În mijlocul octavei de rugăciuni care se înalţă pentru unitatea creştinilor, mi-am făcut timp şi am recitit Enciclica venerabilului Sfânt Părinte papa Ioan Paul al II-lea şi o pun la dispoziţia tuturor celor care vor să înţeleagă mai bine ce înseamnă de fapt ecumenismul şi ce trebuie să facem.

Unii o pot citi din dorinţa sinceră de unitate, alţii o pot răsfoi măcar de dragul de a înţelege mai bine împotriva cui luptă. Tuturor har şi lumină.

Domnul să binecuvânteze Biserica pe care şi-a întemeiat-o prin preascump sângele său!

Scrisoarea enciclică

UT UNUM SINT

a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
referitoare la angajarea ecumenică
(25 mai 1995)

INTRODUCERE

1. Ut unum sint! Chemarea la unire a creştinilor, pe care Conciliul Vatican II a relansat-o cu o atât de pasionată angajare, răsună cu tot mai multă putere în inimile credincioşilor, mai ales acum când se apropie anul 2000, care va fi pentru ei un jubileu sfânt, comemorare a întrupării Fiului lui Dumnezeu făcut om pentru a-l mântui pe om.

Mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru, aparţinând şi altor Biserici şi comunităţi bisericeşti ce nu se află în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dă o nouă forţă apelului făcut de conciliu şi ne reaminteşte obligaţia de a-i primi îndemnul şi de a-l pune în practică. Aceşti fraţi şi surori, uniţi în dăruirea generoasă a vieţii lor pentru împărăţia lui Dumnezeu, constituie dovada cea mai semnificativă că orice element de dezbinare poate fi lăsat la o parte şi depăşit în dăruirea totală de sine pentru cauza evangheliei.

Cristos îi cheamă pe toţi ucenicii săi la unitate. Dorinţa arzătoare ce mă animă este să reînnoiesc astăzi acest îndemn, să-i dau glas iarăşi cu hotărâre, amintind cele subliniate la Colosseum-ul din Roma în Vinerea Sfântă a anului 1994, la încheierea meditaţiei de la Calea crucii, călăuzit de cuvintele veneratului meu frate Bartolomeu, patriarh ecumenic de Constantinopol. Am afirmat în acea împrejurare că, uniţi pe urmele martirilor, cei care cred în Cristos nu pot rămâne dezbinaţi. Dacă vor cu adevărat şi în mod efectiv să combată tendinţa lumii de a zădărnici misterul răscumpărării, ei trebuie să profeseze împreună acelaşi adevăr cu privire la cruce [1]. Crucea! Curentul anticreştin îşi propune să-i veştejească valoarea, să o golească de semnificaţie, negând că omul are în ea rădăcinile noii sale vieţi; pretinzând că sfânta cruce nu poate alimenta nici perspective, nici speranţe: omul, se spune, e numai o fiinţă pământească şi, ca atare, trebuie să trăiască de parcă Dumnezeu nu ar exista.

2. E evidentă pentru oricine provocarea pe care toate acestea o constituie pentru credincioşi. Ei nu au cum să nu-i răspundă. Într-adevăr, cum ar putea refuza să facă tot ce le stă în putinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a dărâma ziduri de dezbinare şi de neîncredere, pentru a depăşi piedici şi superstiţii ce împiedică vestirea evangheliei mântuirii prin crucea lui Isus, unicul Răscumpărător al omului, al fiecărui om?

Îi mulţumesc Domnului că ne-a făcut să înaintăm pe drumul greu, dar atât de bogat în bucurii, al unităţii şi comuniunii dintre credincioşi. Dialogurile interconfesionale la nivel teologic au dat roade pozitive şi tangibile: acest lucru încurajează la înaintare.

Totuşi, pe lângă divergenţele doctrinare ce trebuie rezolvate, creştinii nu pot minimaliza povara neînţelegerilor atavice pe care le-au moştenit din trecut, a înţelegerilor greşite şi a prejudecăţilor unora faţă de alţii. Adesea, apoi, inerţia, indiferenţa şi o insuficientă cunoaştere reciprocă agravează această situaţie. De aceea, angajarea ecumenică trebuie să se întemeieze pe convertirea inimilor şi pe rugăciune, care vor duce şi la purificarea necesară a memoriei istorice. Prin harul Duhului Sfânt, ucenicii Domnului, însufleţiţi de iubire, de curajul adevărului şi de voinţa sinceră de a se ierta reciproc şi de a se reconcilia, sunt chemaţi să-şi reconsidere împreună trecutul dureros, precum şi rănile pe care acesta continuă să le mai provoace şi astăzi. Sunt chemaţi de puterea mereu tânără a evangheliei să recunoască împreună cu sinceritate şi obiectivitate totală erorile comise şi împrejurările ce s-au aflat la originea regretabilelor lor dezbinări. E nevoie de o privire liniştită şi limpede care să caute adevărul, însufleţită de îndurarea dumnezeiască, în stare să elibereze spiritele şi să trezească în fiecare o disponibilitate reînnoită, tocmai în vederea vestirii evangheliei oamenilor din toate popoarele şi neamurile.

3. Prin Conciliul Vatican II, Biserica Catolică s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării ecumenice, dispunându-se astfel să asculte glasul Duhului Domnului, care învaţă cum trebuie citite cu atenţie „semnele timpurilor”. Experienţele pe care ea le-a trăit în aceşti ani şi pe care continuă să le trăiască o luminează şi mai profund asupra identităţii şi misiunii sale în istorie. Biserica Catolică recunoaşte şi mărturiseşte slăbiciunile fiilor săi, conştientă că păcatele lor constituie tot atâtea trădări şi piedici în calea realizării planului Mântuitorului. Simţindu-se chemată în mod statornic la reînnoire evanghelică, ea nu încetează, aşadar, să facă pocăinţă. În acelaşi timp, însă recunoaşte şi preamăreşte şi mai mult puterea Domnului, care, după ce a copleşit-o cu darul sfinţeniei, o atrage şi o conformează pătimirii şi învierii lui.

Având experienţa multor întâmplări din istoria sa, Biserica se străduieşte să se elibereze de orice sprijin pur omenesc, pentru a trăi în profunzime legea evanghelică a fericirilor. Conştientă că adevărul se impune numai „prin forţa adevărului însuşi care pătrunde minţile lin, dar cu putere” [2], nu caută pentru sine nimic altceva decât libertatea de a vesti evanghelia. Căci autoritatea ei se exercită în slujba adevărului şi a iubirii.

Eu însumi intenţionez să promovez orice demers folositor pentru ca mărturia întregii comunităţi catolice să poată fi înţeleasă în toată puritatea şi coerenţa ei, mai ales în vederea întâlnirii la care este aşteptată Biserica în pragul noului mileniu, ceas excepţional pentru care ea cere Domnului ca unitatea creştinilor să crească până la atingerea comuniunii desăvârşite [3]. Acest scop foarte nobil este urmărit şi de enciclica de faţă, care, prin caracterul ei esenţialmente pastoral, vrea să contribuie la susţinerea eforturilor celor care lucrează pentru cauza unităţii.

4. Aceasta este o îndatorire precisă a episcopului Romei ca urmaş al apostolului Petru. O împlinesc cu convingerea profundă de a asculta de Domnul, şi pe deplin conştient de fragilitatea mea omenească. Într-adevăr, dacă Isus însuşi a încredinţat lui Petru această misiune specială în Biserică şi i-a recomandat să-i întărească pe fraţii săi, el l-a făcut să-şi cunoască în acelaşi timp slăbiciunea omenească şi nevoia deosebită de convertire: „Odată întors, întăreşte pe fraţii tăi” (Lc 22,32). Tocmai în slăbiciunea omenească a lui Petru se manifestă pe deplin în ce fel, pentru a îndeplini această slujire deosebită în Biserică, papa depinde total de harul şi de rugăciunea Domnului: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta” (Lc 22,32). Convertirea lui Petru şi a urmaşilor lui se sprijină pe însăşi rugăciunea Răscumpărătorului şi Biserica participă statornic la această invocare. În epoca noastră ecumenică, marcată de Conciliul Vatican II, misiunea episcopului Romei e îndreptată în mod deosebit spre a reaminti exigenţa deplinei comuniuni a ucenicilor lui Cristos.

Episcopul Romei e cel dintâi care trebuie să-şi însuşească plin de râvnă rugăciunea lui Cristos pentru convertire, care e indispensabilă lui „Petru” pentru a-i putea sluji pe fraţii săi. Cer din inimă să participe la această rugăciune credincioşii Bisericii Catolice şi toţi creştinii. Împreună cu mine, să se roage toţi pentru această convertire.

Ştim că Biserica în peregrinarea ei pământească a suferit şi va continua să sufere împotriviri şi prigoniri. Totuşi speranţa care o susţine e de neînvins, după cum e indestructibilă bucuria ce izvorăşte din această speranţă. Într-adevăr, stânca trainică şi veşnică pe care este întemeiată e Isus Cristos, Domnul ei.

I.

ANGAJAREA ECUMENICĂ A BISERICII CATOLICE

Planul lui Dumnezeu şi comuniunea

5. Împreună cu toţi ucenicii lui Cristos, Biserica Catolică îşi întemeiază pe planul lui Dumnezeu angajarea ecumenică de a-i aduna pe toţi în unitate. Într-adevăr, „Biserica e o realitate care nu este închisă în sine însăşi, ci deschisă permanent dinamicii misionare şi ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească şi să dea mărturie, să actualizeze şi să răspândească misterul de comuniune ce o constituie: să adune toate şi să-i adune pe toţi în Cristos; să fie pentru toţi „sacrament de unitate nedespărţită” [4].

Deja în Vechiul Testament, evocând situaţia poporului lui Dumnezeu de atunci, profetul Ezechiel recurgea la simbolismul simplu a două bucăţi de lemn, mai întâi deosebite, apoi apropiate unele de altele, pentru a exprima voinţa divină de a „aduna de pretutindeni” pe membrii poporului său sfâşiat: „Ei vor fi poporul meu şi eu voi fi Dumnezeul lor. Şi vor cunoaşte neamurile că eu sunt Domnul care sfinţeşte pe Israel” (cf. Ez 37,16-28). În Evanghelia după sfântul Ioan, în faţa situaţiei poporului lui Dumnezeu din vremea sa, vede în moartea lui Isus motivul de unitate a fiilor lui Dumnezeu: „Isus avea să moară pentru popor, şi nu numai pentru el, ci pentru a-i aduna laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care sunt risipiţi” (11,51-52). Într-adevăr, după cum va explica Scrisoarea către Efeseni, „nimicind zidul care-i despărţea…, prin cruce, în fiinţa sa, a ucis ura”, unind iarăşi ce era dezbinat (cf. 2,14-16).

6. Unitatea întregii omeniri sfâşiate e voită de Dumnezeu. De aceea, el l-a trimis pe Fiul său pentru ca, murind şi înviind pentru noi, să ne dea Duhul său de iubire. În ajunul jertfei crucii, Isus însuşi îi cere Tatălui, pentru ucenicii săi şi pentru toţi aceia care aveau să creadă în el, să fie una, o comuniune vie. Din aceasta decurge nu numai datoria, ci şi răspunderea ce le revine înaintea lui Dumnezeu şi în funcţie de planul lui Dumnezeu, celor care prin Botez devin trupul lui Cristos, trupul în care reconcilierea şi comuniunea trebuie să se realizeze deplin. Cum am putea rămâne dezbinaţi dacă, prin Botez, am fost „cufundaţi” în moartea Domnului, adică în însuşi actul prin care Dumnezeu, în Fiul său, a nimicit barierele dezbinării? Dezbinarea „contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura” [5].

Calea ecumenismului: cale a Bisericii

7. „Stăpânul veacurilor, care îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile din urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire. Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. La această unitate, numită ecumenică, participă aceia care îl invocă pe Dumnezeul întreit şi îl mărturisesc pe Isus – Domn şi Mântuitor: şi nu e vorba numai de persoane izolate, ci şi adunate în comunităţi în care li se vesteşte evanghelia şi pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa şi a lui Dumnezeu. Însă aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă, care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la evanghelie şi astfel să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu” [6].

8. Această declaraţie a decretului Unitatis redintegratio trebuie citită în contextul întregii învăţături conciliare. Conciliul Vatican II exprimă hotărârea Bisericii de a se angaja în efortul ecumenic pentru unirea creştinilor şi de a-l propune cu convingere şi vigoare: „Conciliul îndeamnă pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică” [7].

Enunţând principiile catolice ale ecumenismului, decretul Unitatis redintegratio se referă înainte de toate la învăţătura despre Biserică formulată în constituţia dogmatică Lumen gentium, în capitolul care vorbeşte despre poporul lui Dumnezeu [8]. Ţine seama totodată de ceea ce afirmă conciliul în declaraţia Dignitatis humanae cu privire la libertatea religioasă [9].

Biserica Catolică se angajează cu speranţă în activitatea ecumenică, socotind-o ca pe o datorie a conştiinţei creştine luminate de credinţă şi călăuzite de iubire. Şi aici putem să aplicăm cele scrise de sfântul Paul primilor creştini din Roma: „Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt”; de aceea, „speranţa noastră nu înşală” (Rom 5,5). E speranţa unităţii creştine, ce-şi are izvorul dumnezeiesc în unitatea treimică a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

9. Isus însuşi, în ceasul pătimirii sale, s-a rugat „ca toţi să fie una” (In 17,21). Această unitate pe care Domnul a dăruit-o Bisericii sale şi în care doreşte să-i adune pe toţi oamenii nu este ceva adăugat, ci se află în miezul însuşi al misiunii lui Cristos. Ea nu este nici un atribut secundar al comunităţii ucenicilor, ci aparţine esenţei înseşi a comunităţii. Dumnezeu vrea Biserica, pentru că vrea unitate, iar unitatea este expresie a întregii adâncimi a iubirii sale.

Într-adevăr, unitatea dăruită de Duhul Sfânt nu constă doar în adunarea laolaltă a unei mulţimi de indivizi. E o unitate constituită de legăturile mărturisirii de credinţă, ale sacramentelor şi ale comuniunii ierarhice [10]. Credincioşii sunt una deoarece, în Duhul Sfânt, ei se află în comuniune cu Fiul şi, în el, sunt părtaşi de comuniunea lui cu Tatăl: „Împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos” (1In 1,3). Pentru Biserica Catolică, aşadar, comuniunea creştinilor nu este altceva decât manifestarea în ei a harului prin care Dumnezeu îi face părtaşi de propria sa comuniune, care este viaţa sa veşnică. Cuvintele lui Cristos „ca ei să fie una” sunt, aşadar, rugăciunea sa către Tatăl ca planul Tatălui să se împlinească în chip desăvârşit, astfel încât toţi să poată vedea limpede „care este rânduiala tainei cele din veci ascunse în Dumnezeu, creatorul a toate” (Ef 3,9). A crede în Cristos înseamnă a dori unitatea; a dori unitatea înseamnă a dori Biserica; a dori Biserica înseamnă a dori comuniunea de har ce corespunde planului Tatălui pentru întreaga veşnicie. Iată înţelesul rugăciunii lui Cristos: Ut unum sint.

10. În situaţia actuală de lipsă a unităţii dintre creştini şi de căutare încrezătoare a comuniunii depline, credincioşii catolici îşi dau seama că sunt profund interpelaţi de Domnul Bisericii. Conciliul Vatican II le-a întărit angajarea printr-o viziune eclezială clară, deschisă tuturor valorilor ecleziale existente la alţi creştini. Credincioşii catolici înfruntă problema ecumenică în spirit de credinţă.

Conciliul afirmă că Biserica lui Cristos „subzistă în Biserica Catolică, ocârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el” şi totodată recunoaşte că „şi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” [11].

„Prin urmare, aceste Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii Catolice” [12].

11. Biserica Catolică afirmă astfel că în decursul celor două mii de ani ai istoriei sale a fost păstrată în unitate, cu toate mijloacele cu care Dumnezeu vrea să-şi înzestreze Biserica, şi aceasta în ciuda crizelor adesea grave care au zguduit-o, a infidelităţii unora dintre slujitorii ei şi a greşelilor în care credincioşii ei cad zilnic. Biserica Catolică ştie că, în virtutea puterii care îi vine de la Duhul Sfânt, slăbiciunile, mediocritatea, păcatele şi uneori trădările unora dintre fiii ei nu pot distruge ceea ce i-a dăruit Dumnezeu ca parte a planului său de har. Mai mult, „puterile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Cu toate acestea, Biserica Catolică nu uită că din cauza multora dintre membrii săi planul lui Dumnezeu nu se poate discerne decât cu greu. Evocând dezbinarea creştinilor, decretul despre ecumenism nu ignoră „vina unor oameni de ambele părţi” [13], recunoscând că responsabilitatea nu poate fi atribuită exclusiv „celorlalţi”. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu nu a fost distrus ceea ce aparţine structurii Bisericii lui Cristos şi nici acea comuniune care rămâne cu celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale.

Într-adevăr, elementele de sfinţire şi de adevăr prezente în celelalte comunităţi creştine, în grad diferenţiat de la una la alta, constituie baza obiectivă a comuniunii care există, chiar dacă e imperfectă, între ele şi Biserica Catolică.

În măsura în care astfel de elemente se află în celelalte comunităţi creştine, Biserica unică a lui Cristos are în ele o prezenţă care acţionează. De aceea, Conciliul Vatican II vorbeşte despre o anumită comuniune, deşi imperfectă. Constituţia Lumen gentium subliniază că Biserica Catolică „se ştie unită din mai multe puncte de vedere” [14] cu aceste comunităţi cu o anume unire adevărată în Duhul Sfânt.

12. Aceeaşi constituţie a explicitat pe larg „elementele de sfinţire şi adevăr” care, în mod diversificat, există şi acţionează dincolo de frontierele vizibile ale Bisericii Catolice: „Există, într-adevăr, mulţi care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc şi alte sacramente în Bisericile sau comunităţile lor bisericeşti. Mulţi dintre ei se bucură şi de episcopat, celebrează sfânta Euharistie şi au o evlavie deosebită faţă de Fecioara Născătoare de Dumnezeu. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune şi în alte binefaceri spirituale şi chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile şi harurile sale lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezeşte în toţi ucenicii lui Cristos dorinţa şi acţiunea pentru ca toţi să se unească paşnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă, sub conducerea unui singur păstor” [15].

Decretul conciliar despre ecumenism, referindu-se la Bisericile ortodoxe, a ajuns îndeosebi să declare că „prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zideşte şi creşte Biserica lui Dumnezeu” [16]. A recunoaşte toate acestea este o exigenţă de adevăr.

13. Acelaşi document enumeră cu sobrietate implicaţiile doctrinare ale acestei situaţii. Despre membrii acestor comunităţi, declară: „Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate de către fiii Bisericii Catolice ca fraţi în Domnul” [17].

Referindu-se la numeroasele bunuri prezente în aceste Biserici şi comunităţi bisericeşti, decretul adaugă: „Toate acestea, care vin de la Cristos şi duc la el, aparţin de drept Bisericii unice a lui Cristos. De asemenea, numeroase acţiuni sacre ale religiei creştine sunt săvârşite de fraţii despărţiţi de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiţii ale fiecărei Biserici sau comunităţi, pot, fără îndoială, să dea naştere în mod efectiv vieţii harului şi trebuie socotite capabile să deschidă intrarea în comuniunea mântuirii” [18].

Este vorba de texte ecumenice de cea mai mare importanţă. Dincolo de limitele comunităţii catolice nu se află vidul eclezial. Anumite elemente de mare valoare (eximia), care în Biserica Catolică sunt integrate în plinătatea mijloacelor de mântuire şi a darurilor harului care fac Biserica, se află şi în celelalte comunităţi creştine.

14. Toate aceste elemente poartă în sine chemarea la unitate pentru a-şi afla în ea plinătatea. Nu este vorba de a pune cap la cap toate bogăţiile răspândite în comunităţile creştine, pentru a ajunge la o Biserică pe care Dumnezeu ar avea-o în vedere pentru viitor. Conform marii tradiţii atestate de părinţii din Orient şi din Occident, Biserica Catolică crede că în evenimentul Rusaliilor Dumnezeu a manifestat deja Biserica în realitatea ei escatologică, pe care el o pregătea „încă din timpul dreptului Abel” [19]. Ea este deja dăruită. De aceea ne aflăm deja în vremurile de pe urmă. Elementele acestei Biserici deja dăruite există, adunate în plinătatea lor, în Biserica Catolică şi, fără această plinătate, în celelalte comunităţi [20], unde anumite aspecte ale misterului creştin au fost uneori puse în lumină mai eficient. Ecumenismul tinde tocmai să facă să crească această comunitate parţială existentă între creştini spre comuniunea deplină în adevăr şi în iubire.

