţătura sfântului Vasile cel Mare, acesta apare deseori menţionată în documentele magisteriale ale conciliilor: apare menţionată la Conciliul I din Constantinopol (381)[3]; apoi la Conciliul din Calcedon (451)[4]; de asemenea, apare în învăţătura Conciliului al II-lea de la Niceea (787)[5]. Sfântul Vasile cel Mare apare menţionat şi în cadrul Conciliului al II-lea din Lateran (1139)[6]. Dar mărturia cea mai elocventă pentru noi este Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965) care îl nominalizează pe sfântul Vasile cel Mare de 4 ori[7]. Dintre aceste mărturii – cărora li se adaugă apelurile nenominale ale Conciliului la învăţătura sfinţilor Părinţi[8] – cea mai relevantă menţionare a doctrinei sfântului Vasile este din Decretul despre Bisericile orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum, care face apel la promovarea iconomiei vasiliene, Biserica stabilindu-şi modul de a acţiona astfel încât să nu fie, prin asprimea unei hotărâri, o piedică în calea celor ce se mântuiesc şi să poată promova cât mai mult unitatea[9].

Împreună cu această autorizată dovadă a perenităţii învăţăturii sfântului Vasile cel Mare, avem mărturia Catehismului Bisericii Catolice. Printre numeroşii scriitori bisericeşti citaţi[10] apare şi sfântul Vasile cel Mare, cu referinţă mai ales la două dintre operele sale: Contra lui Eunomiu şi tratatul Despre Duhul Sfânt[11]. Mărturia despre credinţă , ca început al vieţii veşnice, dată de părintele capadocian a străbătut veacurile şi ea este oferită de Catehismul Bisericii Catolice celor care trăiesc sau vor să trăiască în Biserică: „De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei, ca un chip în oglindă, e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată (cf. 1Cor 14,24-25)”[12].

Iar în al treilea rând, după mărturia Conciliului al II-lea din Vatican şi a Catehismului Bisericii Catolice, foarte importantă pentru tema noastră este chemarea pe care Ioan Paul al II-lea o adresează omenirii pentru a-l redescoperi şi valorifica pe cel numit lux pietatis şi lumen Ecclesiae, cum apare menţionat Vasile cel Mare în textele liturgice bizantine[13]. Omagiul adus părintelui capadocian la împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, prin scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae adresată tuturor creştinilor Bisericii Catolice, ne vorbeşte cu adevărat despre un om care cu forţa credinţei sale şi prin profunzimea şi bogăţia învăţăturii lui a regenerat şi a dat mereu putere şi autoritate învăţăturii Bisericii. Sfinţii Părinţi, sunt constructorii Bisericii „pentru că prin ei – pe fundamentul unic pus de apostoli, care este Cristos (cf. 1Cor 3,11) – Biserica lui Dumnezeu a fost edificată (…) Din viaţa primită de la Părinţii săi, Biserica primeşte viaţă şi astăzi (…) Părinţi au fost şi Părinţi rămân pentru totdeauna. Ei sunt o structură stabilă a Bisericii, şi pentru Biserica din toate timpurile îndeplinesc o funcţie veşnică (…) Biserica nu oboseşte să se întoarcă la scrierile lor, pline de înţelepciune şi veşnic noi (incapabile de a se învechi)”[14].

Îndemnul Suveranului Pontif, după ce îi prezintă viaţa şi doctrina autentică, este ca să-i urmăm exemplu şi să-i ascultăm cu veneraţie învăţăturile „aceasta nu doar pentru puritatea vieţii sale, ci şi pentru doctrina sa excelentă”[15].

Alături de Patres Ecclesiae, avem şi mărturia din scrisoarea apostolică Orientale lumen, în care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, subliniază că învăţătura sfântului Vasile cel Mare constituie şi astăzi o cale prin care cei care o urmează nu zădărnicesc crucea lui Cristos – Ne evacuetur Crux! (1Cor 1,17). Acest document magisterial vorbeşte despre bogata tradiţie orientală, evidenţiind rolul şi influenţa pe care aceasta a exercitat-o şi o exercită în continuare în Biserică. Aceasta tradiţie care îl cuprinde şi pe sfântul Vasile cel Mare, este memoria vie a Bisericii păstrată mereu tânără de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în ea[16].