Reînnoire şi convertire

15. Trecând de la principii, de la imperativul conştiinţei creştine, la realizarea căii ecumenice către unitate, Conciliul Vatican II subliniază mai ales necesitatea convertirii inimii. Vestirea mesianică „s-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape” şi chemarea, în consecinţă, „convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15), cu care Isus îşi inaugurează misiunea, indică elementul esenţial care trebuie să caracterizeze orice nou început: exigenţa fundamentală a evanghelizării în orice etapă a drumului mântuitor al Bisericii. Aceasta se referă, în mod deosebit, la procesul iniţiat de Conciliul Vatican II, care a înscris în cadrul reînnoirii îndatorirea ecumenică de a-i uni pe creştinii dezbinaţi între ei. „Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară” [21].

Conciliul cheamă atât la convertirea personală, cât şi la cea comunitară. Aspiraţia oricărei comunităţi creştine la unitate merge în pas cu fidelitatea ei faţă de evanghelie. Când este vorba de persoane care îşi trăiesc vocaţia creştină, el vorbeşte despre convertirea interioară, despre o reînnoire a minţii [22].

Fiecare trebuie, aşadar, să se convertească mai radical la evanghelie şi, fără a pierde vreodată din vedere planul lui Dumnezeu, trebuie să-şi schimbe privirea. Prin ecumenism, contemplarea „faptelor minunate ale lui Dumnezeu” (mirabilia Dei) s-a îmbogăţit cu noi spaţii în care Dumnezeul întreit trezeşte aducerea de mulţumire: perceperea faptului că Duhul lucrează în celelalte comunităţi creştine, descoperirea unor exemple de sfinţenie, experienţa bogăţiilor nelimitate ale împărtăşirii sfinţilor, contactul cu aspecte nebănuite ale angajării creştine. Prin corelaţie, s-a extins şi necesitatea pocăinţei: conştientizarea unor excluderi care rănesc iubirea frăţească, a anumitor refuzuri de a ierta, a unui anume orgoliu, a unei închideri neevanghelice în condamnarea „celorlalţi”, a unui dispreţ ce decurge dintr-o prezumţie nesănătoasă. Astfel întreaga viaţă a creştinilor este marcată de preocuparea ecumenică şi ei sunt chemaţi să se lase plăsmuiţi de ea.

16. În învăţătura conciliului există o legătură clară între reînnoire, convertire şi reformă. El afirmă: „Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la continua reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituţie omenească şi pământească, aşa încât, dacă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri (…) au suferit deteriorări, trebuie să fie reaşezate corect la timpul potrivit” [23]. Nici o comunitate creştină nu se poate sustrage acestei chemări.

Dialogând deschis, comunităţile se ajută să se privească împreună în lumina tradiţiei apostolice. Aceasta le îndeamnă să se întrebe dacă într-adevăr exprimă în mod adecvat tot ceea ce Duhul a transmis prin apostoli [24]. Privitor la Biserica Catolică, am amintit aceste exigenţe şi perspective în mai multe rânduri, ca de pildă cu ocazia aniversării Botezului teritoriului Rus’ [25], sau a amintirii, după unsprezece veacuri, a lucrării evanghelizatoare a sfinţilor Ciril şi Metodiu [26]. Mai recent, Îndrumarul pentru aplicarea principiilor şi normelor privind ecumenismul, publicat cu aprobarea mea de către Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, le-a aplicat la domeniul pastoral [27].

17. Privitor la ceilalţi creştini, principalele documente ale Comisiei „Credinţă şi Constituţie” [28] şi declaraţiile numeroaselor dialoguri bilaterale au furnizat deja comunităţilor creştine instrumente utile pentru a discerne ceea ce este necesar pentru mişcarea ecumenică şi pentru convertirea pe care trebuie să o suscite. Astfel de studii sunt importante dintr-un dublu punct de vedere: ele arată însemnatele progrese realizate deja şi trezesc speranţa, pentru că formează o bază sigură pentru continuarea şi aprofundarea căutării.

Comuniunea crescândă într-o reformă continuă, realizată în lumina tradiţiei apostolice, este fără îndoială, în actuala situaţie a poporului creştin, una dintre trăsăturile distinctive cele mai importante ale ecumenismului. Pe de altă parte, este şi o garanţie esenţială pentru viitorul lui. Credincioşii Bisericii Catolice nu pot ignora că elanul ecumenic al Conciliului Vatican II este unul dintre rezultatele efortului făcut atunci de Biserică de a se cerceta în lumina evangheliei şi a marii tradiţii. Predecesorul meu, papa Ioan al XXIII-lea, înţelesese bine aceasta, atunci când, convocând conciliul, a refuzat să facă o separare între aggiornamento şi deschiderea ecumenică [29]. La sfârşitul acelei sesiuni conciliare, papa Paul al VI-lea, reînnodând dialogul iubirii cu Bisericile aflate în comuniune cu patriarhul ecumenic de Constantinopol şi împlinind împreună cu el gestul concret şi profund semnificativ care a „aruncat în uitare” – şi a făcut „să dispară din amintire şi din mijlocul Bisericii” – excomunicările trecutului, a consacrat vocaţia ecumenică a conciliului. Merită amintit că crearea unui organism special pentru ecumenism coincide cu iniţierea pregătirii Conciliului Vatican II [30] şi că, prin intermediul acestui organism, părerile şi aprecierile celorlalte comunităţi creştine şi-au avut rolul lor în marile dezbateri pe tema revelaţiei, a Bisericii, a naturii ecumenismului şi pe tema libertăţii religioase.

Importanţa fundamentală a doctrinei

18. Reluând o idee pe care papa Ioan al XXIII-lea o exprimase la deschiderea lucrărilor conciliului [31], decretul despre ecumenism menţionează modul de a prezenta doctrina printre elementele reformei continue [32]. Nu este vorba, în acest context, de modificarea tezaurului credinţei, de schimbarea semnificaţiei dogmelor, de eliminarea din ele a cuvintelor esenţiale, de adaptarea adevărului la gusturile unei epoci, de suprimarea unor articole din Crez cu falsul pretext că ele nu mai sunt înţelese astăzi. Unitatea voită de Dumnezeu se poate realiza numai în adeziunea comună la integritatea conţinutului credinţei revelate. În materie de credinţă, compromisurile în contradicţie cu Dumnezeu care este adevăr. În trupul lui Cristos, care este „calea, adevărul şi viaţa” (In 15,6), cine ar putea considera legitimă o reconciliere înfăptuită cu preţul adevărului? Declaraţia conciliară privind libertatea religioasă Dignitatis humanae atribuie demnităţii umane căutarea adevărului, „mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale” [33] şi aderarea la exigenţele lui. O unire care ar trăda adevărul ar fi deci în opoziţie cu natura lui Dumnezeu care îşi oferă comuniunea şi cu nevoia de adevăr ce sălăşluieşte în străfundul oricărei inimi omeneşti.

19. Totuşi, doctrina trebuie prezentată într-un mod care să o facă inteligibilă pentru cei cărora însuşi Dumnezeu le-o destinează. În scrisoarea enciclică Slavorum apostoli aminteam cum Ciril şi Metodiu, tocmai din acest motiv, s-au străduit să traducă noţiunile Bibliei şi conceptele teologiei greceşti într-un context de experienţe istorice şi de gândire foarte diferite. Ei voiau ca unicul cuvânt al lui Dumnezeu să „fie făcut accesibil în formele de exprimare proprii fiecărei civilizaţii” [34]. Au înţeles că nu pot, aşadar, „să impună popoarelor încredinţate propovăduirii lor nici indiscutabila superioritate a limbii greceşti şi a culturii bizantine, nici obiceiurile şi comportamentele societăţii mai evoluate în care fuseseră crescuţi ei” [35]. Puneau astfel în practică ceea acea „desăvârşită comuniune în iubire ce fereşte Biserica de orice formă de particularism sau de exclusivism etnic ori de prejudecată rasială, precum şi de orice trufie naţionalistă” [36]. În acelaşi spirit, n-am ezitat să le spun aborigenilor din Australia: „Nu trebuie să fiţi un popor împărţit în două […]. Isus vă cheamă să-i primiţi cuvintele şi valorile în interiorul propriei voastre culturi” [37]. Deoarece prin natura sa datul credinţei este destinat întregii omeniri, el cere să fie tradus în toate culturile. Căci elementul hotărâtor al comuniunii în adevăr este semnificaţia adevărului. Formele de exprimare a adevărului pot fi variate. Şi e nevoie ca aceste forme să fie reînnoite pentru a transmite omului contemporan mesajul evanghelic în semnificaţia lui neschimbătoare [38].

„Această reînnoire are de aceea o deosebită importanţă ecumenică” [39]. Şi nu numai reînnoire a modului de a exprima credinţa, ci şi a vieţii de credinţă înseşi. Ni s-ar putea pune atunci întrebarea: cine trebuie să o înfăptuiască? Acestei întrebări conciliul îi răspunde clar: reînnoirea „priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi, cât şi pe păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice” [40].

20. Toate acestea sunt extrem de importante şi de o semnificaţie fundamentală pentru activitatea ecumenică. Rezultă fără echivoc că ecumenismul, mişcarea în favoarea unităţii creştinilor, nu e numai o „adăugire” oarecare la activitatea tradiţională a Bisericii. Dimpotrivă, el face parte în mod organic din viaţa şi acţiunea ei şi trebuie, prin urmare, să străbată acest ansamblu şi să fie rodul unui pom care, sănătos şi falnic, creşte până la deplina dezvoltare.

În felul acesta credea în unitatea Bisericii papa Ioan al XXIII-lea şi astfel privea unirea tuturor creştinilor. Referindu-se la ceilalţi creştini, la marea familie creştină, el constata: „E mult mai puternic ceea ce ne uneşte decât ceea ce ne desparte”. Iar Conciliul Vatican II ne îndeamnă şi el: „Să-şi amintească toţi credincioşii că vor promova şi chiar vor înfăptui cu atât mai bine unirea creştinilor cu cât se vor strădui să ducă o viaţă mai autentic conformă cu evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul şi Duhul, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă” [41].

Primatul rugăciunii

21. „Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt „ecumenism spiritual” [42].

Se înaintează pe calea care duce la convertirea inimilor în ritmul iubirii care se îndreaptă spre Dumnezeu şi, în acelaşi timp, spre fraţi: spre toţi fraţii, chiar şi cei care nu sunt în deplină comuniune cu noi. Din iubire se naşte dorinţa de unitate şi în cei care i-au ignorat întotdeauna exigenţa. Iubirea este făuritoare de comuniune între persoane şi între comunităţi. Dacă ne iubim, tindem să ne aprofundăm comuniunea, să o orientăm spre perfecţiune. Iubirea se îndreaptă spre Dumnezeu ca izvor desăvârşit de comuniune – unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt -, pentru a sorbi din el forţa de a suscita comuniunea între persoane şi comunităţi sau de a o restabili între creştinii încă despărţiţi. Iubirea este torentul adânc ce dă viaţă şi vigoare procesului spre unitate.

Această iubire îşi află expresia cea mai desăvârşită în rugăciunea în comun. Când fraţii care nu sunt în comuniune desăvârşită între ei se adună laolaltă să se roage, Conciliul Vatican II defineşte rugăciunea lor sufletul întregii mişcări ecumenice. Ea este „un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unităţii”, „o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii despărţiţi” [43]. Chiar şi atunci când rugăciunea nu este în mod expres pentru unitatea creştinilor, ci pentru alte scopuri, ca, de exemplu, pentru pace, rugăciunea devine de la sine expresie şi întărire a unităţii. Rugăciunea în comun a creştinilor îl cheamă pe Cristos însuşi să cerceteze comunităţile celor care îl imploră: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20).

22. Când creştinii se roagă împreună, venirea unităţii se arată mai aproape. Istoria îndelungată a creştinilor, marcată de multiple fragmentări, pare că se recompune, tinzând spre izvorul unităţii ei care este Isus Cristos. El este „acelaşi ieri şi astăzi şi în veac!” (Evr 13,8). În comuniunea de rugăciune, Cristos este prezent realmente; se roagă „în noi”, „împreună cu noi” şi „pentru noi”. El este cel care ne călăuzeşte rugăciunea în Duhul Mângâietor pe care l-a făgăduit şi l-a dăruit Bisericii sale deja în Cenacolul din Ierusalim, atunci când el a întemeiat-o în unitatea ei de la început.

Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun, unirii în rugăciune a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuşi. Dacă creştinii, în pofida dezbinărilor lor, vor şti mereu mai mult să se unească în rugăciune comună în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conştienţi de faptul că ceea ce îi desparte e foarte limitat în comparaţie cu ceea ce îi uneşte. Dacă se vor întâlni tot mai des şi mai cu sârg în faţa lui Cristos în rugăciune, ei vor putea afla curajul să înfrunte întreaga realitate umană dureroasă a dezbinărilor şi se vor regăsi împreună în acea comunitate a Bisericii pe care Cristos o formează neîncetat în Duhul Sfânt, în ciuda tuturor slăbiciunilor şi a limitelor omeneşti.

23. În sfârşit, comuniunea de rugăciune inspiră o privire cu alţi ochi a Bisericii şi a creştinismului. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că Domnul a implorat de la Tatăl unitatea ucenicilor săi, pentru ca aceasta să dea mărturie misiunii lui şi lumea să poată crede că Tatăl l-a trimis (cf. In 17,21). Se poate spune că mişcarea ecumenică, într-un anumit sens, a început din experienţa negativă a celor care, vestind evanghelia unică, îşi prezentau fiecare propria Biserică sau comunitate bisericească drept adevărata Biserică a lui Cristos, contradicţie care nu le putea scăpa celor care ascultau mesajul de mântuire şi care găseau în acest lucru un obstacol în calea primirii vestirii evanghelice. Din păcate, acest grav impediment încă nu s-a depăşit. Este adevărat: nu suntem încă în deplină comuniune. Şi totuşi, în pofida dezbinărilor noastre, străbatem calea spre unitatea deplină, acea unitate care caracteriza Biserica apostolică la începuturile ei, şi pe care noi o căutăm sincer: călăuzită de credinţă, rugăciunea noastră comună este dovada acestui lucru. În ea, ne adunăm în numele lui Cristos, care este unul. El este unitatea noastră.

Rugăciunea „ecumenică” este în serviciul misiunii creştine şi al credibilităţii ei. De aceea, ea trebuie să fie deosebit de prezentă în viaţa Bisericii şi în orice activitate care are scopul de a favoriza unitatea creştinilor. E ca şi cum ar trebui să ne întoarcem mereu ca să ne adunăm în Cenacolul din Joia Sfântă, cu toate că prezenţa noastră împreună, în acest loc, îşi aşteaptă încă împlinirea desăvârşită, până când, depăşind obstacolele din calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi creştinii se vor aduna la unica sfântă celebrare a Euharistiei [44].

24. Este un motiv de bucurie să constatăm că numeroasele întâlniri ecumenice cuprind aproape întotdeauna rugăciunea şi chiar culminează cu ea. Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, care se celebrează în luna ianuarie, sau în apropiere de Rusalii în unele ţări, a devenit o tradiţie răspândită şi consolidată. Dar şi în afara ei sunt multe ocaziile care, în timpul anului, îi inspiră pe creştini să se roage împreună. În acest context, doresc să-mi amintesc experienţa deosebită care este peregrinarea papei între Biserici, în diferitele continente şi în diferitele ţări ale oikumenei contemporane. Conciliul Vatican II, sunt conştient de acest lucru, a fost cel care l-a orientat pe papă spre această exercitare deosebită a slujirii lui apostolice. Se poate spune mai mult. Conciliul a făcut din această peregrinare a papei o îndatorire precisă, pentru îndeplinirea rolului de episcop al Romei în slujirea comuniunii [45]. Aceste vizite ale mele au cuprins aproape întotdeauna o întâlnire ecumenică şi rugăciunea comună a fraţilor care caută unitatea în Cristos şi în Biserica sa. Îmi amintesc cu o emoţie cu totul deosebită rugăciunea împreună cu primatul comuniunii anglicane în catedrala din Canterbury, la 29 mai 1982, când, în acel edificiu minunat, recunoşteam „o demonstraţie elocventă a anilor îndelungaţi de patrimoniu comun şi a anilor trişti de despărţire care au urmat” [46]; nu le pot uita nici pe cele din ţările scandinave şi nordice (1-10 iunie 1989), în America sau în Africa, sau pe cea de la sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (12 iunie 1984), organismul care are scopul de a chema Bisericile şi comunităţile bisericeşti care fac parte din el „la ţelul unităţii vizibile într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică, exprimată în cult şi în viaţa comună în Cristos” [47]. Şi cum aş putea vreodată să uit participarea mea la Liturghia din biserica „Sfântul Gheorghe”, la Patriarhia ecumenică (30 noiembrie 1979) şi celebrarea din bazilica „Sfântul Petru”, în timpul vizitei la Roma a veneratului meu frate, patriarhul Dimitrios I (6 decembrie 1987)? Cu acea ocazie, lângă altarul mărturisirii, am spus împreună Simbolul niceno-constantinopolitan, după textul original grec. Câteva cuvinte nu sunt suficiente pentru a descrie trăsăturile specifice care au caracterizat fiecare dintre aceste întâlniri de rugăciune. Prin condiţionările trecutului care, în mod diferenţiat, apăsau asupra fiecăreia dintre ele, toate au o elocvenţă proprie şi unică; toate sunt întipărite în memoria Bisericii, care este orientată de Duhul sfinţitor spre căutarea unităţii tuturor credincioşilor în Cristos.

25. Nu numai papa s-a făcut pelerin. În aceşti ani, numeroşi vrednici reprezentanţi ai altor Biserici şi comunităţi bisericeşti m-au vizitat la Roma şi m-am putut ruga împreună cu ei, în împrejurări publice şi private. Am menţionat deja prezenţa patriarhului ecumenic Dimitrios I. Aş vrea acum să amintesc şi întâlnirea de rugăciune care m-a unit, tot în bazilica „Sfântul Petru”, pentru celebrarea Vesperelor, cu arhiepiscopii luterani primaţi ai Suediei şi Finlandei, cu ocazia celui de-al VI-lea centenar al canonizării sfintei Brigitta (5 octombrie 1991). Este vorba de un exemplu, deoarece conştiinţa îndatoririi de a ne ruga pentru unitate a devenit parte integrantă a vieţii Bisericii. Nu este nici un eveniment important, semnificativ, care să nu beneficieze de prezenţa reciprocă şi de rugăciunea creştinilor. Îmi este imposibil să enumăr toate aceste întâlniri, deşi fiecare dintre ele merită să fie numită. Cu adevărat Domnul ne-a luat de mână şi ne călăuzeşte. Aceste schimburi, aceste rugăciuni au scris deja pagini întregi în „Cartea unităţii” noastre, o „carte” pe care trebuie mereu să o răsfoim şi să o recitim ca să aflăm inspiraţie şi speranţă.

26. Rugăciunea, comuniunea de rugăciune, ne permite mereu să regăsim adevărul evanghelic al cuvintelor „unul este Tatăl vostru” (Mt 23,9), acel Tată, Abba, căruia Cristos însuşi i se adresează, el care este Fiul unul-născut şi de o fiinţă cu el. Iar apoi: „Unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23,8). Rugăciunea „ecumenică” dezvăluie această dimensiune fundamentală a frăţiei în Cristos, care a murit ca să-i strângă laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi, pentru ca noi, devenind fii în Fiul (cf. Ef 1,5), să oglindim mai deplin realitatea de nepătruns a paternităţii lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, adevărul despre umanitatea proprie fiecăruia şi tuturor.

Rugăciunea „ecumenică”, rugăciunea fraţilor şi a surorilor, exprimă toate acestea. Ei, tocmai pentru că sunt despărţiţi între ei, cu mai multă speranţă se unesc în Cristos, încredinţându-i viitorul unităţii şi al comuniunii lor. La acest context s-ar putea încă o dată aplica în mod fericit învăţătura conciliului: „Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca „toţi să fie una […] precum şi noi una suntem” (In 17,21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre persoanele divine şi unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr şi iubire” [48].

Însăşi convertirea inimii, condiţie esenţială a oricărei căutări autentice a unităţii, izvorăşte din rugăciune şi este orientată de aceasta spre împlinirea ei: „Dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni” [49].

27. Totuşi, rugăciunea pentru unitate nu este rezervată celor care trăiesc într-un context de dezbinare între creştini. În dialogul intim şi personal pe care fiecare dintre noi trebuie să-l întreţină cu Domnul în rugăciune, preocuparea pentru unitate nu poate fi exclusă. Într-adevăr, numai aşa ea va face parte pe deplin din realitatea vieţii noastre şi din angajamentele pe care ni le-am asumat în Biserică. Pentru a reafirma această exigenţă, am dorit să propun credincioşilor Bisericii Catolice un model care mi se pare exemplar, cel al unei surori trapiste, Maria Gabriella a Unităţii, pe care am proclamat-o fericită la 25 ianuarie 1983 [50]. Sora Maria Gabriella, chemată de vocaţia ei să iasă din lume, şi-a dedicat existenţa meditaţiei şi rugăciunii centrate pe capitolul 17 al Evangheliei după sfântul Ioan şi a oferit-o pentru unitatea creştinilor. Iată, acesta este punctul de sprijin al oricărei rugăciuni: oferirea totală şi fără rezerve a propriei vieţi Tatălui, prin mijlocirea Fiului, în Duhul Sfânt. Exemplul surorii Maria Gabriella ne învaţă, ne face să înţelegem că nu sunt momente, situaţii sau locuri deosebite pentru rugăciunea pentru unitate. Rugăciunea lui Cristos către Tatăl este model pentru toţi, mereu şi în tot locul.

Dialogul ecumenic

28. Dacă rugăciunea este „sufletul” reînnoirii ecumenice şi al aspiraţiei la unitate, pe ea se întemeiază şi din ea îşi ia sprijin tot ceea ce conciliul defineşte ca „dialog”. Această definiţie nu este desigur fără legătură cu gândirea personalistă de astăzi. Atitudinea de „dialog” se situează la nivelul naturii persoanei şi al demnităţii sale. Din punct de vedere filozofic, această poziţie se leagă de adevărul creştin despre om exprimat de conciliu: într-adevăr, omul este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”; aşadar, omul „nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine” [51]. Dialogul este trecere obligată a drumului de parcurs spre autoîmplinirea omului, a individului singur, ca şi a fiecărei comunităţi umane. Deşi din conceptul de „dialog” pare să se ivească în prim plan momentul cognitiv (dia-logos), fiecare dialog are în sine o dimensiune globală, existenţială. Aceasta implică subiectul uman în întregimea lui; dialogul între comunităţi implică în mod deosebit subiectivitatea fiecăreia dintre ele.

Acest adevăr despre dialog, atât de profund exprimat de papa Paul al VI-lea în enciclica sa Ecclesiam suam [52], a fost asumat de doctrina şi de practica ecumenică a conciliului. Dialogul nu este numai un schimb de idei. Într-un fel, e întotdeauna un „schimb de daruri” [53].

29. Din acest motiv, şi decretul conciliar despre ecumenism pune pe primul plan „toate eforturile de a elimina cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc, după adevăr şi dreptate, situaţiei fraţilor despărţiţi şi care de aceea îngreunează relaţiile cu ei” [54]. Acest document abordează problema din punctul de vedere al Bisericii Catolice şi se referă la criteriul pe care ea trebuie să-l aplice faţă de ceilalţi creştini. Însă în toate acestea există o exigenţă de reciprocitate. Respectarea acestui criteriu este datoria fiecărei părţi care vrea să desfăşoare un dialog şi este o condiţie premergătoare începerii lui. Trebuie să trecem de la o poziţie de antagonism şi de conflict la un nivel în care şi unul şi celălalt se recunosc reciproc parteneri. Când se începe dialogul, fiecare dintre părţi trebuie să presupună o voinţă de împăcare la interlocutorul său, de unitate în adevăr. Pentru a realiza toate acestea, manifestările de opunere reciprocă trebuie să dispară. Numai astfel dialogul va ajuta la depăşirea dezbinării şi va putea apropia unitatea.

30. Conciliul Vatican II a fost un timp binecuvântat, în timpul căruia s-au realizat condiţiile fundamentale ale participării Bisericii Catolice la dialogul ecumenic: aceasta se poate afirma cu vie recunoştinţă faţă de Duhul adevărului. Pe de altă parte, prezenţa numeroşilor observatori din diferite Biserici şi comunităţi bisericeşti, implicarea lor profundă în evenimentul conciliar, numeroasele întâlniri şi rugăciunile comune pe care conciliul le-a făcut posibile, au contribuit la punerea în practică a condiţiilor pentru a dialoga împreună. În timpul conciliului, reprezentanţii altor Biserici şi comunităţi creştine au experimentat disponibilitatea la dialog a episcopatului catolic din lumea întreagă şi, în special, a Scaunului Apostolic.

Structurile locale ale dialogului

31. Angajarea pentru dialogul ecumenic, aşa cum s-a manifestat încă din timpul conciliului, departe de a fi prerogativa Scaunului Apostolic, îi revine şi fiecărei Biserici locale sau particulare. Comisii speciale pentru promovarea spiritului şi a acţiunii ecumenice au fost instituite de conferinţele episcopale şi de sinoadele Bisericilor orientale catolice. Structuri analoage oportune lucrează la nivelul fiecărei dieceze. Aceste iniţiative dovedesc implicarea concretă şi generală a Bisericii Catolice în aplicarea orientărilor conciliare cu privire la ecumenism: acesta este un aspect esenţial al mişcării ecumenice [55]. Dialogul nu numai că a fost început; el a devenit o necesitate declarată, una dintre priorităţile Bisericii; în consecinţă s-a rafinat „tehnica” dialogului, favorizând în acelaşi timp creşterea spiritului de dialog. În acest context e nevoie înainte de toate să ne referim la dialogul între creştinii diferitelor Biserici sau comunităţi, „purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile” [56]. Totuşi fiecărui credincios îi este de folos să cunoască metoda care permite dialogul.

32. După cum afirmă declaraţia conciliară despre libertatea religioasă, „adevărul trebuie căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane şi naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul magisteriului sau al instruirii, al discuţiei şi dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrăţişat cu tărie, printr-un asentiment personal” [57].

Dialogul ecumenic are o importanţă esenţială: „Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă” [58].

Dialogul ca examen de conştiinţă

33. În intenţia conciliului, dialogul ecumenic are caracterul unei căutări comune a adevărului, în special asupra Bisericii. Într-adevăr, adevărul formează conştiinţele şi orientează acţiunea lor în favoarea unităţii. În acelaşi timp, el pretinde ca întreaga conştiinţă a creştinilor, fraţi despărţiţi între ei, şi faptele lor să fie supuse rugăciunii lui Cristos pentru unitate. Există o relaţie strânsă între rugăciune şi dialog. O rugăciune mai profundă şi mai conştientă face dialogul mai bogat în roade. Dacă, pe de o parte, rugăciunea este condiţia dialogului, pe de altă parte, ea devine, într-o formă mereu mai matură, rodul lui.

34. Datorită dialogului ecumenic putem vorbi de o maturitate mai mare în rugăciunea noastră comună reciprocă. Acest lucru este posibil în măsura în care dialogul îndeplineşte şi funcţia unui examen de conştiinţă. Cum să nu ne amintim în acest context de cuvintele Scrisorii întâi a lui Ioan? „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, (Dumnezeu) cel credincios şi drept ne va ierta păcatele şi ne va curăţi de orice nedreptate” (1,8-9). Ioan merge şi mai departe când afirmă: „Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos şi cuvântul lui nu este în noi” (1,10). Un îndemn atât de radical la recunoaşterea condiţiei noastre de păcătoşi trebuie să fie şi o caracteristică a spiritului cu care se abordează dialogul ecumenic. Dacă acesta nu ar deveni un examen de conştiinţă, ca un „dialog al conştiinţelor”, vom putea oare să contăm pe certitudinea pe care ne-o transmite aceeaşi scrisoare? „Copilaşii mei, acestea vi le scriu ca să nu păcătuiţi; dar şi de-ar păcătui cineva, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept; el este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi” (2,1-2). Toate păcatele lumii au fost cuprinse în jertfa mântuitoare a lui Cristos şi deci şi cele săvârşite împotriva unităţii Bisericii: păcatele creştinilor, ale păstorilor, nu mai puţin decât ale credincioşilor. Chiar şi după atâtea păcate care au contribuit la dezbinările istorice, unitatea creştinilor este posibilă, cu condiţia să fie conştienţi, în smerenie, că au păcătuit împotriva unităţii şi convinşi de necesitatea convertirii noastre. Nu numai păcatele personale trebuie iertate şi depăşite, ci şi cele sociale, cum s-ar spune „structurile” înseşi ale păcatului, care au contribuit şi pot contribui la dezbinare şi la consolidarea ei.

35. Încă o dată Conciliul Vatican II ne vine în ajutor. Se poate spune că întregul decret despre ecumenism este pătruns de spiritul de convertire [59]. Dialogul ecumenic dobândeşte în acest document un caracter propriu; el se transformă în „dialog al convertirii”, şi deci, după expresia papei Paul al VI-lea, într-un autentic „dialog al mântuirii” [60]. Dialogul nu se poate desfăşura urmând un mers exclusiv orizontal, limitându-se la întâlnire, la schimbul de puncte de vedere sau chiar de daruri proprii fiecărei comunităţi. El tinde mai ales şi la o dimensiune verticală, care îl orientează spre acela care, fiind răscumpărător al lumii şi stăpân al istoriei, este împăcarea noastră. Dimensiunea verticală a dialogului constă în recunoaşterea comună şi reciprocă a condiţiei noastre de oameni care au păcătuit. Tocmai el este cel care deschide în fraţii care trăiesc în comunităţi ce nu sunt în comuniune deplină între ele acel spaţiu lăuntric în care Cristos, izvor al unităţii Bisericii, poate lucra eficient, cu toată puterea Duhului său sfătuitor.

Dialogul pentru rezolvarea divergenţelor

36. Dialogul este şi instrumentul natural pentru confruntarea diferitelor puncte de vedere şi mai ales pentru examinarea acelor divergenţe care sunt un obstacol în calea comuniunii depline a creştinilor între ei. Decretul despre ecumenism descrie în primul rând dispoziţiile morale cu care trebuie abordate discuţiile doctrinare: „În dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând credincioşi învăţăturii Bisericii, trebuie să înainteze în cercetarea, împreună cu fraţii despărţiţi, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu iubire şi cu umilinţă” [61].

Iubirea pentru adevăr este dimensiunea cea mai profundă a unei căutări autentice a comuniunii depline între creştini. Fără această iubire, ar fi imposibil de abordat dificultăţile obiective teologice, culturale, psihologice şi sociale care se întâlnesc în examinarea divergenţelor. Acestei dimensiuni lăuntrice şi personale trebuie să i se asocieze în mod inseparabil spiritul dragostei şi al umilinţei. Dragoste faţă de interlocutor, umilinţă faţă de adevărul care este descoperit şi care ar putea cere revizuiri ale unor afirmaţii şi atitudini.

În ceea ce priveşte studiul divergenţelor, conciliul cere ca întreaga doctrină să fie expusă cu claritate. În acelaşi timp, el cere ca modul şi metoda de a enunţa credinţa catolică să nu fie un obstacol în calea dialogului cu fraţii [62]. Cu siguranţă este posibilă mărturisirea propriei credinţe şi explicarea doctrinei ei într-un mod care să fie corect, loial şi comprehensibil şi să ţină în acelaşi timp seama atât de categoriile mentale, cât şi de experienţa istorică şi concretă a celuilalt.

Evident, comuniunea deplină va trebui să se realizeze în acceptarea adevărului întreg, în care Duhul Sfânt îi introduce pe ucenicii lui Cristos. Aşadar, trebuie evitată absolut orice formă de reducţionism sau de „concordism” facil. Problemele serioase trebuie rezolvate pentru că, dacă nu s-ar rezolva, ele ar reapărea altă dată, cu aceeaşi configuraţie sau sub altă înfăţişare.

37. Decretul Unitatis redintegratio indică şi un criteriu de urmat când este vorba, pentru catolici, să prezinte sau să confrunte doctrinele: „Să nu uite că există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine. Astfel se va pregăti calea pe care cu toţii, prin această emulaţie frăţească, vor fi împinşi spre o cunoaştere mai profundă şi o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogăţii ale lui Cristos” [63].

38. În cadrul dialogului ne lovim inevitabil de problema diferitelor formulări prin care este exprimată doctrina în diferite Biserici şi comunităţi bisericeşti, fapt care are multiple consecinţe pentru misiunea ecumenică.

În primul rând, în faţa unor formulări doctrinare care se desprind de cele uzuale în comunitatea de apartenenţă, trebuie fără îndoială lămurit dacă cuvintele nu subînţeleg un conţinut identic, cum s-a constatat, de exemplu, în recentele declaraţii comune, semnate de predecesorii mei şi de mine, împreună cu patriarhii unor Biserici cu care exista de veacuri o dispută cristologică. În ceea ce priveşte formularea adevărurilor revelate, declaraţia Mysterium Ecclesiae afirmă: „Cu toate că adevărurile pe care Biserica, prin formulele ei dogmatice, doreşte să le înveţe efectiv, se disting de concepţiile schimbătoare ale unei anumite epoci şi pot fi exprimate şi fără ele, se poate întâmpla totuşi ca tocmai acele adevăruri ale magisteriului sacru să fie enunţate prin termeni care reflectă astfel de concepţii. Acestea fiind zise, trebuie să spunem că formulele dogmatice ale magisteriului Bisericii încă de la început au fost potrivite să comunice adevărul revelat şi că rămân mereu potrivite să-l comunice acelora care le înţeleg corect” [64]. În această privinţă, dialogul ecumenic, care stimulează părţile implicate în el să se întrebe, să se înţeleagă, să se explice reciproc, îngăduie descoperiri neaşteptate. Polemicile şi controversele intolerante au transformat în afirmaţii incompatibile ceea ce era de fapt rezultatul a două priviri care scrutează aceeaşi realitate, dar din două unghiuri diferite. Astăzi trebuie găsită formula care, cuprinzând realitatea în întregimea ei, să permită transcenderea lecturilor parţiale şi eliminarea interpretărilor false.

Unul dintre avantajele ecumenismului este că prin intermediul său comunităţile creştine sunt ajutate să descopere bogăţia de nepătruns a adevărului. Şi în acest context, tot ceea ce Duhul înfăptuieşte în „ceilalţi” poate contribui la zidirea fiecărei comunităţi [65] şi într-un anumit mod instruirea ei în privinţa misterului lui Cristos. Ecumenismul autentic este un har al adevărului.

39. În sfârşit, dialogul îi pune pe interlocutori în faţa unor divergenţe adevărate care ating credinţa. Mai ales aceste divergenţe trebuie abordate cu spirit sincer de dragoste frăţească, de respect faţă de exigenţele conştiinţei proprii şi ale conştiinţei aproapelui, cu profundă umilinţă şi iubire pentru adevăr. Confruntarea în această privinţă are două puncte de referinţă esenţiale: Sfânta Scriptură şi marea tradiţie a Bisericii. Catolicilor le vine în ajutor magisteriul mereu viu al Bisericii.

Colaborarea practică

40. Relaţiile dintre creştini nu tind doar spre cunoaşterea reciprocă, spre rugăciunea comună şi spre dialog. Ele prevăd şi pretind încă de pe acum orice posibilă colaborare practică la diferite niveluri: pastoral, cultural, social şi chiar în mărturisirea mesajului evangheliei [66].

„Colaborarea tuturor creştinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei şi pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos care slujeşte” [67]. Această colaborare întemeiată pe credinţa comună, nu numai că este plină de comuniune frăţească, ci este o epifanie a lui Cristos însuşi.

Mai mult, colaborarea ecumenică este o adevărată şcoală a ecumenismului, este o cale dinamică spre unitate. Unitatea de acţiune duce la deplina unitate de credinţă: „Prin această colaborare, toţi cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăţa uşor cum se pot cunoaşte mai bine şi preţui mai mult unii pe alţii şi cum se pregăteşte calea spre unitatea creştinilor” [68].

În ochii lumii, colaborarea dintre creştini dobândeşte dimensiunile mărturiei creştine comune şi devine un instrument de evanghelizare în beneficiul unora şi al altora.

II.

ROADELE DIALOGULUI

Fraternitatea regăsită

41. Ceea ce s-a spus mai sus în privinţa dialogului ecumenic de la încheierea conciliului încoace inspiră la aducere de mulţumiri Duhului adevărului făgăduit de Cristos Domnul apostolilor şi Bisericii (cf. In 14,26). Este prima dată în istorie când acţiunea în favoarea unităţii creştinilor a dobândit proporţii atât de mari şi s-a extins la un spaţiu atât de vast. Acesta este deja un dar imens pe care l-a acordat Dumnezeu şi care merită toată recunoştinţa noastră. Din plinătatea lui Cristos primim „har peste har” (In 1,16). A recunoaşte cât de mult ne-a dat deja Dumnezeu este condiţia care ne predispune la primirea acelor daruri încă indispensabile pentru a duce la împlinire opera ecumenică a unităţii.

O privire de ansamblu asupra ultimilor treizeci de ani ne face să înţelegem mai bine multe dintre roadele acestei convertiri comune la evanghelie; Duhul lui Dumnezeu a făcut din mişcarea ecumenică un instrument al acestei convertiri.

42. Se întâmplă, de exemplu, că – tocmai în spiritul predicii de pe munte – creştinii aparţinând unei confesiuni nu-i mai consideră pe ceilalţi creştini drept duşmani sau străini, ci văd în ei fraţi şi surori. Pe de altă parte, chiar în privinţa expresiei de fraţi despărţiţi, uzanţa tinde să o înlocuiască cu cuvinte mai atente la evocarea profunzimii comuniunii – legată de caracterul baptismal – pe care Duhul o hrăneşte în ciuda rupturilor istorice şi canonice. Se vorbeşte despre „ceilalţi creştini”, de „ceilalţi botezaţi”, de „creştinii din alte comunităţi”. Îndrumarul pentru aplicarea principiilor şi normelor privind ecumenismul desemnează comunităţile cărora aparţin aceşti creştini drept „Biserici şi comunităţi bisericeşti care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică” [69]. Această lărgire a lexicului traduce o evoluţie remarcabilă a mentalităţilor. Conştiinţa apartenenţei comune la Cristos se aprofundează. Am putut constata personal acest lucru de multe ori, în timpul celebrărilor ecumenice, care sunt unul dintre evenimentele importante ale călătoriilor mele apostolice în diferitele părţi ale lumii, sau la întâlnirile şi celebrările ecumenice care au avut loc la Roma. „Fraternitatea universală” a creştinilor a devenit o convingere ecumenică fermă. Dând uitării excomunicările din trecut, comunităţile odinioară rivale, astăzi, în multe cazuri, se ajută reciproc; uneori edificiile de cult sunt împrumutate, se oferă burse de studiu pentru formarea slujitorilor comunităţilor celor mai lipsite de mijloace, se intervine pe lângă autorităţile civile pentru apărarea altor creştini învinuiţi pe nedrept, se demonstrează netemeinicia calomniilor ale căror victime le sunt anumite grupuri.

Într-un cuvânt, creştinii s-au convertit la o dragoste frăţească ce-i îmbrăţişează pe toţi ucenicii lui Cristos. Dacă se întâmplă ca, din cauza unor mişcări politice violente, în situaţii concrete apare o anumită agresivitate sau un spirit de rivalitate, autorităţile părţilor în cauză se străduiesc în general să sprijine victoria „Legii celei noi” a spiritului de iubire. Din păcate, acest spirit nu a putut transforma toate situaţiile de conflict sângeros. Angajarea ecumenică în aceste împrejurări îi cere adesea celui care o exercită alegeri de un eroism autentic.

Trebuie să subliniem în această privinţă că recunoaşterea fraternităţii nu este consecinţa unui filantropism liberal sau a unui vag spirit de familie. Aceasta se înrădăcinează în recunoaşterea unicului Botez şi în exigenţa, care decurge din acest fapt, ca Dumnezeu să fie preamărit în lucrarea sa. Îndrumarul pentru aplicarea principiilor şi normelor privind ecumenismul speră într-o recunoaştere reciprocă şi oficială a Botezurilor [70]. Acest lucru e mai mult decât un act de politeţe ecumenică şi constituie o afirmaţie ecleziologică fundamentală.

Este oportun să amintim: caracterul fundamental al Botezului în lucrarea de zidire a Bisericii a fost evidenţiat în mod clar şi datorită dialogului multilateral [71].

Solidaritatea în serviciul umanităţii

43. Se întâmplă tot mai des ca responsabilii comunităţilor creştine să ia poziţie împreună, în numele lui Cristos, asupra unor probleme importante care ating vocaţia umană, libertatea, dreptatea, pacea, viitorul lumii. Făcând astfel, ei „comunică” într-unul dintre elementele constitutive ale misiunii creştine: a aminti societăţii, într-un mod care să fie realist, voinţa lui Dumnezeu, punând în gardă autorităţile şi cetăţenii să nu urmeze panta care ar duce la călcarea în picioare a drepturilor umane. Este clar, iar experienţa o demonstrează, că în anumite împrejurări glasul comun al creştinilor are un răsunet mai mare decât un glas izolat.

Responsabilii comunităţilor nu sunt totuşi singurii care se unesc în această angajare pentru unitate. Numeroşi creştini din toate comunităţile, datorită credinţei lor, participă împreună la proiecte curajoase care îşi propun să schimbe lumea în sensul de a face să triumfe respectul faţă de drepturile şi trebuinţele tuturor, în special ale săracilor, ale celor umiliţi şi ale celor neajutoraţi. În scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis am constatat cu bucurie această colaborare, subliniind că Biserica Catolică nu se poate sustrage de la ea [72]. Într-adevăr, creştinii, care într-o vreme acţionau în mod independent, acum sunt angajaţi împreună în serviciul acestei cauze, ca să poată triumfa bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Logica este deja cea a evangheliei. Din acest motiv, repetând ceea ce am spus în prima mea scrisoare enciclică, Redemptor hominis, am avut ocazia să „insist asupra acestui punct şi să încurajez orice efort îndeplinit în această direcţie, la toate nivelurile la care ne întâlnim cu ceilalţi fraţi creştini ai noştri” [73] şi i-am mulţumit lui Dumnezeu „pentru ceea ce a înfăptuit deja în celelalte Biserici şi comunităţi bisericeşti şi prin intermediul lor”, ca şi prin intermediul Bisericii Catolice [74]. Astăzi constat cu satisfacţie că vasta reţea de colaborare ecumenică se extinde mereu mai mult. Şi prin influenţa Consiliului Ecumenic al Bisericilor se înfăptuieşte o lucrare importantă în acest domeniu.

Convergenţe în ceea ce priveşte cuvântullui Dumnezeu şi cultul divin

44. Progresele convertirii ecumenice sunt semnificative şi într-o altă sferă, cea referitoare la cuvântul lui Dumnezeu. Mă gândesc înainte de toate la un eveniment atât de important pentru diferitele grupuri lingvistice cum sunt traducerile ecumenice ale Bibliei. După promulgarea, de către Conciliul Vatican II, a constituţiei Dei Verbum, Biserica Catolică nu putea să nu primească cu bucurie această realizare [75]. Asemenea traduceri, opere ale specialiştilor, oferă în general o bază sigură pentru rugăciunea şi activitatea pastorală a tuturor ucenicilor lui Cristos. Cine îşi aminteşte câtă influenţă au avut asupra dezbinărilor, în special în Occident, disputele în jurul Scripturii, poate înţelege ce pas important înainte reprezintă asemenea traduceri comune.

45. Reînnoirii liturgice înfăptuite de Biserica Catolică i-a corespuns în diferite comunităţi bisericeşti iniţiativa de reînnoire a cultului lor. Unele dintre ele, pe baza dorinţelor exprimate la nivel ecumenic [76], au renunţat la obiceiul de a celebra liturgia Cinei doar în ocazii rare şi au optat pentru o celebrare duminicală. Pe de altă parte, comparând ciclurile lecturilor liturgice ale diferitelor comunităţi creştine occidentale, se constată că ele în esenţă converg. Tot la nivel ecumenic [77], s-a acordat un loc cu totul special liturgiei şi semnelor liturgice (imagini, icoane, veşminte liturgice, lumină, tămâie, gesturi). În afară de aceasta, în institutele teologice unde se formează viitorii slujitori, studiul istoriei şi al semnificaţiei liturgiei începe să facă parte din programe, ca o nevoie care e pe cale să fie redescoperită.

Este vorba de semne de convergenţă care privesc diferite aspecte ale vieţii sacramentale. Desigur, din cauza unor divergenţe în materie de credinţă, încă nu este posibilă celebrarea aceleiaşi Liturghii euharistice. Totuşi noi avem dorinţa fierbinte de a celebra împreună unica Euharistie a Domnului, iar această dorinţă devine deja o laudă comună, o implorare comună. Împreună ne adresăm Tatălui şi facem acest lucru tot mai mult „într-o inimă şi un cuget”. Uneori, posibilitatea de a pecetlui în sfârşit această comuniune „reală, deşi încă nu deplină” pare să fie mai aproape. Cine ar fi putut, acum un secol, măcar să se gândească la aşa ceva?

46. În acest context, este un motiv de bucurie să amintim că slujitorii catolici pot, în anumite cazuri deosebite, să administreze sacramentele Euharistiei, Pocăinţei, Ungerii bolnavilor altor creştini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică, dar care doresc fierbinte să le primească, le cer în mod liber şi manifestă credinţa pe care o mărturiseşte Biserica Catolică în aceste sacramente. Reciproc, în anumite cazuri şi în împrejurări deosebite, şi catolicii pot apela pentru aceleaşi sacramente la slujitorii acelor Biserici în care ele sunt valide. Condiţiile pentru această primire reciprocă sunt stabilite în norme şi se impune respectarea lor pentru promovarea ecumenismului [78].

Aprecierea a tot ceea ce este bun la ceilalţi creştini

47. Dialogul nu se desfăşoară exclusiv în jurul doctrinei, ci implică întreaga persoană: este şi un dialog de iubire. Conciliul a afirmat: „Catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările sale” [79].

48. Relaţiile pe care membrii Bisericii Catolice le-au stabilit cu ceilalţi creştini începând de la conciliu şi până astăzi le-au îngăduit să descopere ceea ce înfăptuieşte Dumnezeu în cei care aparţin celorlalte Biserici şi comunităţi bisericeşti. Acest contact direct, la diferite niveluri, între păstori şi între membrii comunităţilor, ne-a făcut să ne dăm seama de mărturia pe care o aduc ceilalţi creştini lui Dumnezeu şi lui Cristos. Astfel s-a deschis un spaţiu foarte vast pentru întreaga experienţă ecumenică, ce este în acelaşi timp interpelarea ce se ridică în această epocă a noastră. Secolul al XX-lea nu este oare un timp de mare mărturie, care merge „până la vărsarea sângelui?” Iar aceasta nu priveşte oare şi diferitele Biserici şi comunităţi bisericeşti, care îşi iau numele de la Cristos, răstignit şi înviat?

Această mărturie comună de sfinţenie, ca fidelitate faţă de unicul Domn, este un potenţial ecumenic extraordinar de bogat în har. Conciliul Vatican II a subliniat că tot ce au bun ceilalţi creştini poate contribui la edificarea catolicilor: „Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ceea ce se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârşit misterul lui Cristos şi al Bisericii” [80]. Dialogul ecumenic, ca adevărat dialog de mântuire, va stimula negreşit acest proces, care deja a început bine, să progreseze spre comuniunea adevărată şi deplină.

Sporirea comuniunii

49. Un rod de preţ al relaţiilor între creştini şi al dialogului teologic pe care ei îl întreţin este sporirea comuniunii. Toate acestea i-au făcut conştienţi pe creştini de elementele de credinţă pe care le au în comun. Acest lucru a folosit la cimentarea ulterioară a angajării lor spre deplina unitate. În toate acestea Conciliul Vatican II rămâne un puternic centru de stimulare şi orientare ecumenică.

Constituţia dogmatică Lumen gentium leagă doctrina privitoare la Biserica Catolică de recunoaşterea elementelor mântuitoare care se găsesc în celelalte Biserici şi comunităţi bisericeşti [81]. Nu este vorba de o conştientizare a unor elemente statice, prezente în mod pasiv în aceste Biserici şi comunităţi. Ca bunuri ale Bisericii lui Cristos, prin natura lor ele îndeamnă la restabilirea unităţii. Rezultă că a căuta unitatea creştinilor nu este un act facultativ sau de oportunitate, ci o exigenţă care izvorăşte din însăşi fiinţa comunităţii creştine.

În mod similar, dialogurile teologice bilaterale cu comunităţile creştine mai mari pleacă de la recunoaşterea gradului de comuniune deja existent, pentru a discuta apoi în mod progresiv divergenţele existente cu fiecare. Domnul a îngăduit creştinilor timpului nostru să poată reduce contenciosul tradiţional.

Dialogul cu Bisericile din Orient

50. În această privinţă, trebuie să constatăm înainte de toate, cu deosebită recunoştinţă faţă de Providenţa divină, că legătura cu Bisericile Orientului, ruptă în decursul veacurilor, s-a reluat o dată cu Conciliul Vatican II. Observatorii acestor Biserici prezenţi la conciliu, împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor şi comunităţilor bisericeşti din Occident, şi-au arătat public, într-un moment atât de solemn pentru Biserica Catolică, voinţa comună de a căuta comuniunea.

Conciliul, în ceea ce-l priveşte, a privit cu obiectivitate şi cu afecţiune profundă Bisericile din Orient, scoţând în relief eclezialitatea lor şi legăturile obiective de comuniune care le leagă de Biserica Catolică. Decretul despre ecumenism afirmă: „Prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zideşte şi creşte Biserica lui Dumnezeu”, adăugând, în consecinţă, că aceste Biserici „deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi” [82].

Bisericilor din Orient li s-a recunoscut marea tradiţie liturgică şi spirituală, caracterul specific al dezvoltării lor istorice, disciplinele urmate de ele încă din vremurile de la început şi întărite de sfinţii părinţi şi de conciliile ecumenice, modul lor propriu de a enunţa doctrina. Toate acestea în convingerea că diversitatea legitimă nu se opune deloc unităţii Bisericii, ci îi sporeşte frumuseţea şi contribuie nu în mică măsură la împlinirea misiunii ei.

Conciliul Ecumenic Vatican II vrea să întemeieze dialogul pe comuniunea existentă şi atrage din nou atenţia tocmai asupra realităţii bogate a Bisericilor din Orient: „De aceea, sfântul conciliu îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia care îşi propun să lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni depline între Bisericile orientale şi Biserica Catolică, să aibă în vedere cu grijă această condiţie specială a naşterii şi creşterii Bisericilor din Orient şi natura relaţiilor care existau între ele şi Scaunul Roman înainte de despărţire, şi să-şi formeze o apreciere corectă asupra acestor lucruri” [83].

51. Această orientare conciliară a fost rodnică atât prin relaţiile de fraternitate, care s-au dezvoltat prin intermediul dialogului în dragoste, cât şi prin discuţia doctrinară în cadrul Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în Ansamblul ei. Acesta a fost tot atât de bogat în roade în relaţiile cu vechile Biserici din Orient.

A fost vorba de un proces lent şi dificil, care a fost însă izvor de multă bucurie; a fost şi entuziasmant, pentru că a făcut să se regăsească progresiv fraternitatea.

Reluarea legăturilor

52. În ceea ce priveşte Biserica Romei şi Patriarhia ecumenică de Constantinopol, procesul la care tocmai ne-am referit a făcut primii paşi datorită deschiderii reciproce arătate de către papa Ioan al XXIII-lea şi papa Paul al VI-lea, pe de o parte, şi de către patriarhul ecumenic Athenagoras I şi de către succesorii săi, pe de altă parte. Schimbarea înfăptuită îşi are expresia istorică în actul eclezial prin intermediul căruia „s-a scos din memoria Bisericilor şi dintre ele” [84] amintirea excomunicărilor care acum nouă sute de ani, în anul 1054, deveniseră simbolul schismei dintre Roma şi Constantinopol. Acel eveniment eclezial, atât de dens în angajare ecumenică, a avut loc în ultimele zile ale conciliului, la 7 decembrie 1965. Adunarea conciliară se încheia astfel cu un act solemn care era în acelaşi timp purificare a memoriei istorice, iertare reciprocă şi angajare solidară în căutarea comuniunii.

Acest gest fusese precedat de întâlnirea dintre Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagoras I la Ierusalim, în ianuarie 1964, în timpul pelerinajului papei în Ţara Sfântă. Cu acea ocazie, el l-a putut întâlni şi pe patriarhul ortodox de Ierusalim, Benedictos. Ulterior, papa Paul al VI-lea l-a putut vizita pe patriarhul Athenagoras la Fanar (Istanbul) la 25 iulie 1967 şi, în luna octombrie a aceluiaşi an, patriarhul era primit solemn la Roma. Aceste întâlniri în rugăciune indicau drumul de urmat pentru apropierea între Biserica Orientului şi Biserica Occidentului şi restabilirea unităţii care exista între ele în primul mileniu.

După moartea papei Paul al VI-lea şi scurtul pontificat al papei Ioan Paul I, când mi s-a încredinţat slujirea de episcop al Romei, am considerat că este una dintre primele îndatoriri ale slujirii mele pontificale să reînnoiesc o legătură personală cu patriarhul ecumenic Dimitrios I, care între timp îi urmase, în scaunul din Constantinopol, patriarhului Athenagoras. În timpul vizitei mele la Fanar din 29 noiembrie 1979, am putut, patriarhul şi cu mine, să hotărâm începerea dialogului teologic între Biserica Catolică şi toate Bisericile Ortodoxe în comuniune canonică cu scaunul din Constantinopol. Pare important să adaug, în această privinţă, că pe atunci erau deja în curs pregătirile pentru convocarea viitorului conciliu al Bisericilor ortodoxe. Căutarea armoniei lor este o contribuţie la viaţa şi vitalitatea acelor Biserici surori, aceasta şi în vederea funcţiei pe care sunt chemate să o îndeplinească în drumul spre unitate. Patriarhul ecumenic a vrut să-mi întoarcă vizita pe care i-o făcusem, iar în decembrie 1987 am avut bucuria să-l primesc la Roma, cu afecţiune sinceră şi cu solemnitatea care i se datora. În acest context de fraternitate eclezială, trebuie amintit obiceiul, stabilit deja de câţiva ani, de a primi la Roma, pentru sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, o delegaţie a Patriarhiei ecumenice, precum şi de a trimite la Fanar o delegaţie a Sfântului Scaun pentru celebrarea solemnă a Sfântului Andrei.

53. Aceste legături regulate îngăduie printre altele un schimb direct de informaţii şi de păreri pentru o coordonare frăţească. Pe de altă parte, participarea noastră reciprocă la rugăciune ne obişnuieşte din nou să trăim alături, ne face să primim împreună şi deci să punem în practică, voinţa Domnului pentru Biserica sa.

De-a lungul drumului pe care l-am parcurs de la Conciliul Vatican II până astăzi, trebuie menţionate cel puţin două evenimente deosebit de elocvente şi de mare relevanţă ecumenică în relaţiile dintre Orient şi Occident: în primul rând, jubileul din 1984, proclamat pentru comemorarea celui de-al XI-lea centenar al operei evanghelizatoare a lui Ciril şi Metodiu şi care mi-a îngăduit să-i proclam copatroni ai Europei pe cei doi sfinţi apostoli ai slavilor, mesageri ai credinţei. Deja în anul 1964, în timpul conciliului, papa Paul al VI-lea îl proclamase pe sfântul Benedict patron al Europei. A-i asocia pe cei doi fraţi din Tesalonic marelui fondator al monahismului occidental înseamnă a pune indirect în relief dubla tradiţie eclezială şi culturală atât de semnificativă pentru cei două mii de ani de creştinism care au caracterizat istoria continentului european. Nu este deci de prisos a aminti că Ciril şi Metodiu proveneau din cadrul Bisericii bizantine a timpului lor, epocă în care aceasta era în comuniune cu Roma. Proclamându-i, alături de sfântul Benedict, patroni ai Europei, doream nu numai să confirm adevărul istoric despre creştinism pe continentul european, ci şi să furnizez o temă importantă dialogului între Orient şi Occident, care a suscitat atâtea speranţe în timpul de după conciliu. Ca şi în sfântul Benedict, în sfinţii Ciril şi Metodiu Europa îşi regăseşte rădăcinile spirituale. Acum, când se încheie cel de-al doilea mileniu de la naşterea lui Cristos, ei trebuie să fie veneraţi împreună, ca patroni ai trecutului nostru şi ca sfinţi cărora Bisericile şi popoarele continentului european îşi încredinţează viitorul.

54. Celălalt eveniment pe care îmi place să-l amintesc este celebrarea mileniului Botezului teritoriului numit Rus’ (988-1988). Biserica Catolică şi în mod deosebit Scaunul Apostolic au dorit să ia parte la celebrările jubiliare şi au încercat să sublinieze că Botezul conferit la Kiev sfântului Vladimir a fost unul dintre evenimentele centrale pentru evanghelizarea lumii. Lui îi datorează credinţa nu numai marile popoare slave din Estul european, ci şi popoarele care trăiesc dincolo de munţii Urali şi până în Alaska.

În această perspectivă, o expresie pe care am folosit-o de mai multe ori îşi află motivaţia cea mai profundă: Biserica trebuie să respire cu amândoi plămânii ei! În primul mileniu al istoriei creştinismului, ea se referă mai ales la dualitatea Bizanţ-Roma; de la Botezul teritoriului numit Rus’ încoace, această expresie îşi lărgeşte graniţele: evanghelizarea s-a extins la un cadru mult mai vast, astfel încât îmbrăţişează deja întreaga Biserică. Apoi, dacă se ia în considerare că acest eveniment aducător de mântuire, care a avut loc pe malurile fluviului Dniepr, datează dintr-o epocă în care Biserica din Orient şi cea din Occident nu erau despărţite, se înţelege clar că perspectiva după care trebuie căutată deplina comuniune este cea a unităţii în diversitate legitimă. Acest lucru l-am afirmat cu putere în scrisoarea enciclică Slavorum apostoli [85] dedicată sfinţilor Ciril şi Metodiu şi în scrisoarea apostolică Euntes in mundum [86] adresată credincioşilor Bisericii Catolice la comemorarea mileniului Botezului teritoriului numit Rus’ de la Kiev.

Biserici surori

55. Decretul conciliar Unitatis redintegratio are prezentă în orizontul său istoric unitatea care, în pofida a toate, a fost trăită în primul mileniu. Ea dobândeşte într-un anumit sens o configuraţie de model. „Conciliul aminteşte cu plăcere tuturor […] că în Orient există Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl deţin Bisericile patriarhale şi dintre care multe se mândresc că au fost întemeiate chiar de către apostoli” [87]. Drumul Bisericii a început la Ierusalim în ziua Rusaliilor şi toată dezvoltarea ei originală în oikumena de atunci se concentra în jurul lui Petru şi al celor unsprezece (cf. Fap 2,14). Structurile Bisericii în Orient şi în Occident se formau deci cu referire la acel patrimoniu apostolic. Unitatea sa, în primul mileniu, se menţinea în acele structuri prin intermediul episcopilor, urmaşii apostolilor, în comuniune cu episcopul Romei. Dacă astăzi noi căutăm, la încheierea celui de-al doilea mileniu, să restabilim deplina comuniune, trebuie să ne referim la această unitate structurată astfel.

Decretul despre ecumenism scoate în evidenţă un aspect caracteristic ulterior, datorită căruia toate Bisericile particulare rămâneau în unitate, şi anume, „preocuparea şi grija deosebită de a păstra, în comuniune de credinţă şi iubire, acele relaţii frăţeşti care trebuie să domnească între Bisericile locale, ca între surori” [88].

56. După Conciliul Vatican II şi legându-se din nou de acea tradiţie, s-a restabilit obiceiul de a atribui denumirea de „Biserici surori” Bisericilor particulare sau locale strânse în jurul episcopului lor. Apoi, suprimarea excomunicărilor reciproce, înlăturând un obstacol dureros de ordin canonic şi psihologic, a fost un pas foarte semnificativ pe calea spre comuniunea deplină.

Structurile de unitate existente înainte de despărţire sunt un patrimoniu de experienţă care ne călăuzeşte drumul spre regăsirea comuniunii depline. Evident, în cursul celui de-al doilea mileniu, Domnul nu a încetat să dăruiască Bisericii sale roade îmbelşugate de har şi de creştere. Însă, din păcate, îndepărtarea reciprocă progresivă dintre Bisericile din Occident şi din Orient le-a privat de bogăţiile darurilor şi ajutoarelor reciproce. Un efort însemnat trebuie depus cu harul lui Dumnezeu, pentru a restabili între ele comuniunea, izvor de atâtea binefaceri pentru Biserica lui Cristos. Acest efort cere întreaga noastră bunăvoinţă, rugăciune smerită şi o colaborare perseverentă pe care nimic nu trebuie să o descurajeze. Sfântul Paul ne îndeamnă: „Purtaţi-vă poverile unii altora” (Gal 6,2). Cât de mult ni se potriveşte şi cât este de actual îndemnul apostolului! Denumirea tradiţională de „Biserici surori” ar trebui să ne însoţească neîncetat pe acest drum.

57. După dorinţa papei Paul al VI-lea, scopul nostru declarat este să regăsim împreună deplina unitate în diversitate legitimă: „Dumnezeu ne-a îngăduit să primim în credinţă această mărturie a apostolilor. Prin Botez suntem una în Cristos Isus (cf. Gal 3,28). În virtutea succesiunii apostolice, preoţia şi Euharistia ne unesc mai intim; împărtăşindu-ne din darurile lui Dumnezeu făcute Bisericii sale, suntem în comuniune cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt […]. În fiecare Biserică locală se înfăptuieşte acest mister al iubirii dumnezeieşti. Nu este oare aceasta raţiunea expresiei tradiţionale, atât de frumoasă, prin care Bisericilor locale le plăcea să se denumească Biserici surori? (cf. Decretul Unitatis redintegratio, 14). Această viaţă de Biserici surori am trăit-o timp de veacuri, celebrând împreună conciliile ecumenice, care au apărat tezaurul credinţei de orice alterare. Acum, după o lungă perioadă de despărţire şi neînţelegere reciprocă, Domnul ne îngăduie să ne redescoperim ca Biserici surori, în pofida obstacolelor care în trecut s-au interpus între noi” [89]. Dacă astăzi, în pragul mileniului trei, căutăm din nou restabilirea deplinei comuniuni, la înfăptuirea acestei realităţi trebuie să tindem şi la această realitate trebuie să facem referire.

Legătura cu această tradiţie glorioasă este rodnică pentru Biserică. „Bisericile din Orient – afirmă conciliul – au de la origine un tezaur din care Biserica Occidentului a luat multe elemente în liturgie, în tradiţia spirituală şi în domeniul juridic” [90].

Fac parte din acest „tezaur” şi „comorile acelor tradiţii spirituale exprimate în mod deosebit de monahism. Într-adevăr, acolo, încă din timpurile glorioase ale sfinţilor părinţi, a înflorit spiritualitatea monastică, ce s-a răspândit apoi în Occident” [91]. După cum am arătat în recenta scrisoare apostolică Orientale lumen, Bisericile din Orient au trăit cu mare generozitate angajarea mărturisită de viaţa monastică, „începând de la evanghelizare, care este slujirea cea mai înaltă pe care creştinul o poate oferi fratelui său şi continuând cu multe alte forme de slujire spirituală şi materială. Se poate spune chiar că monahismul a fost în antichitate – şi, în diferite rânduri, şi în vremurile următoare – instrumentul privilegiat pentru evanghelizarea popoarelor” [92].

Conciliul nu se limitează să scoată în relief tot ceea ce face Bisericile din Orient şi din Occident asemănătoare între ele. În armonie cu adevărul istoric, el nu ezită să afirme: „Nu e de mirare, aşadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate şi puse într-o lumină mai bună de unul decât de celălalt, aşa încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse” [93]. Schimbul de daruri între Biserici în complementaritatea lor face comuniunea să fie rodnică.

58. Din reafirmata comuniune de credinţă deja existentă, Conciliul Vatican II a extras consecinţe pastorale utile vieţii concrete a credincioşilor şi promovării spiritului de unitate. Pe baza foarte strânselor legături sacramentale existente între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, decretul Orientalium ecclesiarum a relevat că „practica pastorală arată, privitor la fraţii orientali, că pot şi trebuie luate în considerare anumite situaţii ale diferitelor persoane, în care nu se lezează unitatea Bisericii şi nici nu există primejdii de evitat, ci se manifestă în mod presant necesitatea mântuirii şi binele spiritual al sufletelor. De aceea, Biserica Catolică, în funcţie de condiţiile de timp, loc şi persoane, a avut adesea şi are un mod de a acţiona mai blând, oferind tuturor mijloacele de mântuire şi mărturia iubirii dintre creştini, prin participarea la sacramente şi la alte celebrări şi lucruri sacre” [94].

Această orientare teologică şi pastorală, cu experienţa făcută în anii de după conciliu, a fost asumată de cele două Coduri de drept canonic [95]. Ea a fost explicitată din punct de vedere pastoral de Îndrumarul pentru aplicarea principiilor şi normelor privind ecumenismul [96].

În acest domeniu atât de important şi de delicat, este necesar ca păstorii să-i instruiască cu grijă pe credincioşi pentru ca ei să cunoască cu claritate raţiunile precise ale acestei împărtăşiri în ceea ce priveşte cultul liturgic, cât şi ale diferenţelor de disciplină existente în această privinţă.

Nu trebuie niciodată pierdută din vedere dimensiunea ecleziologică a participării la sacramente, mai ales la sfânta Euharistie.

Progresele dialogului

59. De la înfiinţarea sa în anul 1979, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în Ansamblul ei a lucrat intens orientându-şi succesiv cercetarea spre acele perspective care, de comun acord, au fost determinate, cu scopul de a restabili deplina comuniune între cele două Biserici. O astfel de comuniune, întemeiată pe unitatea de credinţă, continuând experienţa şi tradiţia Bisericii primare, îşi va găsi expresia plenară în concelebrarea sfintei Euharistii. Cu spirit pozitiv, bazându-ne pe ceea ce avem în comun, comisia mixtă a putut progresa substanţial şi, după cum am declarat împreună cu veneratul frate, Sanctitatea sa Demetrios I, patriarh ecumenic, ea a ajuns să exprime „ceea ce Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă pot deja să mărturisească împreună drept credinţă comună în misterul Bisericii şi legătura dintre credinţă şi sacramente” [97]. Comisia a mai putut constata şi afirma că „în Bisericile noastre succesiunea apostolică este fundamentală pentru sfinţenia şi unitatea poporului lui Dumnezeu” [98]. Este vorba de puncte de referinţă importante pentru continuarea dialogului. Şi mai este ceva: aceste afirmaţii făcute împreună constituie baza ce-i abilitează pe catolici şi ortodocşi să dea de acum încolo o mărturie comună fidelă şi concordantă pentru ca numele Domnului să fie vestit şi preamărit.

60. Mai recent, comisia mixtă internaţională a făcut un pas important în problema atât de delicată a metodei de urmat în căutarea deplinei comuniuni între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, problemă care deseori a înăsprit relaţiile dintre catolici şi ortodocşi. Comisia a pus bazele doctrinare pentru o soluţionare pozitivă a problemei, care se bazează pe doctrina Bisericilor surori. Chiar şi în acest context a apărut cu claritate faptul că metoda de urmat către deplina comuniune este dialogul adevărului, hrănit şi susţinut de dialogul iubirii. Dreptul recunoscut al Bisericilor orientale catolice de a-şi organiza şi desfăşura apostolatul, ca şi angajarea efectivă a acestor Biserici în dialogul iubirii şi în cel teologic vor favoriza nu numai un real şi fratern respect reciproc, ci şi angajarea lor comună în căutarea unităţii [99]. A fost făcut deja un pas înainte. Angajarea trebuie continuată. Totuşi poate fi constatată deja o împăcare a spiritelor, care face această căutare mai fecundă.

Conciliul îşi exprimase următoarea apreciere în ce priveşte Bisericile orientale în comuniune cu Biserica Catolică: „Acest sfânt conciliu, mulţumind lui Dumnezeu că mulţi fii orientali ai Bisericii Catolice […] trăiesc deja în deplină comuniune cu fraţii care cultivă tradiţia occidentală, declară că tot acest patrimoniu spiritual şi liturgic, disciplinar şi teologic, în diferitele lui tradiţii, aparţine deplinei catolicităţi şi apostolicităţi a Bisericii” [100]. Cu siguranţă, Bisericile orientale catolice, în spiritul decretului despre ecumenism, vor şti să participe pozitiv la dialogul iubirii şi la cel teologic, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, contribuind astfel la înţelegere reciprocă şi la o căutare dinamică a deplinei unităţi [101].

61. În această perspectivă, Biserica Catolică nu doreşte altceva decât deplina comuniune între Orient şi Occident. Pentru aceasta se inspiră din experienţa primului mileniu. În acea perioadă, într-adevăr, „dezvoltarea diferitelor experienţe de viaţă eclezială nu constituia un obstacol ca, prin intermediul relaţiilor reciproce, creştinii să poată avea siguranţa de a fi acasă în oricare Biserică, pentru că din toate se ridica, într-o minunată varietate de limbi şi modulaţii, lauda către unicul Tată, prin Cristos în Duhul sfânt; toate erau adunate pentru a celebra Euharistia, inima şi modelul pentru comunitate nu doar în ce priveşte spiritualitatea ori viaţa morală, ci şi pentru însăşi structura Bisericii, în varietatea slujirilor şi serviciilor sub conducerea episcopului urmaş al apostolilor. Primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unităţi în diversitate” [102]. În ce mod se recompune o asemenea unitate după aproape o mie de ani? Iată marea misiune pe care Biserica Catolică trebuie să o îndeplinească şi care implică şi Biserica Ortodoxă. Se înţelege de aici întreaga actualitate a dialogului, susţinut de lumina şi de puterea Duhului Sfânt.

Relaţiile cu vechile Biserici orientale

62. De la Conciliul Vatican II încoace, Biserica Catolică, în modalităţi şi ritmuri diverse, a legat din nou relaţii fraterne cu acele vechi Biserici orientale care au contestat formulele dogmatice ale Conciliilor din Efes şi Calcedon. Toate aceste Biserici au trimis observatori delegaţi la Conciliul Vatican II; patriarhii lor ne-au onorat prin vizitele lor şi episcopul Romei a putut vorbi cu ei, ca între fraţi care după mult timp se regăsesc cu bucurie.

Reluarea raporturilor frăţeşti cu vechile Biserici orientale, martore ale credinţei creştine în situaţii adesea ostile şi tragice, este un semn concret al felului în care Cristos ne uneşte în ciuda barierelor istorice, politice, sociale şi culturale. Şi tocmai în ceea ce priveşte tema cristologică, am putut declara împreună cu patriarhii câtorva dintre aceste Biserici credinţa noastră comună în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Papa Paul al VI-lea de venerată amintire semnase câteva declaraţii în acest sens cu Sanctitatea sa Şenuda al III-lea, papa şi patriarhul copt ortodox [103]; şi cu patriarhul siro-ortodox de Antiohia, Sanctitatea sa Iakub al III-lea [104]. Eu însumi am putut să confirm acest acord cristologic şi să-i trag consecinţe: pentru desfăşurarea dialogului cu papa Şenuda [105], şi pentru colaborarea pastorală cu patriarhul siriac de Antiohia Mar Ignaţiu Zakka I Iwas [106].

Împreună cu veneratul patriarh al Bisericii din Etiopia, Abuna Paulos, care m-a vizitat la Roma la 11 iunie 1993, am subliniat profunda comuniune existentă între Bisericile noastre: „Noi împărtăşim credinţa primită de la apostoli, aceleaşi sacramente şi aceeaşi slujire înrădăcinată în succesiunea apostolică […]. Astăzi într-adevăr putem afirma că avem aceeaşi credinţă în Cristos, în timp ce multă vreme ea a fost cauză de dezbinare între noi” [107].

De curând, Domnul mi-a dat marea bucurie de a subscrie o declaraţie comună cristologică cu patriarhul asirian al Orientului, Sanctitatea sa Mar Dinkha al IV-lea, care a vrut pentru acest motiv să-mi facă o vizită la Roma în luna noiembrie 1994. Ţinând cont de formulările teologice diferenţiate, am putut mărturisi împreună adevărata credinţă în Cristos [108]. Doresc să-mi exprim bucuria pentru toate acestea prin cuvintele Preasfintei Fecioare: „Măreşte sufletul meu pe Domnul” (Lc 1,46).

63. Pentru tradiţionalele controverse asupra cristologiei, contactele ecumenice au făcut posibile clarificări esenţiale, care ne-au permis să mărturisim împreună acea credinţă care ne este comună. Încă o dată, trebuie constatat că o achiziţie atât de importantă este cu siguranţă rodul cercetării teologice şi al dialogului fratern. Şi nu numai aceasta. Ea este încurajatoare: ne arată într-adevăr că drumul parcurs este just şi că se poate spera pe bună dreptate că împreună vom găsi rezolvarea altor probleme controversate.

Dialogul cu celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale din Occident

64. În amplul plan trasat pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor, decretul despre ecumenism ia în egală măsură în consideraţie raporturile cu Bisericile şi comunităţile ecleziale din Occident. Cu intenţia de a instaura un climat de frăţie creştină şi de dialog, conciliul îşi situează indicaţiile în cadrul a două consideraţii de ordin general: una cu caracter istorico-psihologic şi alta cu caracter teologico-doctrinar. Pe de o parte, documentul menţionat subliniază: „Bisericile şi comunităţile bisericeşti care s-au separat de Scaunul Apostolic Roman, fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfârşitul evului mediu, fie mai târziu, rămân unite cu Biserica Catolică printr-o afinitate şi legătură deosebită ce se datorează vieţii îndelungate duse de poporul creştin în secolele anterioare, în comuniune bisericească” [109]. Pe de altă parte, se constată cu acelaşi realism: „Este totuşi nevoie să se recunoască faptul că între aceste Biserici şi comunităţi şi Biserica Catolică există divergenţe nu numai de ordin istoric, social, sociologic, psihologic şi cultural, ci în special de ordinul interpretării adevărului revelat” [110].

65. Sunt comune rădăcinile şi sunt similare, în ciuda diferenţelor, orientările care au călăuzit în Occident dezvoltarea Bisericii Catolice şi a Bisericilor şi comunităţilor apărute în urma Reformei. Prin urmare ele posedă o caracteristică occidentală comună. „Divergenţele” evocate mai sus, deşi importante, nu exclud influenţele reciproce şi complementaritatea.

Mişcarea ecumenică a luat avânt tocmai în cadrul Bisericilor şi comunităţilor Reformei. În acelaşi timp, în ianuarie 1920, Patriarhia ecumenică îşi exprimase dorinţa de a se organiza o colaborare între comuniunile creştine. Acest fapt arată că incidenţa fondului cultural nu este decisivă. Esenţială rămâne în schimb problema credinţei. Rugăciunea lui Cristos, unicul nostru Domn, Mântuitor şi Învăţător, vorbeşte tuturor în acelaşi fel, atât în Orient, cât şi în Occident. Ea devine un imperativ care impune să abandonăm ceea ce ne separă pentru a căuta şi a regăsi unitatea, îndemnaţi şi de experienţele amare ale dezbinării.

66. Conciliul Vatican II nu face o „descriere” a creştinismului de „după Reformă”, din moment ce Bisericile şi comunităţile ecleziale „se deosebesc mult nu numai de noi, ci şi între ele” şi aceasta din cauza „diversităţii de origine, de învăţătură şi de viaţă spirituală” [111]. Mai mult acelaşi decret observă că mişcarea ecumenică şi dorinţa de împăcare cu Biserica Catolică încă nu este peste tot aceeaşi [112]. Totuşi, independent de aceste circumstanţe, conciliul propune dialogul.

Decretul conciliar caută apoi să „sublinieze anumite puncte care pot […] constitui o bază şi un imbold pentru acest dialog” [113].

„Ne referim […] la acei creştini care îl mărturisesc pe Isus Cristos ca Dumnezeu şi Domn şi unic mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” [114].

Aceşti fraţi cultivă dragostea şi veneraţia pentru Sfânta Scriptură: „Invocându-l pe Duhul Sfânt, ei îl caută în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu ca pe acela care le vorbeşte în Cristos prevestit de profeţi, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru noi. În ea contemplă viaţa lui Cristos precum şi ceea ce divinul Învăţător a învăţat şi a făptuit spre mântuirea oamenilor, îndeosebi misterele morţii şi învierii lui […]; ei afirmă autoritatea divină a Cărţilor Sfinte” [115].

În acelaşi timp însă „ei gândesc diferit faţă de noi […] despre relaţia dintre Scriptură şi Biserică unde, conform credinţei catolice, magisteriul autentic deţine un loc deosebit în explicarea şi predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu” [116]. În ciuda acestui fapt, „Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului, un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor” [117].

Mai mult, sacramentul Botezului pe care-l avem în comun reprezintă „legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el” [118]. Implicaţiile teologice, pastorale şi ecumenice ale aceluiaşi Botez sunt multe şi importante. Chiar dacă prin sine constituie „numai un început şi un punct de plecare”, acest sacrament „este conferit în vederea profesiunii integrale de credinţă, în vederea încorporării integrale în economia mântuirii, după cum a voit-o Cristos însuşi şi, în sfârşit, în vederea inserării integrale în comuniunea euharistică” [119].

67. Au apărut divergenţe doctrinare şi istorice în timpul Reformei cu privire la Biserică, sacramente şi slujirea preoţească. Totuşi, conciliul cere cu insistenţă ca „învăţătura despre Cina Domnului, celelalte sacramente, cultul şi slujirile în Biserică să constituie obiectul dialogului” [120].

Decretul Unitatis redintegratio, arătând cum comunităţile de după Reformă sunt lipsite de „de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez”, observă că ele, „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a misterului euharistic” chiar dacă, „amintind la Cina sfântă moartea şi învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă” [121].

68. Decretul nu uită nici de viaţa spirituală şi consecinţele morale: „Trăirea creştină a acestor fraţi este hrănită de credinţa în Cristos şi este sporită de harul Botezului şi de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ea se manifestă în rugăciunea individuală, în meditarea Scripturii, în viaţa de familie creştină, în cultul adus de comunitatea adunată spre lauda lui Dumnezeu. De altfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie comună” [122].

Documentul conciliar, de altfel, nu se limitează la aceste aspecte spirituale, morale şi culturale, ci îşi extinde aprecierile asupra sentimentului viu al dreptăţii şi asupra iubirii sincere faţă de aproapele, care sunt prezente în aceşti fraţi; mai mult, documentul amintit nu uită iniţiativele lor pentru a face mai umane condiţiile sociale ale vieţii şi pentru a restabili pacea. Toate acestea în dorinţa sinceră de a adera la cuvântul lui Cristos, izvorul vieţii creştine.

În acest fel, textul relevă o problematică în domeniul etico-moral, care devine din ce în ce mai urgentă în timpul nostru: „Mulţi dintre creştini nu înţeleg întotdeauna […] evanghelia la fel cu catolicii” [123]. În acest vast domeniu există un mare spaţiu de dialog în jurul principiilor morale ale evangheliei şi al aplicaţiilor lor.

69. Dorinţele şi îndemnul Conciliului Vatican II au fost îndeplinite şi treptat s-a pornit dialogul teologic bilateral cu diferitele Biserici şi comunităţi creştine mondiale din Occident.

Pe de altă parte, pentru dialogul multilateral, deja în anul 1964 se iniţia procesul de constituire al unui „Grup Mixt de Lucru” cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi, din anul 1968, teologi catolici intrau pentru a face parte, ca membri cu drepturi depline, în departamentul teologic al acestui consiliu, Comisia „Credinţă şi Constituţie”.

Dialogul a fost şi este fecund, bogat în promisiuni. Temele sugerate de decretul conciliar ca material de dialog au fost deja abordate sau vor fi abordate în scurt timp. Reflecţia diferitelor dialoguri bilaterale, printr-o angajare care merită elogiul întregii comunităţi ecumenice, s-a concentrat asupra multor probleme controversate printre care Botezul, Euharistia, slujirea preoţească, sacramentalitatea şi autoritatea Bisericii, succesiunea apostolică. Au fost astfel conturate perspective de soluţionare nesperate şi în acelaşi timp s-a înţeles cât este de necesară tratarea mai profundă a unor subiecte.

70. O astfel de cercetare dificilă şi delicată, care implică probleme de credinţă şi respectarea conştiinţei proprii şi a conştiinţei celuilalt, a fost însoţită şi susţinută de rugăciunea Bisericii Catolice şi a celorlalte Biserici şi comunităţi ecleziale. Rugăciunea pentru unitate, deja înrădăcinată şi răspândită în ţesutul eclezial, arată că creştinilor nu le este străină importanţa problemei ecumenice. Tocmai deoarece căutarea deplinei unităţi necesită o confruntare de credinţă între credincioşi care se adresează unicului Domn, rugăciunea este izvorul de lumină asupra adevărului care trebuie primit în întregime.

Mai mult, prin intermediul rugăciunii, căutarea unităţii, departe de a constitui apanajul specialiştilor, se extinde la fiecare persoană botezată. Oricine, indiferent de rolul său în Biserică şi indiferent de formaţia sa culturală, poate contribui activ, într-o dimensiune misterioasă şi profundă.

Relaţii ecleziale

71. Trebuie să aducem mulţumire Providenţei divine şi pentru toate evenimentele care dau mărturie despre progresul înregistrat în căutarea unităţii. Pe lângă dialogul teologic trebuie menţionate celelalte forme de întâlnire, rugăciunea comună şi colaborarea practică. Papa Paul al VI-lea a dat un puternic impuls acestui proces prin vizita la sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, efectuată la 10 iunie 1969, şi întâlnindu-se în repetate rânduri cu reprezentanţii diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale. Aceste contacte contribuie în mod eficient la ameliorarea cunoaşterii reciproce şi la creşterea fraternităţii creştine.

Papa Ioan Paul I, în timpul pontificatului său atât de scurt, şi-a exprimat voinţa de a continua drumul [124]. Domnul mi-a dat mie să activez în această direcţie. Afară de importantele întâlniri ecumenice de la Roma, o parte semnificativă a vizitelor mele pastorale este dedicată în mod constant mărturiei în favoarea unităţii creştinilor. Câteva dintre călătoriile mele arată chiar o „prioritate ecumenică”, în special în ţările unde comunităţile catolice constituie o minoritate faţă de comuniunile de după Reformă; sau unde acestea din urmă reprezintă o parte considerabilă a credincioşilor în Cristos dintr-o societate dată.

72. Acest lucru este valabil în special pentru ţările europene, unde şi-au avut începuturile aceste divizări, şi pentru America de Nord. În acest context şi fără a subestima celelalte vizite, merită o atenţie deosebită acelea care, pe continentul european, m-au condus de două ori în Germania, în noiembrie 1980 şi aprilie-mai 1987; vizita în Regatul Unit al Marii Britanii (Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor) din mai-iunie 1982; vizita în Elveţia din iunie 1984; în ţările scandinave şi nordice (Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Islanda), unde am fost în iunie 1989. În bucurie, respect reciproc, solidaritate creştină şi în rugăciune, am întâlnit atâţia şi atâţia fraţi, cu toţii angajaţi în căutarea fidelităţii faţă de evanghelie. Aceste constatări au fost pentru mine izvorul unei mari încurajări. Am experimentat prezenţa Domnului printre noi.

Aş dori în această privinţă să amintesc o atitudine dictată de iubirea fraternă şi impregnată de o profundă luciditate a credinţei pe care am trăit-o cu o participare intensă. Ea se referă la celebrările euharistice pe care le-am prezidat în Finlanda şi în Suedia în timpul călătoriei mele în ţările scandinave şi nordice. În momentul împărtăşaniei, episcopii luterani s-au prezentat celebrantului. Ei au vrut să demonstreze prin acest gest dorinţa de a ajunge la momentul în care noi, catolici şi luterani, vom putea lua parte la aceeaşi Euharistie şi au dorit să primească binecuvântarea celebrantului. Cu dragoste, eu i-am binecuvântat. Acelaşi gest, atât de bogat în semnificaţii, s-a repetat la Roma, în timpul Liturghiei pe care am prezidat-o în Piazza Farnese cu ocazia celui de-al VI-lea centenar al canonizării sfintei Brigitta, la 6 octombrie 1991.

Am întâlnit sentimente asemănătoare şi peste ocean, în Canada, în septembrie 1984; şi în special în septembrie 1987 în Statele Unite unde se observă o mare deschidere ecumenică. Este cazul, pentru a da un exemplu, întâlnirii ecumenice din Columbia, în Carolina de Sud, din 11 septembrie 1987. Este important în sine faptul că au loc cu regularitate aceste întâlniri între fraţii „de după Reformă” şi papa. Sunt profund recunoscător pentru faptul că am fost primit de aceştia cu dragă inimă, atât de responsabilii diferitelor comunităţi, cât şi de comunităţi în ansamblul lor. Din acest punct de vedere, reţin ca semnificativă celebrarea ecumenică a cuvântului, desfăşurată în Columbia, şi care a avut ca temă familia.

73. Este apoi un motiv de mare bucurie să constat că în perioada postconciliară şi în Bisericile locale abundă iniţiativele şi acţiunile în favoarea unităţii creştinilor, care îşi extind incidenţele la nivelul conferinţelor episcopale, al fiecărei dieceze şi comunităţi parohiale, ca şi al diverselor medii şi mişcări ecleziale.

Colaborări realizate

74. „Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri” (Mt 7,21). Coerenţa şi sinceritatea intenţiilor şi a afirmaţiilor de principiu se verifică aplicându-le vieţii concrete. Decretul conciliar despre ecumenism notează că la ceilalţi creştini „credinţa în Cristos produce roade de preamărire şi de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. La aceasta se adaugă un simţ viu al dreptăţii şi caritatea sinceră faţă de aproapele” [125].

Ceea ce tocmai am evidenţiat reprezintă un teren fertil nu numai pentru dialog, ci şi pentru o colaborare activă: „Credinţa activă a determinat chiar crearea multor instituţii pentru uşurarea mizeriei spirituale şi trupeşti, pentru educarea tineretului, pentru umanizarea condiţiilor de viaţă, pentru stabilirea păcii universale” [126].

Viaţa socială şi culturală oferă spaţii ample de colaborare ecumenică. Tot mai des creştinii se regăsesc împreună pentru apărarea demnităţii umane, pentru promovarea binelui păcii, aplicarea socială a evangheliei, pentru a face prezent spiritul creştin în ştiinţe şi în arte. Ei se regăsesc tot mai mult laolaltă atunci când este vorba să vină în întâmpinarea nevoilor şi mizeriilor din timpul nostru: foametea, calamităţile, nedreptatea socială.

75. Această cooperare, care se inspiră tocmai din evanghelie, nu este deloc o simplă acţiune umanitară. Ea îşi are raţiunea de a fi în cuvântul Domnului: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc” (Mt 25,35). După cum am subliniat deja, cooperarea tuturor creştinilor manifestă cu claritate acel grad de comuniune care există deja între ei [127].

În faţa lumii, acţiunea conjugată a creştinilor în societate îmbracă atunci valoarea transparentă a unei mărturii date împreună în numele Domnului. Ea îşi asumă totodată şi dimensiunile unei vestiri pentru că revelează chipul lui Cristos.

Divergenţele doctrinare care rămân exercită o influenţă negativă şi pun limite chiar şi colaborării. Comuniunea de credinţă deja existentă între creştini oferă totuşi o bază solidă acţiunii lor conjugate nu numai în domeniul social, ci şi în cel religios.

Această cooperare va facilita căutarea unităţii. Decretul despre ecumenism nota că de la ea „cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăţa uşor cum se poate cunoaşte mai bine şi preţui mai mult unii pe alţii şi cum se pregăteşte calea spre unitatea creştinilor” [128].

76. Cum să nu amintim, în acest context, interesul ecumenic pentru pace care se exprimă în rugăciune şi în acţiune printr-o participare crescândă a creştinilor şi o motivaţie teologică din ce în ce mai profundă? Nici nu ar putea fi altfel. Nu credem noi oare în Isus Cristos, principele păcii? Creştinii sunt din ce în ce mai uniţi în refuzarea violenţei de orice fel, de la războaie la nedreptatea socială.

Suntem chemaţi la o angajare din ce în ce mai activă, ca să apară cu şi mai multă claritate faptul că motivaţiile religioase nu sunt adevărata cauză a conflictelor în curs, chiar dacă totuşi nu a fost îndepărtat riscul instrumentalizării cu scopuri politice şi polemice.

În anul 1986, la Assisi, în timpul Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Pace, creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale au invocat într-un singur glas pe stăpânul istoriei pentru pace în lume. În acea zi, într-un mod distinct, dar paralel, s-au rugat pentru pace şi evreii şi reprezentanţii religiilor necreştine, într-o armonie de sentimente care au făcut să vibreze corzile cele mai profunde ale spiritului uman.

Nu aş vrea să uit nici Ziua de Rugăciune pentru Pace în Europa şi îndeosebi în Balcani, care m-a readus ca pelerin în cetatea sfântului Francisc la 9 şi 10 ianuarie 1993 şi Liturghia pentru pace în Balcani şi în special în Bosnia-Herţegovina, pe care am prezidat-o la 23 ianuarie 1994 în bazilica „Sfântul Petru” şi în contextul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor.

Când privirea noastră îmbrăţişează lumea, bucuria ne invadează sufletul. Constatăm într-adevăr că creştinii se simt din ce în ce mai interpelaţi de problema păcii. Ei o consideră strâns legată de vestirea evangheliei şi de venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

III.

QUANTA EST NOBIS VIA?

Continuarea şi intensificarea dialogului

77. Ne putem întreba acum ce distanţă ne mai desparte încă de ziua binecuvântată în care, ajunşi la deplina unitate în credinţă, vom putea concelebra în armonie sfânta Euharistie a Domnului. Progresele deja înfăptuite în cunoaşterea noastră reciprocă şi convergenţele doctrinare la care s-a ajuns au drept consecinţă o aprofundare afectivă şi efectivă a comuniunii; însă ele nu pot satisface conştiinţa creştinilor care mărturisesc Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică. Scopul ultim al mişcării ecumenice este restabilirea deplinei unităţi vizibile a tuturor celor botezaţi.

Faţă de acest obiectiv, toate rezultatele dobândite până acum nu sunt decât o etapă, e adevărat, promiţătoare şi pozitivă.

78. În mişcarea ecumenică, Biserica Catolică nu este singura, împreună cu Bisericile ortodoxe, care are această concepţie exigentă a unităţii voite de Dumnezeu. Tendinţa spre această unitate se exprimă şi la alţii [129].

Ecumenismul presupune ca toate comunităţile creştine să se ajute reciproc pentru a face într-adevăr prezente în ele întregul conţinut şi toate exigenţele „moştenirii transmise de apostoli” [130]. Fără aceasta, deplina comuniune nu va fi niciodată cu putinţă. Sprijinul reciproc în căutarea adevărului este o formă supremă a iubirii evanghelice.

Căutarea unităţii s-a exprimat în diferitele documente ale numeroaselor comisii mixte internaţionale de dialog. În aceste texte se tratează despre Botez, despre Euharistie, despre slujire şi despre autoritate, pornind de la o anumită unitate fundamentală de doctrină.

De la această unitate fundamentală, dar parţială, trebuie acum să trecem la o unitate vizibilă, necesară şi suficientă, care să se înscrie în realitatea concretă, pentru ca Bisericile să realizeze cu adevărat semnul deplinei comuniuni în Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, o comuniune ce se va exprima în concelebrarea euharistică.

Calea spre unitatea vizibilă necesară şi suficientă, în comuniunea unicei Biserici voite de Cristos, cere încă o muncă răbdătoare şi curajoasă. Făcând aceasta, nu se cuvine să fie impuse alte obligaţii decât cele indispensabile (cf. Fap 15,28).

79. De pe acum, este cu putinţă să discernem temele de aprofundat pentru a ajunge la un adevărat consens în credinţă: 1) legăturile dintre Sfânta Scriptură, autoritate supremă în materie de credinţă, şi sfânta tradiţie, interpretare indispensabilă a cuvântului lui Dumnezeu; 2) Euharistia, sacrament al trupului şi sângelui lui Cristos, ofrandă de laudă adusă Tatălui, memorial de jertfă şi prezenţă reală a lui Cristos, revărsare sfinţitoare a Duhului Sfânt; 3) hirotonirea, ca sacrament, la tripla slujire a episcopatului, a prezbiteratului şi a diaconatului; 4) magisteriul Bisericii, încredinţat papei şi episcopilor în comuniune cu el, înţeles ca responsabilitate şi autoritate în numele lui Cristos pentru învăţarea şi salvgardarea credinţei; 5) Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu şi icoana Bisericii, mama spirituală care mijloceşte pentru ucenicii lui Cristos şi pentru întreaga omenire.

În această înaintare curajoasă către unitate, luciditatea şi prudenţa credinţei ne impun să evităm falsul irenism şi indiferenţa faţă de normele Bisericii [131]. Invers, aceeaşi luciditate şi aceeaşi prudenţă ne recomandă să înlăturăm de la noi lipsa de elan în angajarea pentru unitate şi, încă şi mai mult, opoziţia preconcepută sau pesimismul care tinde să vadă totul negativ.

A menţine o concepţie despre unitate care să ţină cont de toate exigenţele adevărului revelat nu înseamnă a pune o frână mişcării ecumenice [132]. Dimpotrivă, înseamnă să evităm ca această mişcare să se acomodeze cu soluţii aparente care n-ar duce la nimic stabil sau temeinic [133]. Exigenţa adevărului trebuie să meargă până la capăt. Nu este oare aceasta legea evangheliei?

Receptarea rezultatelor obţinute

80. În timp ce se continuă dialogul pe teme noi sau se dezvoltă la un nivel mai profund, avem o sarcină nouă de împlinit, aceea de a primi rezultatele obţinute până acum. Ele nu pot rămâne la nivelul afirmaţiilor comisiilor bilaterale, ci trebuie să devină un patrimoniu comun. Pentru a ajunge la aceasta şi pentru a întări astfel legăturile de comuniune, e necesar un serios examen care trebuie să implice poporul lui Dumnezeu în ansamblul său, în diferite feluri şi în funcţie de diferitele competenţe. Într-adevăr, este vorba de probleme care se referă adesea la credinţă şi care cer un consens universal, de la episcopi până la credincioşii laici, care au primit cu toţii ungerea Duhului Sfânt [134]. Acelaşi Duh asistă şi magisteriul şi trezeşte şi sensus fidei.

În vederea receptării rezultatelor dialogului, e nevoie, aşadar, de un amplu şi precis proces critic pentru a le analiza şi a le verifica riguros coerenţa cu tradiţia de credinţă primită de la apostoli şi trăită în comunitatea credincioşilor adunaţi în jurul episcopului ei, păstorul legitim.

81. Acest proces, care va trebui condus cu prudenţă şi într-o atitudine de credinţă, va fi asistat de Duhul Sfânt. Ca să dea rezultate favorabile, e necesar ca toate concluziile sale să fie difuzate corespunzător de către persoane competente. Pentru aceasta, o mare importanţă o au contribuţiile pe care sunt chemaţi să le aducă teologii şi facultăţile de teologie, punându-şi în aplicare carismele în Biserică. În plus, e limpede că şi comisiile ecumenice au un rol şi o responsabilitate deosebite în această privinţă.

Întregul proces este urmărit şi susţinut de episcopi şi de Sfântul Scaun. Responsabilitatea de a exprima judecata definitivă revine autorităţii învăţătoare.

În toate acestea, va fi foarte utilă din punct de vedere metodologic respectarea distincţiei dintre tezaurul credinţei şi formularea în care este exprimat, aşa cum o recomanda papa Ioan al XXIII-lea în discursul rostit la deschiderea Conciliului Vatican II [135].

Continuarea ecumenismului spiritual şi aducerea unei mărturii de sfinţenie

82. Se înţelege că gravitatea angajării ecumenice îi interpelează în profunzime pe credincioşii catolici. Duhul îi invită la un serios examen de conştiinţă. Biserica Catolică trebuie să intre în ceea ce am putea numi „dialogul convertirii”, în care se situează fundamentul spiritual al dialogului ecumenic. În acest dialog, purtat în prezenţa lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-şi caute propriile sale vini, să-şi mărturisească greşelile şi să se încredinţeze în mâinile celui care este mijlocitorul pe lângă Tatăl, Isus Cristos.

Cu siguranţă, puterea necesară pentru a duce la bun sfârşit lungul şi dificilul pelerinaj ecumenic se află în această relaţie de convertire la voinţa Tatălui şi, în acelaşi timp, de pocăinţă şi de încredere absolută în puterea împăciuitoare a adevărului care este Cristos. „Dialogul de convertire” al tuturor comunităţilor cu Tatăl, fără a fi indulgente cu ele însele, este baza legăturilor frăţeşti, ce diferă complet de o înţelegere cordială sau de o bună convieţuire cu totul exterioare. Legăturile koinoniei frăţeşti se înnoadă în faţa lui Dumnezeu şi în Cristos Isus.

Numai faptul de a se aşeza în prezenţa lui Dumnezeu poate oferi o bază solidă convertirii creştinilor şi reformei constante a Bisericii ca instituţie care este şi umană şi pământească [136]; astfel vor fi împlinite toate condiţiile prealabile oricărei acţiuni ecumenice. Unul dintre elementele esenţiale ale dialogului ecumenic este efortul depus pentru a aduce comunităţile creştine în spaţiul spiritual total interior în care Cristos, prin puterea Duhului, le sugerează fiecăreia fără excepţie să se examineze în faţa Tatălui şi să se întrebe dacă au fost fidele planului său cu privire la Biserică.

83. Am vorbit despre voinţa Tatălui, despre spaţiul spiritual în care orice comunitate ascultă chemarea de a depăşi obstacolele din calea unităţii. În realitate, toate comunităţile creştine ştiu că o atare exigenţă, o astfel de depăşire, prin puterea pe care o dă Duhul, nu sunt de neatins. De fapt, ele au toate martiri ai credinţei creştine [137]. În ciuda dramei dezbinării, aceşti fraţi au păstrat în ei un ataşament atât de radical şi de absolut faţă de Cristos şi faţă de Tatăl, încât au putut merge până la vărsarea sângelui. Dar oare nu tocmai acest ataşament intervine în ceea ce am numit „dialogul convertirii”? Oare nu tocmai acest dialog arată necesitatea de a merge până la capătul experienţei adevărului pentru deplina comuniune?

84. Conform unui punct de vedere teocentric, noi, creştinii, avem deja un Martirologiu comun. El cuprinde şi martiri din secolul nostru, mai numeroşi decât se crede, şi arată, în profunzime, că Dumnezeu întreţine în cei botezaţi comuniunea în exigenţa supremă a credinţei, manifestată prin jertfirea vieţii [138]. Dacă se poate muri pentru credinţă, aceasta dovedeşte că se poate ajunge la ţintă atunci când e vorba de alte forme ale aceleiaşi exigenţe. Am constatat deja, cu bucurie, că, imperfectă, dar reală, comuniunea este menţinută şi sporeşte la diferite niveluri ale vieţii ecleziale. Consider că este deja perfectă în ceea ce socotim toţi culmea vieţii harului, martyria până la moarte, comuniunea cea mai adevărată cu Cristos care îşi varsă sângele şi care, în această jertfă, îi apropie pe cei care altădată erau departe (cf. Ef 2,13).

Dacă, pentru toate comunităţile creştine, martirii sunt dovada puterii harului, totuşi ei nu sunt singurii care să dea mărturie despre această putere. Deşi în mod invizibil, comuniunea încă imperfectă a comunităţilor noastre este într-adevăr temeinic sudată de către deplina comuniune a sfinţilor, adică a celor care, la capătul unei existenţe credincioase harului, se află în comuniunea lui Cristos în glorie. Aceşti sfinţi provin din toate Bisericile şi comunităţile ecleziale, care le-au deschis intrarea în comuniunea mântuirii.

Atunci când vorbim despre un patrimoniu comun, trebuie să includem în el nu numai instituţiile, riturile, mijloacele de mântuire, tradiţiile pe care toate comunităţile le-au păstrat şi prin care au fost formate, ci şi în primul rând şi înainte de toate această realitate a sfinţeniei [139].

Datorită iradierii „patrimoniului sfinţilor” aparţinând tuturor comunităţilor, „dialogul convertirii” spre unitatea deplină şi vizibilă apare sub lumina speranţei. Prezenţa universală a sfinţilor dă, într-adevăr, dovada transcendenţei puterii Duhului. Ea este semnul şi dovada biruinţei lui Dumnezeu asupra puterilor răului ce dezbină omenirea. Aşa cum îl cântă liturgiile, „încununând meritele [sfinţilor], Dumnezeu îşi încununează darurile sale” [140].

Când există o voinţă sinceră de a-l urma pe Cristos, Duhul adesea îşi răspândeşte harul pe căi diferite de cele obişnuite. Experienţa ecumenică ne-a îngăduit să înţelegem mai bine acest lucru. Dacă, în spaţiul spiritual interior pe care l-am descris, comunităţile vor şti cu adevărat „să se convertească” la căutarea comuniunii depline şi vizibile, Dumnezeu va face pentru ele ceea ce a făcut deja pentru sfinţii lor. El va şti să depăşească obstacolele moştenite din trecut şi le va conduce, pe căile sale, acolo unde voieşte, la koinonia vizibilă care este în acelaşi timp lauda gloriei sale şi slujire adusă planului său de mântuire.

85. Deoarece, în milostivirea sa infinită, Dumnezeu poate totdeauna să scoată binele chiar din situaţiile care contrazic planul său, putem descoperi că Duhul a făcut astfel încât opoziţiile să servească, în anumite împrejurări, la clarificarea unor diverse aspecte ale vocaţiei creştine, aşa cum se întâmplă în viaţa sfinţilor. În ciuda dezbinărilor, care sunt un rău de care trebuie să ne vindecăm, s-a realizat totuşi un fel de comunicare a bogăţiei harului şi ea este destinată să înfrumuseţeze koinonia. Harul lui Dumnezeu va sălăşlui în toţi cei care, urmând exemplul sfinţilor, se străduiesc să-i împlinească exigenţele. Iar noi cum am putea oare ezita să ne convertim la aceste aşteptări ale Tatălui? El este cu noi.

Contribuţia Bisericii Catolice la căutarea unităţii creştinilor

86. Constituţia Lumen gentium, într-una dintre afirmaţiile sale fundamentale pe care o reia decretul Unitatis redintegratio [141], scrie că unica Biserică a lui Cristos subzistă în Biserica Catolică [142]. Decretul despre ecumenism subliniază prezenţa în Biserica Catolică a plinătăţii (plenitudo) mijloacelor de mântuire [143]. Deplina unitate se va realiza atunci când toţi se vor face părtaşi la plinătatea mijloacelor de mântuire pe care Cristos le-a încredinţat Bisericii sale.

87. Pe drumul care duce la deplina unitate, dialogul ecumenic se străduieşte să suscite un sprijin frăţesc reciproc prin care comunităţile să se străduiască să-şi ofere unele altora ceea ce au nevoie fiecare pentru a creşte, potrivit planului lui Dumnezeu, spre plinătatea definitivă (cf. Ef 4,11-13). Am spus că, fiind Biserică Catolică, suntem conştienţi de a fi primit mult din mărturia, din căutările şi chiar din modul în care au fost subliniate şi trăite de către celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale anumite bunuri comune creştinilor. Printre progresele realizate în ultimii treizeci de ani, această influenţă frăţească reciprocă trebuie aşezată la loc de cinste. La punctul la care am ajuns [144], acest dinamism de îmbogăţire reciprocă trebuie luat serios în consideraţie. Bazat pe comuniunea care există deja datorită elementelor ecleziale prezente în comunităţile creştine, el nu va întârzia să antreneze spre comuniunea deplină şi vizibilă, obiectivul dorit al drumului pe care-l parcurgem împreună. Este forma ecumenică a legii evanghelice a împărtăşirii. Aceasta mă determină să repet: „Trebuie să avem în toate grija de a veni în întâmpinarea dorinţelor şi aşteptărilor legitime ale celorlalţi fraţi ai noştri creştini, cunoscând modul lor de a gândi şi sensibilităţile lor […]. Darurile fiecăruia trebuie să se dezvolte spre folosul şi avantajul tuturor” [145].

Slujirea unităţii încredinţate episcopului Romei

88. Între toate Bisericile şi comunităţile ecleziale, Biserica Catolică este conştientă de a fi păstrat slujirea urmaşului apostolului Petru, episcopul Romei, pe care Dumnezeu l-a instituit ca „principiu şi fundament permanent şi vizibil ale unităţii” [146] şi pe care Duhul îl asistă pentru ca toţi ceilalţi să beneficieze de acest bine esenţial. După frumoasa expresie a papei Grigore cel Mare, slujirea mea este cea a lui servus servorum Dei. Această definiţie apără cel mai bine de riscul de a despărţi autoritatea (şi în special primatul) de slujire, ceea ce ar fi în contradicţie cu sensul autorităţii conform evangheliei: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27), spune Domnul nostru Isus Cristos, capul Bisericii. Pe de altă parte, aşa cum am avut ocazia să declar cu ocazia importantei întâlniri la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, la 12 iunie 1984, convingerea pe care o are Biserica Catolică de a fi păstrat, credincioasă tradiţiei apostolice şi credinţei părinţilor (Bisericii), semnul vizibil şi garanţia unităţii în slujirea episcopului Romei reprezintă o dificultate pentru cea mai mare parte a celorlalţi creştini, a căror memorie este marcată de unele amintiri dureroase. Pentru cele pentru care suntem responsabili, cer iertare, aşa cum a făcut-o predecesorul meu Paul al VI-lea [147].

89. Este totuşi semnificativ şi încurajator faptul că problema primatului episcopului Romei a devenit actualmente un obiect de studii, în curs sau în proiect, şi este de asemenea semnificativ şi încurajator că această problemă este prezentă ca o temă esenţială nu numai în dialogurile teologice pe care Biserica Catolică le întreţine cu celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale, ci şi, mai general, în ansamblul mişcării ecumenice. Recent, participanţii la a cincea Adunare mondială a Comisiei „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ţinută la Santiago de Compostella, au recomandat să „întreprindă un nou studiu asupra problemei unei slujiri universale a unităţii creştine” [148]. După secole de aprige polemici, celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale examinează tot mai mult şi cu o privire nouă această slujire a unităţii [149].

90. Episcopul Romei este episcopul Bisericii care rămâne marcată de martiriul lui Petru şi de cel al lui Paul: „Printr-un tainic plan al Providenţei, la Roma, el [Petru] îşi va încheia drumul în urmarea lui Isus şi va da cea mai mare dovadă de iubire şi de fidelitate. Tot la Roma, Paul, apostolul neamurilor, va da mărturia supremă. Astfel Biserica Romei devenea Biserica lui Petru şi a lui Paul” [150].

În Noul Testament, persoana lui Petru are un loc eminent. În prima parte din cartea Faptele Apostolilor, el apare drept conducător şi purtător de cuvânt al colegiului apostolic, cunoscut ca „Petru… împreună cu cei unsprezece” (2,14; cf. 2,37; 5,29). Locul dat lui Petru este întemeiat pe înseşi cuvintele lui Cristos, aşa cum sunt păstrate în tradiţiile evanghelice.

91. Evanghelia după Matei descrie şi precizează misiunea pastorală a lui Petru în Biserică: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu cel din ceruri. Şi eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (16,17-19). Luca evidenţiază că Cristos îl îndeamnă pe Petru să-i întărească pe fraţii săi, dar că îi arată şi slăbiciunea lui omenească şi nevoia lui de convertire (cf. Lc 22,31-32). E tocmai ca şi cum, pe fondul slăbiciunii omeneşti a lui Petru, ar deveni pe deplin evident că slujirea sa specifică în Biserică este în întregime efectul harului; e ca şi cum Învăţătorul s-ar ocupa în mod special de convertirea lui pentru a-l pregăti la sarcina pe care era pe punctul de a i-o încredinţa în Biserica sa – şi a fost foarte exigent cu el. Acelaşi rol al lui Petru, legat mereu de afirmaţia realistă a slăbiciunii sale, se regăseşte în cea de-a patra evanghelie: „Simone, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?… Paşte oile mele” (cf. In 21,15-19). De asemenea, e semnificativ că, potrivit Scrisorii întâi a lui Paul către Corinteni, Cristos cel înviat îi apare mai întâi lui Chefa, apoi celor doisprezece (cf. 15,5).

E important de observat că slăbiciunea lui Petru şi a lui Paul arată că Biserica este întemeiată pe puterea infinită a harului (cf. Mt 16,17; 2Cor 12,7-10). Petru, imediat după investirea sa, este mustrat cu o neobişnuită severitate de către Cristos care îi spune: „Îmi eşti piatră de poticnire” (Mt 16,23). Cum să nu vedem în milostivirea de care are nevoie Petru o legătură cu slujirea aceleiaşi milostiviri, experimentată mai întâi de el? Cu toate acestea, îl va renega pe Isus de trei ori. Evanghelia lui Ioan subliniază şi că Petru primeşte însărcinarea de a paşte turma, ca răspuns la o triplă mărturie de iubire (cf. 21,15-17) ce corespunde cu tripla sa renegare (cf. 13,38). Iar Luca, în cuvântul lui Cristos citat deja, pe care cea dintâi tradiţie îl va reţine pentru a defini misiunea lui Petru, insistă asupra faptului că acesta din urmă va trebui „să-i întărească pe fraţii săi când se va întoarce” (cf. Lc 22,31).

92. În ceea ce îl priveşte pe Paul, el poate încheia descrierea slujirii sale prin afirmaţia tulburătoare ce i-a fost dat să o primească de pe buzele Domnului: „Harul meu îţi este de ajuns; căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune”, şi poate exclama apoi: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor 12,9-10). Este una dintre caracteristicile fundamentale ale experienţei creştine.

Moştenitor al misiunii lui Petru, în Biserica fecundată de sângele corifeilor apostolilor, episcopul Romei exercită o slujire care îşi are originea în îndurarea cea de multe feluri a lui Dumnezeu care converteşte inimile şi revarsă tăria harului, tocmai acolo unde ucenicul cunoaşte gustul amar al slăbiciunii şi al mizeriei sale. Autoritatea proprie a acestei slujiri este total în slujba planului de milostivire al lui Dumnezeu şi trebuie totdeauna văzută în această perspectivă. Puterea sa se explică în acest sens.

93. Întemeindu-se pe tripla mărturisire de iubire a lui Petru care corespunde triplei lui renegări, urmaşul lui ştie că trebuie să fie semn de milostivire. Slujirea sa este o slujire de milostivire, născută dintr-un act de milostivire al lui Isus. Toată această lecţie din evanghelie trebuie recitită fără încetare, pentru ca exercitarea slujirii lui Petru să nu piardă nimic din autenticitatea şi din transparenţa sa.

Biserica lui Dumnezeu este chemată de Cristos să vădească unei lumi închise în dezordinea vinilor ei şi a planurilor ei necinstite că, în ciuda a toate, Dumnezeu poate, în milostivirea sa, să convertească inimile la unitate făcându-le să intre în comuniune cu el.

94. Această slujire a unităţii, înrădăcinată în lucrarea milostivirii divine, este încredinţată, chiar în interiorul colegiului episcopilor, unuia dintre cei care au primit de la Duhul sarcina nu de a exercita o putere asupra poporului – aşa cum o fac conducătorii naţiunilor şi cei mari (cf. Mt 20,25; Mc 10,42) -, ci de a călăuzi poporul să poată înainta către păşuni liniştite. Această sarcină poate impune oferirea propriei vieţi (cf. In 10,11-18). După ce a arătat că Cristos este „singurul păstor, în unitatea căruia toţi sunt unul”, sfântul Augustin îndeamnă: „Toţi păstorii să fie deci în unicul păstor, să facă auzit glasul unic al păstorului; oile să-l audă, să-l urmeze pe păstorul lor, nu pe un păstor sau pe altul, ci pe unicul păstor. Şi toţi, în el, să facă auzit un singur glas, şi nu glasuri discordante […]. Acest glas, eliberat de orice dezbinare, purificat de orice erezie, să fie ascultat de oi!” [151]. Misiunea episcopului Romei în mijlocul grupului tuturor păstorilor constă tocmai în „a veghea” (episkopein) ca un străjer, astfel încât, datorită păstorilor, adevăratul glas al lui Cristos-păstorul să se audă în toate Bisericile locale. Astfel se realizează, în fiecare dintre Bisericile locale care le sunt încredinţate, Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică. Toate Bisericile sunt în comuniune deplină şi vizibilă, pentru că păstorii sunt în comuniune cu Petru şi sunt astfel în unitatea lui Cristos.

Prin puterea şi autoritatea fără de care această funcţie ar fi iluzorie, episcopul Romei trebuie să asigure comuniunea tuturor Bisericilor. În această calitate, el este cel dintâi dintre slujitorii unităţii. Primatul se exercită la diferite niveluri, care privesc vigilenţa asupra transmiterii cuvântului, celebrării sacramentale şi liturgice, asupra misiunii, disciplinei şi vieţii creştine. Urmaşului lui Petru îi revine să amintească exigenţele binelui comun al Bisericii, în cazul în care cineva ar fi tentat să-l neglijeze în folosul intereselor proprii. El are datoria de a avertiza, de a pune în gardă, de a declara uneori o opinie sau alta care se răspândeşte ca fiind inconciliabilă cu unitatea credinţei. Atunci când împrejurările o cer, el vorbeşte în numele tuturor păstorilor în comuniune cu el. El poate de asemenea – în condiţii bine precizate, expuse de Conciliul Vatican I – să declare ex cathedra că o doctrină aparţine tezaurului credinţei [152]. Dând astfel mărturie adevărului, el slujeşte unitatea.

95. Însă toate acestea trebuie totdeauna împlinite în comuniune. Atunci când Biserica Catolică afirmă că funcţia episcopului Romei răspunde voinţei lui Cristos, ea nu desparte această funcţie de misiunea încredinţată ansamblului episcopilor, şi ei „vicari şi delegaţi ai lui Cristos” [153]. Episcopul Romei aparţine „colegiului” lor şi ei sunt fraţii lui întru slujire.

Ceea ce se referă la unitatea tuturor comunităţilor creştine intră evident în cadrul sarcinilor care ţin de primat. Ca episcop al Romei, el ştie şi a reafirmat în enciclica de faţă că dorinţa arzătoare a lui Cristos este comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor comunităţilor, în care locuieşte Duhul său în virtutea fidelităţii lui Dumnezeu. Sunt convins că în această privinţă am o responsabilitate aparte, mai ales când văd aspiraţia ecumenică a majorităţii comunităţilor creştine şi când ascult cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului deschisă unei situaţii noi, însă fără nici o renunţare la esenţialul misiunii sale. Timp de un mileniu, creştinii „erau uniţi în comuniunea frăţească în credinţă şi în viaţa sacramentală, scaunul roman intervenind de comun acord, dacă între comunităţi interveneau diferende referitor la credinţă sau la disciplină” [154]. Primatul se exercita astfel pentru unitate. Adresându-mă patriarhului ecumenic, Sanctitatea sa Dimitrios I, eram conştient, aşa cum am spus, că „pentru motive foarte diferite şi împotriva voinţei unora şi a celorlalţi, ceea ce trebuia să fie o slujire s-a putut manifesta sub o lumină destul de diferită. Însă, […] din dorinţa de a asculta într-adevăr de voinţa lui Cristos mă recunosc chemat, ca episcop al Romei, să exercit această slujire […] Îl rog pe Duhul Sfânt să ne dea lumina sa şi să lumineze pe toţi păstorii şi pe teologii Bisericilor noastre, ca să putem căuta, desigur împreună, formele în care această slujire va putea realiza o lucrare de iubire recunoscută de unii şi de ceilalţi” [155].

96. Este o sarcină imensă pe care nu o putem refuza şi pe care nu o pot îndeplini singur. Comuniunea reală, chiar imperfectă, care există între noi toţi n-ar putea oare să-i stimuleze pe responsabilii ecleziastici şi pe teologii lor să instaureze cu mine pe acest subiect un dialog frăţesc şi răbdător, în care am putea să ne ascultăm dincolo de polemicile sterile, neavând în minte decât voinţa lui Cristos pentru Biserica sa, lăsându-ne pătrunşi de strigătul său „ca toţi să fie una.. pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21)?

Comuniunea tuturor Bisericilor locale cuBiserica Romei, condiţie necesară pentru unitate

97. Biserica Catolică, atât în praxis, cât şi în textele sale oficiale, susţine că acea comuniune a Bisericilor locale cu Biserica Romei şi a episcopilor lor cu episcopul Romei este o condiţie esenţială – conform planului lui Dumnezeu – a comuniunii depline şi vizibile. Într-adevăr, trebuie ca deplina comuniune, a cărei manifestare sacramentală supremă este Euharistia, să se exprime vizibil într-o slujire în care toţi episcopii să se recunoască uniţi în Cristos şi în care toţi credincioşii să-şi afle întărirea credinţei lor. Prima parte a Faptelor Apostolilor îl înfăţişează pe Petru ca pe cel care vorbeşte în numele grupului apostolic şi care slujeşte unitatea comunităţii – respectând în acelaşi timp autoritatea lui Iacob, conducătorul Bisericii din Ierusalim. Acest rol al lui Petru rămâne necesar în Biserică, pentru ca, având un singur cap, care este Cristos Isus, ea să fie în mod vizibil în lume comuniunea tuturor ucenicilor lui.

Oare mulţi dintre cei care sunt angajaţi în ecumenism nu exprimă astăzi necesitatea unei slujiri de acest tip? A prezida în adevăr şi în iubire, astfel încât barca – frumosul simbol pe care Consiliul Ecumenic al Bisericilor l-a ales ca emblemă – să nu fie zdruncinată de furtuni şi să poată într-o zi să acosteze la ţărm.

Unitate deplină şi evanghelizare

98. Mişcarea ecumenică a secolului nostru, mai mult decât tentativele din secolele trecute a căror importanţă nu trebuie totuşi subevaluată, a fost marcată de o perspectivă misionară. În versetul ioaneic care o inspiră şi care i-a dat deviza de acţiune – „ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21) -, a fost subliniat cu multă forţă ca lumea să creadă, existând astfel riscul de a uita uneori că, în gândirea evanghelistului, unitatea este mai ales spre slava Tatălui. Oricum, e evident că dezbinarea creştinilor este în contradicţie cu adevărul pe care au misiunea să-l răspândească şi că ea le alterează în mod grav mărturia. Predecesorul meu, papa Paul al VI-lea, înţelesese acest fapt atunci când scria în îndemnul său apostolic Evangelii nuntiandi: „Ca evanghelizatori, trebuie să oferim credincioşilor lui Cristos nu imaginea unor oameni dezbinaţi de litigii care nu edifică deloc, ci pe aceea a unor persoane mature în credinţă, capabile să se întâlnească dincolo de tensiunile concrete datorită căutării comune, sincere şi dezinteresate a adevărului. Într-adevăr, soarta evanghelizării este cu certitudine legată de mărturia unităţii dată de Biserică. […] În legătură cu acest punct, am vrea să insistăm asupra semnului unităţii între toţi creştinii ca drum şi instrument de evanghelizare. Dezbinarea dintre creştini este o gravă stare de fapt care ajunge să păteze însăşi lucrarea lui Cristos” [156].

Într-adevăr, cum poate fi vestită evanghelia împăcării fără a lucra în acelaşi timp pentru împăcarea creştinilor? Dacă e adevărat că Biserica, sub impulsul Duhului Sfânt şi cu făgăduinţa că va fi de nebiruit, a predicat şi predică evanghelia tuturor neamurilor, e tot la fel de adevărat că trebuie să facă faţă dificultăţilor care decurg din dezbinări. Puşi în faţa unor misionari care se află în dezacord, chiar dacă pretind că îi aparţin lui Cristos, necredincioşii vor şti oare să primească mesajul autentic? Oare nu se vor gândi că evanghelia este un factor de dezbinare, chiar dacă este prezentată ca legea fundamentală a iubirii?

99. Când afirm că pentru mine, episcop de Roma, angajarea ecumenică este „una dintre priorităţile pastorale” ale pontificatului meu [157], mă gândesc la obstacolul grav pe care îl constituie dezbinarea pentru vestirea evangheliei. O comunitate creştină care crede în Cristos şi care doreşte, cu ardoarea evangheliei, mântuirea omenirii, nu poate în nici un fel să se închidă la chemarea Duhului care îi orientează pe toţi creştinii spre unitatea deplină şi vizibilă. E vorba de unul dintre imperativele carităţii care trebuie urmat fără reticenţe. Ecumenismul nu este numai o problemă internă a comunităţilor creştine. El priveşte iubirea pe care Dumnezeu o poartă întregii omeniri în Isus Cristos; a pune piedici acestei iubiri înseamnă a-l ofensa în planul său de a-i aduna pe toţi oamenii în Cristos. Papa Paul al VI-lea scria patriarhului ecumenic Athenagoras I: „Fie ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe calea împăcării, pentru ca unirea Bisericilor noastre să devină un semn tot mai luminos de speranţă şi de încurajare în mijlocul întregii omeniri” [158].

Îndemn

100. Adresându-mă de curând episcopilor, clerului şi credincioşilor Bisericii Catolice pentru a pregăti calea de urmat pentru celebrarea marelui jubileu al anului 2000, am declarat între altele că „cea mai bună pregătire pentru venirea noului mileniu nu va putea să se exprime decât într-un angajament reînnoit de a aplica, într-un mod cât mai fidel, învăţătura Conciliului Vatican II în viaţa fiecăruia şi în viaţa întregii Biserici” [159]. Conciliul este marele început – Adventul, într-un fel, – al itinerarului care ne conduce în pragul celui de-al treilea mileniu. Având în vedere importanţa pe care adunarea conciliară a acordat-o lucrării de refacere a unităţii creştinilor, în timpurile noastre de har ecumenic, mi s-a părut necesar să afirm din nou convingerile fundamentale pe care conciliul le-a gravat în conştiinţa Bisericii Catolice şi să le reamintesc în lumina progreselor înfăptuite de atunci spre deplina comuniune a tuturor celor botezaţi.

Neîndoielnic, Duhul Sfânt acţionează în această lucrare şi el călăuzeşte Biserica spre deplina realizare a planului Tatălui, conform cu voinţa exprimată de Cristos cu atâta vigoare şi emoţie în rugăciunea pe care, după cum spune cea de-a patra Evanghelie, a fost rostită de buzele sale în clipa în care se pregătea să trăiască drama mântuitoare a Paştelui său. Ca şi atunci, Cristos cere astăzi ca un nou elan să reînsufleţească angajamentul fiecăruia de a merge spre comuniunea deplină şi vizibilă.

101. Îi îndemn, aşadar, pe fraţii mei întru episcopat să acorde toată atenţia acestui angajament. Cele două Coduri de drept canonic aşază printre responsabilităţile episcopului aceea de a promova unitatea tuturor creştinilor, susţinând orice acţiune sau iniţiativă destinată să o promoveze, conştient că Biserica e obligată la acest lucru prin însăşi voinţa lui Cristos [160]. Aceasta face parte din misiunea episcopală şi este o obligaţie ce decurge direct din fidelitatea faţă de Cristos, păstorul Bisericii. Toţi credincioşii sunt chemaţi şi ei de Duhul lui Dumnezeu să facă tot ce le stă în putinţă ca să se strângă legăturile de comuniune dintre toţi creştinii şi să se dezvolte colaborarea ucenicilor lui Cristos: „Grija de a restabili unitatea priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi, cât şi pe păstori, şi îi atinge pe fiecare după capacităţile proprii” [161].

102. Puterea Duhului lui Dumnezeu face să crească şi edifică Biserica de-a lungul veacurilor. Biserica, îndreptându-şi privirea spre noul mileniu, cere Duhului harul de a-i întări unitatea şi de a o face să progreseze spre deplina comuniune cu ceilalţi creştini.

Cum să ajungem la aceasta? În primul rând, prin rugăciune. Rugăciunea ar trebui să reia totdeauna în sine îngrijorarea care exprimă o aspiraţie spre unitate şi care este deci una dintre formele necesare ale iubirii pe care o purtăm lui Cristos şi Tatălui bogat în îndurare. Rugăciunea trebuie să aibă primul loc în mersul pe care îl întreprindem împreună cu ceilalţi creştini spre noul mileniu.

Cum să ajungem la aceasta? Prin aducerea de mulţumire, pentru că nu ne prezentăm cu mâinile goale la această întâlnire: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre… el însuşi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26) pentru a ne dispune să-i cerem lui Dumnezeu ceea ce avem nevoie.

Cum să ajungem la aceasta? Prin speranţa în Duhul care ştie să îndepărteze de noi spectrele trecutului şi amintirile dureroase ale despărţirii; el ştie să ne dea luciditatea, tăria şi curajul pentru a întreprinde demersurile necesare, astfel încât angajamentul nostru să fie totdeauna mai autentic.

Şi dacă ar trebui să ne întrebăm dacă toate acestea sunt posibile, răspunsul ar fi totdeauna da. Acelaşi răspuns pe care l-a auzit Maria la Nazaret: pentru că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.

Cuvintele prin care sfântul Ciprian comentează Tatăl nostru, rugăciunea tuturor creştinilor, îmi vin în minte: „Dumnezeu nu primeşte jertfa omului care trăieşte în discordie. El porunceşte să ne îndepărtăm de altar pentru a ne împăca mai întâi cu fratele nostru, astfel încât Dumnezeu să poată primi rugăciuni înfăţişate în pace. Cea mai mare jertfă pe care i-o putem oferi lui Dumnezeu este pacea noastră, buna înţelegere frăţească, poporul adunat de unitatea care există între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” [162].

În zorii noului mileniu, cum să nu-i cerem Domnului, cu un elan reînnoit şi cu o mai mare maturitate a conştiinţei, harul de a ne dispune pe toţi la această jertfă a unităţii?

103. Eu, Ioan Paul, smerit servus servorum Dei, îmi permit să-mi apropriez cuvintele apostolului Paul, al cărui martiriu, unit cu cel al apostolului Petru, a dat acestui scaun al Romei splendoarea mărturiei sale, şi vă spun vouă, credincioşi ai Bisericii Catolice, şi vouă, fraţi şi surori ai celorlalte Biserici şi comunităţi ecleziale: „Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi… Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2Cor 13,11.13).

Roma, la „Sfântul Petru”, la 25 mai, solemnitatea Înălţării Domnului, în anul 1995, al şaptesprezecelea al pontificatului.

Papa Ioan Paul al II-lea

[1] Cf. Cuvântare după Calea crucii din Vinerea Sfântă (1 aprilie 1994), 3: AAS 87 (1995), 88.
[2] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
[3] Cf. Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, 15.
[4] Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind unele aspecte ale Bisericii înţeleasă drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 4: AAS 85 (1993), 840.
[5] Unitatis redintegratio, 1.
[6] Ibid.
[7] Ibid., 4.
[8] Cf. Lumen gentium, 14.
[9] Cf. Dignitatis humanae, 1 şi 2.
[10] Cf. Lumen gentium, 14.
[11] Ibid., 8.
[12] Unitatis redintegratio, 3.
[13] Ibid.
[14] Nr. 15.
[15] Ibid.
[16] Unitatis redintegratio, 15.
[17] Ibid., 3.
[18] Ibid.
[19] Cf. Grigore cel Mare, Homiliae in Evangelia 19, 1: PL 76,1154, cit. în Lumen gentium, 2.
[20] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Unitatis redintegratio, 4.
[21] Ibid., 7.
[22] Cf. ibid.
[23] Ibid., 6.
[24] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, 7.
[25] Cf. Scrisoarea apostolică Euntes in mundum (25 ianuarie 1988): AAS 80 (1988), 935-956.
[26] Cf. Enciclica Slavorum apostoli (2 iunie 1985): AAS 77 (1985), 779-813.
[27] Cf. Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecuménisme (25 martie 1993): AAS 85 (1993) 1039-1119.
[28] Cf. mai ales aşa-numitul document de la Lima: Botez, Euharistie, Minister (ianuarie 1982): Ench. OEcum. 1, 1392-1446, şi Documentul nr. 153 dat de „Credinţă şi Constituţie” Confessing the „One” Faith, Geneva, 1991.
[29] Cf. Discursul de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962): AAS 54 (1962), 793.
[30] Este vorba de Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, înfiinţat de papa Ioan al XXIII-lea prin motu proprio Superno Dei nutu (5 iunie 1960), 9: AAS 52 (1960), 436 şi confirmate de documentele ulterioare: motu proprio Appropinquante Concilio (6 august 1962), c. III, a. 7, 2, I: AAS 54 (1962), 614; cf. Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Regimini ecclesiae universae (15 august 1967), 92-94: AAS 59 (1967), 918-919). Acest dicaster se numeşte în prezent Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor: cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Pastor bonus (28 iunie 1988), V, art. 135-138: AAS 80 (1988), 895-896.
[31] Cf. Discursul de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962): AAS 54 (1962), 792.
[32] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 6.
[33] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţia privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
[34] Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli (2 iunie 1985), 11: AAS 77 (1985), 792.
[35] Ibid., 13, l.c., 794.
[36] Ibid., 11, l.c., 792.
[37] Discursul către locuitorii autohtoni (29 noiembrie 1986), 12: AAS 79 (1987), 977.
[38] Cf. Vincenţiu de Lérins, Commonitorium primum, 23: PL 50, 667-668.
[39] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 6.
[40] Ibid., 5.
[41] Ibid., 7.
[42] Ibid., 8.
[43] Ibid.
[44] Cf. ibid., 4.
[45] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 24: AAS 87 (1995), 19-20.
[46] Discurs în catedrala din Canterbury (29 mai 1982), 5: AAS 74 (1982), 922.
[47] Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Regulament, III, 1 citat în Ench. Oecum. 1, 1392.
[48] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 24.
[49] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 7.
[50] Maria Gabriella Sagheddu, născută la Dorgali (Sardinia) la 17 martie 1914. La 21 de ani intră în Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata. Aflând, datorită activităţii apostolice a abatelui Paul Couturier, despre nevoia de rugăciuni şi jertfe spirituale pentru unitatea creştinilor, în anul 1936, cu ocazia Octavei pentru Unitate, ea hotărăşte să-şi ofere viaţa pentru această cauză. După o boală gravă, sora Maria Gabriella moare la 23 aprilie 1939.
[51] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 24.
[52] Cf. AAS 56 (1964), 609-659.
[53] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 13.
[54] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[55] Cf. Codul de drept canonic, can. 755; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 902-904.
[56] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[57] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 3.
[58] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[59] Cf. ibid., 4.
[60] Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam (6 august 1964), III: AAS 56 (1964), 642.
[61] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 11.
[62] Cf. ibid.
[63] Ibid.; cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia privind doctrina catolică despre Biserică Mysterium ecclesiae (24 iunie 1973), 4: AAS 65 (1973), 402.
[64] Ibid., 5.
[65] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[66] Cf. Declaraţia comună cristologică între Biserica Catolică şi Biserica Asiriană Orientală: L’Osservatore romano, 12 noiembrie 1994, p. 1.
[67] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 12.
[68] Ibid.
[69] Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecuménisme (25 martie 1993), 5: AAS 85 (1993), 1040.
[70] Ibid., 94, l.c., 1078.
[71] Cf. Comisia „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Botez, Euharistie, Minister (ianuarie 1982): Ench. Oecum. 1, 1391-1447, şi 1398-1408.
[72] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 32: AAS 80 (1988), 556.
[73] Discurs către cardinali şi către Curia Romană (28 iunie 1985), 10: AAS 77 (1985), 1158; cf. Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 11; AAS 71 (1979), 277-278.
[74] Discurs către cardinali şi către Curia Romană (29 iunie 1985), 10: AAS 77 (1985), 1158.
[75] Cf. Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi Comitetul Executiv al Societăţilor Biblice Reunite, Principi per la collaborazione interconfessionale nella traduzione della Bibbia, Document concordat (1968): Ench. Oecum. 1, 319-331. revăzut şi adus la zi în documentul Directives concernant la coopération interconfessionelle dans la traduction de la Bible (16 noiembrie 1987), Tipografia Poliglotta Vaticana, 1987.
[76] Cf. Comisia „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Botez, Euharistie, Minister (ianuarie 1982): Ench. Oecum. 1, 1391-1447.
[77] De exemplu, în timpul ultimelor adunări ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Vancouver, în anul 1983; la Canberra, în anul 1991, şi ale Comisiei „Credinţă şi Constituţie”, la Santiago de Compostela, în anul 1993.
[78] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul. despre ecumenism Unitatis redintegratio, 8 şi 15; Codul de drept canonic, can. 844; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671; Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecumenisme (25 martie 1993), 122-125: AAS 85 (1993), 1086-1087; 129-131, l.c, 1088-1089; 123 şi 132, l.c., 1087-1089.
[79] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[80] Ibid.
[81] Cf. nr. 15.
[82] Nr. 15.
[83] Ibid., 14.
[84] Cf. Declaraţia comună a papei Paul al VI-lea şi a patriarhului Constantinopolului Athenagoras I (7 decembrie 1965): Tomos agapis, Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istanbul, 1971, p. 280-281.
[85] Cf. AAS 77 (1985), 779-813.
[86] Cf. AAS 80 (1988), 935-956; cf. şi scrisoarea Magnum Baptismi donum (14 februarie 1988) AAS 80 (1988), 988-997.
[87] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 14.
[88] Ibid.
[89] Scrisoarea apostolică Anno ineunte (25 iulie 1967): Tomos agapis, Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istanbul, 1971, p. 388-391.
[90] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 14.
[91] Ibid., 15.
[92] Nr. 14: L’Osservatore romano, 2-3 mai 1995, p. 3.
[93] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 17.
[94] Nr. 26.
[95] Cf. Codul de drept canonic, can. 844, 2 şi 3; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671, 2 şi 3.
[96] Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecuménisme (25 martie 1993), 122-128; AAS 85 (1993), 1086-1088.
[97] Declaraţia papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului ecumenic Dimitrios I (7 decembrie 1987): AAS 90 (1988), 253.
[98] Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în Ansamblul ei, Documentul Sacramentul hirotonirii în structura sacramentală a Bisericii, în special importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu (26 iunie 1988), 1: Service d’information 68 (1988), 195.
[99] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către episcopii continentului european despre relaţiile dintre catolici şi ortodocşi în noua situaţie a Europei Centrale şi de Est (31 mai 1991), 6: AAS 84 (1992), 168.
[100] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 17.
[101] Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen (2 mai 1995), 24: L’Osservatore romano, 2-3 mai 1995, p. 5.
[102] Ibid., 18, l.c., p. 4.
[103] Cf. Declaraţia comună a suveranului pontif Paul al VI-lea şi a Sanctităţii sale Şenuda al III-lea, papă de Alexandria şi patriarh al Scaunului „Sfântul Marcu” (10 mai 1973): AAS 65 (1973), 299-301.
[104] Cf. Declaraţia comună a suveranului pontif Paul al VI-lea şi a Fericirii sale Mar Ignaţiu Iakub al III-lea, patriarhul Bisericii din Antiohia a siriacilor şi a întregului Orient (27 octombrie 1971): AAS 63 (1971), 814-815.
[105] Cf. Discursul adresat solilor Bisericii Copte Ortodoxe (2 iunie 1979): AAS 71 (1979), 1000-1001.
[106] Cf. Declaraţia comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a Sanctităţii sale Moran Mar Ignaţiu Zakka I Iwas, patriarhul siro-ortodox al Antiohiei şi al întregului Orient (23 iunie 1984): Insegnamenti VII,1 (1984), 1902-1906.
[107] Discursul adresat Sanctităţii sale Abuna Paulos, patriarhul Bisericii Ortodoxe din Etiopia (11 iunie 1993): L’ Osservatore romano, 11-12 iunie 1993, p. 4.
[108] Cf. Declaraţia comună cristologică între Biserica Catolică şi Biserica Asiriană a Orientului: L’Osservatore romano, 12 noiembrie 1994, p. 1.
[109] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 19.
[110] Ibid.
[111] Ibid., 19.
[112] Cf. ibid.
[113] Ibid.
[114] Ibid., 20.
[115] Ibid., 21
[116] Ibid.
[117] Ibid.
[118] Ibid., 22.
[119] Ibid.
[120] Ibid, 22; cf. 20.
[121] Ibid., 22.
[122] Ibid.
[123] Ibid.
[124] Cf. Radiomesajul Urbi et orbi (27 august 1978): AAS 70 (1978), 695-696.
[125] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 23.
[126] Ibid.
[127] Cf. ibid., 12.
[128] Ibid.
[129] Munca răbdătoare a Comisiei „Credinţă şi Constituţie” a ajuns la o concepţie analoagă, pe care cea de-a VII-a Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi-a însuşit-o în aşa-numita declaraţie de la Canberra (7-20 februarie 1991, cf. Signs of the Spirit, Raport oficial a celei de-a şaptea adunări, COE, Geneva [1991], p. 235-258) şi care a fost reluată de Conferinţa Mondială a Comisiei „Credinţă şi Constituţie” la Santiago de Compostella (3-14 august 1993, cf. Service d’information 85 [1994], p. 18-38).
[130] Unitatis redintegratio, nr. 14.
[131] Cf. ibid., nr. 4 şi 11.
[132] Cf. Discurs către cardinali şi Curia Romană (28 iunie 1985), nr. 6: AAS 77 (1985), p. 1153.
[133] Cf. ibid.
[134] Cf. Lumen gentium, nr. 12.
[135] Cf. AAS 54 (1962), p. 792.
[136] Cf. Unitatis redintegratio, nr. 6.
[137] Cf. ibid., nr. 4; Paul al VI-lea, Predică la canonizarea martirilor ugandezi (18 octombrie 1964): AAS 56 (1964), p. 906.
[138] Cf. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), nr. 37; Enciclica Veritatis splendor (6 august 1993), nr. 93.
[139] Cf. Paul al VI-lea, Discurs la vestitul sanctuar Namugongo, Uganda (2 august 1969): AAS 61 (1969), p. 590-591.
[140] Cf. Misalul roman, Prefaţa comună pentru sfinţi, I: Sanctorum „coronando merita, tua dona coronans”.
[141] Cf. Unitatis redintegratio, nr. 4.
[142] Cf. Lumen gentium, nr. 8.
[143] Cf. Unitatis redintegratio, nr. 3.
[144] După documentul numit „De la Lima” al Comisiei „Credinţă şi Constituţie” despre Botez, Euharistie, Minister (ianuarie 1982): Enchir. oecum. 1, p. 1392-1446, şi în spiritul declaraţiei celei de-a VII-a Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor privind „Unitatea Bisericii ca koinônia: dar şi exigenţă” (Canberra, 7-20 februarie 1991).
[145] Discurs către cardinali şi Curia Romană (28 iunie 1985), nr. 4: AAS 77 (1985), p. 1151-1152.
[146] Lumen gentium, nr. 23.
[147] Cf. Discurs la Consiliul Ecumenic al Bisericilor (12 iunie 1984), nr. 2: Insegnamenti VII, 1 (1984), p. 1686.
[148] Conferinţa mondială a Comisiei „Credinţă şi Constituţie”, Raport al celei de-a II-a secţiuni, Santiago de Compostella (14 august 1993): „Confessing the one faith to God’s Glory”, nr. 31, 2: Faith and Order Paper, nr. 166, COE, Geneva, 1994, p. 243.
[149] Ca să nu cităm decât câteva exemple: Anglican-Roman Catholic International – ARCIC-I, Raport final (septembrie 1981); Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog între Ucenicii lui Cristos şi Biserica Catolică, Raport 1981: Enchir. oecum. 1, p. 529-547; Comisia Mixtă Naţională Catolică-Luterană, Documentul Slujirea pastorală în Biserică (SUA, 13 martie 1981): Enchir. oecum. 1, p. 703-742; problema este subliniată cu claritate în cadrul cercetării făcute de Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă.
[150] Discurs către cardinali şi Curia Romană (28 iunie 1985), nr. 3: AAS 77 (1985), p. 1150.
[151] Sermo XLVI, 30: CCL 41, 557.
[152] Cf. Conciliul Vatican I, Constituţia dogmatică despre Biserica lui Cristos Pastor aeternus: DS, nr. 3074.
[153] Lumen gentium, nr. 27.
[154] Unitatis redintegratio, nr. 14.
[155] Omilie în bazilica vaticană, în prezenţa lui Dimitrios I, arhiepiscop de Constantinopol şi patriarh ecumenic (6 decembrie 1987), nr. 3: AAS 80 (1988), p. 714.
[156] Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), nr. 77: AAS 68 (1976), p. 69; cf. Unitatis redintegratio, nr. 1; Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Îndrumar pentru aplicarea principiilor şi normelor privitoare la ecumenism (25 martie 1993), nr. 205-209: AAS 85 (1993), p. 1112-1114.
[157] Discurs către cardinali şi Curia Romană (28 iunie 1985), nr. 4: AAS 77 (1985), p. 1151.
[158] Scrisoarea din 13 ianuarie 1970: Tomos Agapis, Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istanbul, 1971, p. 610-611.
[159] Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), nr. 20: AAS 87 (1995), p. 17.
[160] Cf. Codul de drept canonic, can. 755; Codul de canoane ale Bisericilor orientale, can. 902.
[161] Unitatis redintegratio, nr. 5.
[162] De Dominica oratione, nr. 23: CSEL 3, 284-285.

© 1995 – Libreria Editrice Vaticana

Traducere de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti

© 1995 – Ediţia I – Editura ARCB

© 2010 – Ediţia a II-a – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 71

ISBN 978-606-8116-06-8

Preluat de pe http://www.ercis.ro