Dacă toate acestea vorbesc în mod direct despre perenitatea învăţăturii celui care a fost episcop al Cezareei Capadociei, începând cu luna septembrie a anului 370, trebuie să menţionăm şi alte trei mărturii indirecte care să ne întărească în convingere. În primul rând, Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească, Presbyterorum Ordinis, insistă ca „ştiinţa slujitorilor sacri să fie sacră, să izvorască dintr-un izvor sacru şi să tindă spre un scop sacru. Şi aceasta se dobândeşte în primul rând din citirea şi meditarea Sfintei Scripturi, dar se şi nutreşte cu folos prin studierea scrierilor sfinţilor Părinţi şi învăţători ai Bisericii şi a altor documente ale tradiţiei”[17]. Biserica nu recomandă niciodată ca hrană spirituală ceva ce nu ar fi actual şi folositor. Iar profesorilor, acelaşi Conciliu le cere ca să arate „aportul Părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia din adevărurile revelate”[18], subliniindu-se astfel atât fidelitatea sfinţilor Părinţi, cât şi contribuţia lor ecleziastică mereu actuală.

În al doilea rând, pe aceeaşi linie a Conciliului al II-lea din Vatican, Congregaţia pentru Educaţia Catolică a dat documentul Inspectis Dierum: studiul sfinţilor Părinţi ai Bisericii în formarea preoţească[19]. Acest document ne oferă trei motivaţii în plus pentru a ne apropia şi a ne însuşi învăţătura sfinţilor Părinţi: „1) Sfinţii Părinţi sunt mărturisitori privilegiaţi ai tradiţiei; 2) Ei ne-au transmis o metodă teologică, în acelaşi timp luminoasă şi sigură; 3) Scrierile lor oferă o bogăţie culturală, spirituală şi apostolică, făcând din ei mari maeştri ai Bisericii de ieri şi de astăzi”[20]. Şi prin acest document este reliefată valabilitatea şi vitalitatea sfinţilor Părinţi, printre care şi a sfântului Vasile cel Mare.

Iar pentru a ne desăvârşi în convingerea utilităţii universale a sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum şi de necesitatea învăţăturii lor pentru reînnoirea teologică, pastorală şi spirituală – căci în aceştia se găsesc acele constante care stau la baza oricărei reînnoiri teologice[21] – amintim în al treilea rând catehezele săptămânale ale Papei Benedict al XVI-lea despre sfinţii Părinţi. Începând cu luna martie a anului 2007, Sfântul Părinte a iniţiat o serie de cateheze prin care invită la redescoperirea acestui tezaur inestimabil al perioadei patristice. În două din aceste cateheze – cateheza din 4 iulie 2007 şi din 1 august 2007[22] – Papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra sfântului Vasile cel Mare pe care îl recunoaşte ca fiind „unul dintre marii părinţi care au formulat doctrina despre Sfânta Treime”, unul dintre oamenii Bisericii care, „plin de speranţă şi de bucuria credinţei, ne arată cum să fim întra-adevăr creştini”[23].

Acest cadru general al sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să conştientizăm atât autenticitatea, cât şi perenitatea învăţăturii lor patristice.


[1] Cf. E. Ferenţ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, 373.

[2] Andrei Pleşu interogat de Cristian Bădiliţă în C. Bădiliţă, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Humanitas, Bucureşti 2003, 24-25.

[3] Cf. COD, 33; 35.

[4] Cf. COD, 87; 94; 99.

[5] Cf. COD, 136; 151-155.

[6] Cf. COD, 203.

[7] Cf. LG 23: EnchVat 1, 339; OE 26: EnchVat 1, 487 ; AG 3: EnchVat 1, 1093; GS 69: EnchVat 1, 1551.

[8] Cf. LG 42; AG 4; PO 11 etc.

[9] OE 26: EnchVat 1, 487. Vasile cel Mare, Epistola 188: Scrieri, 373-382.

[10] În CBC sunt 68 de scriitori bisericeşti citaţi, în afară de referinţele la documentele pontificale şi conciliare.

[11] Cf. CBC, 336, 163, 736, 2132, 2684. Alte două mărturii din învăţătura sfântului Vasile cel Mare se găsesc la 1828, 2384.

[12][12] CBC, 163; Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XV, 36: SCh 17bis, 370-371; Scrieri, 51.

[13] Cf. Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 2.

[14] Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, I: EnchVat 7, 1.

[15] Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 2; cf. Ibidem, IV: EnchVat 7, 44.

[16] Cf. Ioan Paul al II-lea, Orientale lumen, 8: EnchVat 14, 2570.

[17] PO 19: EnchVat 1, 1307.

[18] OT 16: EnchVat 1, 807.

[19] Cf. Congregatio de Institutione Catholica, Instrucţia Inspectis Dierum (10 noiembrie 1989): EnchVat 11, 2831-2897.

[20] Congregatio de Institutione Catholica, Inspectis Dierum, 17: EnchVat 11, 2847.

[21] Congregatio de Institutione Catholica, Inspectis Dierum, 16: EnchVat 11, 2846.

[22] Cf. http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2007/index_it.htm.

[23] http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2007/documents/hf_ben-xvi_aud_20070704_it.html.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: