Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Mai 2011

Invitaţie la Sărbătoarea Copiilor 2011: cresc cu Isus! El este cel mai bun prieten!

Posted by Paxlaur pe 30/05/2011

La Roman în Parohia „Isus, Bunul Păstor”, în ziua de 4 iunie 2011 se vor întâlni copii din majoritatea parohiilor din Dieceza de Iaşi pentru a trăi împreună Sărbătoarea Copiilor. Acest eveniment este organizat de Oficiul pentru Pastoraţia Tinerilor, Copiilor şi Asociaţiilor, în colaborare cu preoţii, persoanele consacrate şi asociaţiile bisericeşti implicate în pastoraţia tinerilor şi copiilor.

Tema întâlnirii din acest an este următoarea: Cresc cu Isus! El este cel mai bun prieten!

Programul Sărbătorii Copiilor 2011 este următorul:

  • 08.00 – Deschiderea centrelor de primire

  • 09.30 – Program de animare

  • 10.00 – Deschiderea Sărbătorii Copiilor, rugăciune, moment catehetic, imnul

  • 10.30 – Repetiţie cântări

  • 11.00 – Sfânta Liturghie

  • 12.30 – Program de animare

  • 13.00 – Festivalul copiilor

  • 14.00 – Concert surpriză

  • 14.45 – Încheierea Sărbătorii Copiilor.

Grupurile de copii, care vor participa la această sărbătoare, trebuie să aibă un număr suficient de responsabili bine pregătiţi; aceştia să se asigure la plecare din propriile parohii că fiecare copil are o şepcuţă/pălărioară, sticluţă cu apă şi pacheţel pentru prânz.

La sosirea la Roman şi pe parcursul întregii zile responsabilii grupurilor sunt rugaţi să respecte indicaţiile organizatorilor şi voluntarilor. Bagajele nu vor fi lăsate la autocare pentru a evita deplasarea spre parcare în timpul prânzului.

Responsabilii grupurilor vor face înscrierea participanţilor la centrul de primire. De aici pot achiziţiona tricoul cu numele propriei parohii pentru reprezentatul care va sta în faţa altarului.

Preoţii care vor concelebra la sfânta Liturghie sunt rugaţi să aducă stolă de culoare albă.

Alte informaţii despre Sărbătoarea Copiilor se pot obţine de la: Pr. Felix Roca, tel. 0741/501481, 0769/288978; email: pr.felixroca@gmail.com.

Pe blogul www.sarbatoareacopiilor2011.blogspot.com şi pe situl www.pastoratie.ro se pot găsi diferite materiale pentru acest eveniment.

Pr. Felix Roca
responsabilul Oficiului pentru Pastoraţia Tinerilor, Copiilor şi Asociaţiilor

*

„Îngrijindu-se şi nutrind o gingaşă şi puternică afecţiune pentru orice copil care vine pe lume, biserica îşi îndeplineşte o datorie fundamentală, căci este chemată să redescopere şi să arate în istorie pilda şi munca lui Cristos Domnul, care a voit să pună copilul în centru împărăţiei lui Dumnezeu: «Lăsaţi pe copii să vină la mine… căci a unora ca acestora aparţine împărăţia lui Dumnezeu». Primirea, iubirea, stima, angajarea multiplă şi unitară – materială, afectivă, educativă, spirituală – pentru oricare copil care vine pe lume vor trebui să constituie totdeauna o notă distinctivă, la care nu se poate renunţa, pentru creştini şi în special pentru familiile creştine. În felul acesta copiii, în timp ce vor putea creşte «în înţelepciune, în vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor», vor aduce contribuţia lor preţioasă la edificarea comunităţii familiale şi pentru sfinţirea însăşi a părinţilor lor”. (Papa Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, n. 26).

Preluat de pe www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Nu gândim la fel – BCR

Posted by Paxlaur pe 29/05/2011

Am primit un email si vreau sa-l fac sa ajunga la cat mai multi:

Nu gandim la fel!

Se apropie Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale (5 iunie). Este si Anul Familiei in unele dieceze din tara. Cu scopul de a evangheliza aceste mijloace de comunicare va invit la o actiune practica: alaturati-va campaniei de avertizare a BCR-ului scriind un mesaj prin email sau telefonand. Este vorba de un protest la ultima reclama BCR pentru creditul Divers BCR. Daca nu stiti despre ce e vorba puteti vedea aici:

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=FA8Dxz4L5qM

Reclama TV, dupa cum spunea cineva, „promoveaza adulterul intr-o tara in care concubinajul e la rang de obisnuinta (se pare ca suntem pe locul 3 in Europa), divortul e doar o optiune facila, iar adulterul nu mai surprinde – nici chiar in reclame”.

Puteti scrie cu respect un mesaj propriu de protest sau sa-l trimiteti pe cel de mai jos. Cu cit se vor alatura mai multi, cu atit mesajul va fi auzit mai bine.

Iata adresele unde se pot trimite mesajele de protest:

Contact

Telefon departament Relatii mass-media: 0040213120056

Ionut Stanimir:   ionut.stanimir@bcr.ro

Cezar Marin:      cezar.marin@bcr.ro

Nicoleta Deliu:  nicoleta.deliu@bcr.ro

Twitter:            @infoBCR

***

Buna ziua!

Prin prezenta vreau sa-mi exprim nemultumirea cu privire la reclama la produsul Divers BCR difuzata pe toate televiziunile. Este regretabil că ideea unui act de infidelitate ajunge să fie folosită pentru promovarea produsului. Consider reclama respectiva o ofensa pentru orice persoana cu bun simt. Nu cred ca BCR-ul si-a propus sa promoveze promiscuitatea si adulterul. Nu in felul acesta va veti mari numarul clientilor. Cunosc foarte multi care pastreaza valorile morale in viata de familie.

NU gandim la fel!

Mă alatur astfel protestului facut de mai multi impotriva acestei reclame si va rog sa va schimbati atitudinea in campania dvs de marketing si sa retrageti relcama.

Cu respect,
Laurentiu

Posted in E bine de ştiut | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Chemare specială la rugăciune şi adoraţie

Posted by Paxlaur pe 28/05/2011

Eu mai am un pic şi fac trei ani de preoţie, altii fac 60… Să ne rugăm pentru sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea care va implini în curând 60 de ani de preotie. Iată invitaţia păstorului nostru, PS Petru Gherghel:

Scrisoarea pastorală „Chemare specială la rugăciune şi adoraţie”

Sfinţiile voastre,
dragi fraţi şi surori,
iubiţi credincioşi,

Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea va împlini la 29 iunie, solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul, 60 de ani de preoţie.

În lumea catolică au loc numeroase iniţiative pentru a-i arăta Sfântului Părinte mulţumirea, afecţiunea şi comuniunea pentru slujirea pe care o oferă lui Dumnezeu şi Bisericii sale şi în mod deosebit pentru că „face să strălucească Adevărul în lume”, la care îi cheamă pe toţi.

Ne unim şi noi la aceste iniţiative şi vă chemăm pe toţi: preoţi, călugări şi credincioşi la rugăciune, la a oferi Sfântului Părinte un buchet spiritual. Într-un mod special vă invităm în această lună, închinată inimii lui Isus, la adoraţie pentru sfinţirea preoţilor şi pentru a obţine de la Dumnezeu vocaţii la sfânta Preoţie. Împlinim în felul acesta şi chemarea pe care Isus a făcut-o odinioară: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui” (Mt 9,37-38).

Părinţii decani, toţi parohii, superiorii din institutele de învăţământ, superiorii şi superioarele din casele călugăreşti, precum şi responsabilii celorlalte structuri diecezane vor dispune să fie făcute ore de adoraţie speciale în fiecare vineri din luna iunie şi intenţii de rugăciuni în cadrul sfintelor Liturghii celebrate în această perioadă.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru vocaţiile care există în dieceză şi ne rugăm pentru preoţii care vor fi sfinţiţi în catedrala din Iaşi chiar în ziua când Sfântul Părinte va împlini 60 de ani de preoţie. La Liturghia solemnă, în cadrul căreia vor fi consacraţi întru sfânta Preoţie tineri din Seminarul nostru din Iaşi, vom avea din nou ocazia să ne rugăm pentru Sfântul Părinte.

La 1 iulie vom celebra cu bucurie misterul iubirii inimii preasfinte, garanţia şi dovada iubirii infinite a lui Dumnezeu faţă de noi. Vom celebra Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor (a 65-a), zi în care este amintită şi adorată inima preasfântă a lui Isus. Este o ocazie ca toţi credincioşii să se roage împreună cu preoţii şi pentru preoţi, o ocazie ca preoţii să se regăsească în rugăciune pentru a avea preoţi sfinţi.

Preoţia înseamnă grija lui Dumnezeu faţă de oameni, reprezintă gestul permanenţei iubirii lui Isus Cristos. Opera sa de mântuire, prin preoţi, poate fi reînnoită până la sfârşitul veacurilor. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru cei 60 de ani de Preoţie ai Sfântului Părinte şi ne rugăm ca Dumnezeu să-l însoţească cu harul său şi-i spunem: Întru mulţi ani, Sfinte Părinte!

Cu dorinţe de binecuvântare şi de ocrotire cerească prin mijlocirea Mariei, mama preoţilor.

Iaşi, 18 mai 2011

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Sursa: www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, Magisteriu | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Dorul ca sete dupa cei departati

Posted by Paxlaur pe 27/05/2011

Cu mult înainte de a spune noi lucruri importante şi pline de înţeles şi interes, au fost alţi oameni mari care au dat creaţii nemuritoare. Mi-e drag să-i văd, să-i ascult, să-i citesc. În acest sens, iată o reflecţie asupra dorului.

Dorul ca sete dupa cei departati

In dor, romanul traieste simtirea intensa a legaturii in care se afla cu cei cu care a vietuit la un loc, cand e departat deci. Dorul e simtirea acuta a absentei acelora din orizontul sau, care poarta urmele lor, ce nu pot fi umplute de altii. In dor se traieste o prezenta sui-generis a celor absenti; se traieste durerea absentei lor.

Dar chiar prin aceasta durere se traieste, in acelasi timp, un fel de nestearsa prezenta a lor in constiinta. Absenta lor e un chin, pentru ca nu e o absenta totala, nu e o uitare. In dor omul e singur sau fara cel dorit, si in acelasi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de fata in carne si oase, ci e reprezentat prin dor.

Dorul aduce si tine in cel stapanit de el chipul celui dorit, dar si o durere, deoarece chipul nu tine cu adevarat locul celui absent si dorit. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinta celui ce doreste la cel dorit. Dorul se iveste pe neasteptate, vine napraznic si fierbinte, vine ca vantul pentru ca este legat de dragoste, care circula, intre cei ce se iubesc, ca gandul.

„O, badita, badisor
Nu-mi trimite atata dor
Si pe luna si pe nor.
Trimite-mi mai putintel
Si vino, bade, cu el.”

„Si acesta-i dorul mare,
M-ajunge, mergand pe cale.”

„Pe drumul de la Sacele
Vine dorul mandrei mele
Si-asa vine de fierbinte
De-as sta-n drumu-i, m-ar aprinde.”

„Dorul merge ca vantul
Si dragostea ca gandul.”

Uneori dorul vine subtirel, de nici nu-l bagi de scama. Dorul are uneori o violenta care da celui ajuns de el sentimentul ca se sfarseste sub forta lui. Nici un gand nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.

„Treci, bade, dealul incoace,
Ca n-am dorului ce face:
Ca nu-i dor ca dorurile,
Sa-l omori cu gandurile;
Ca-i un dor asupritor,
Cand imi vine, stau sa mor.”

Dorul e foc ce arde inima, e boala care ingalbeneste pe cel in care se asaza si-l usuca din picioare, il face sa planga, ii paralizeaza orice activitate, il poarta din loc in loc, nu-i mai da odihna, nu-l lasa sa lucreze, nu-l lasa sa doarma. Caci acela tot timpul se gandeste la cel dorit. Dorul e ca un sarpe, ca un caine. Dorul cel mai napraznic este intre cei ce se iubesc. Dar exista un dor de parinti, de frati, de sat, de peisajul satului, de tara.

„Jelui-m-as brazilor
De dorul fratilor;
Jelui-m-as muntilor
De dorul parintilor;
Jelui-m-as florilor
De dorul surorilor.”

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distantei si trebuintei de ea.

Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.

Am mentionat mai inainte fluiditatea starilor sufletesti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrara. Dar aceasta trecere arata ca fiecare din starile sufletesti intre care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealalta. Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia.

Faptul acesta face ea luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.

Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duiosie printr-o franare reciproca, cand persoana iubita sau draga e de fata, avand in el o nota de bucurie. Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie.

Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie. Individualistul nu sufera de dor. Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se arc deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. Dragostea lui, redusa la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferenta daca se satisface cu o femeie sau alta.

El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece. In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.

Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste. Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea. Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau.

Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu c preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.

Desigur, si iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, ea nu vede in fiinta iubita numai trupul sau, cel putin la inceput, e straina de pasiunea carnala. In fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite.

Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite. Dorul transfigureaza persoana iubita sau, mai degraba, e ochiul care vede sau actualizeaza aura transfiguratoare care invaluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul inseamna o acuta simtire a insuficientei sau a imposibilitatii vietii in singuratate. Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii. In dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.

Te doresti mai mult dupa persoana cu care ai realizat mai inainte o comuniune indelungata, pentru ca in acea comuniune s-a descoperit caldura ei ca atmosfera necesara a existentei tale. Simti fiinta dorita ca un fel de casa ontologica a existentei tale, ca un fel de centra de gravitate pentru fiinta ta, ca o conditie a existentei. Pana esti departe de ea n-ai odihna, esti pe drumuri.

Prin dor vine pana la tine, de la distanta, adierea caldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune. Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei. In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita.

Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta ca sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase. In dor se manifesta simtirea prezentei reciproce nedepline prin gand si trebuinta prezentei reciproce depline.

Dorul rasare din comuniunea deplina realizata inainte si din constiinta persistentei acestei comuniuni, dar a neputintei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizata in tendinta de a se reactualiza. Dorul prelungeste comuniunea trecuta in dimensiunea interioara a comuniunii si mentine pe cei ce se doresc in aceasta dimensiune, dar pe fiecare in acelasi timp, in mod separat, in dimensiunea exterioara, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor in exterior. Daca relatiile sociale formale reprezinta trairea in exteriorul interuman, in afara dimensiunii interioare, dorul reprezinta trairea exclusiva in interiorul interuman, in neputinta actualizarii ei exterioare.

Interiorul acesta e pretuit de cei ce au simt pentru el. Poporul roman are un dezvoltat simt pentru el. Interiorul acesta reprezinta celalalt taram al umanitatii reale. Fat-Frumos, ca reprezentant al poporului roman, aflator in dimensiunea exterioara, o duce pe aceasta in celalalt taram, caci acolo gaseste pe frumoasa Ileana Cosanzeana, partenera comuniunii profunde, ca sa realizeze cu ea si comuniunea pe taramul exterior, caci abia aici poate realiza cu ea cununia convietuirii depline. Dar venirea lor la comuniunea pe taramul exterior e ingreunata de tot felul de piedici.

Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului, pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si imprcuna-lucrare deplina.

Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele, pentru a face posibila trecerea de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare

Nu s-ar putea spune ca avem aci, intr-o forma populara, mitul platonic (de influenta hindusa) al caderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioara a iubirii sau a unitatii in urma unei plictiseli de ea, si intoarcerea din nou in ea, ca sa-i urmeze o alta intoarcere. Iubirea anterioara n-a fost perfectata intr-o nunta; intoarcerea pe taramul relatiilor vazute se incoroneaza prin nunta iubirii perfecte si definitive.

Dorul pe care-l traieste atat de intens poporul roman e pricinuit de imperfectiunea oricarui inceput, dar si de imperfectiunea conditiei noastre pamantesti. Poporul roman aspira prin dor si incearca sa realizeze prin inlaturarea despartirii comuniunea finala perfecta intre cei temporar despartiti Fat-Frumos, fiul de imparat, se casatoreste in bucuria universala a intregii tari, a intregului cosmos, cu Ileana Cosanzeana, pentru o fericire fara de sfarsit.

Iubirea sau comuniunea nu se termina printr-o moarte a perechii, ca in Tristan si Isolda. Nu se termina nici cu plecarea definitiva a unuia dintre parteneri, ca plecarea lui Lohengrin, care face acest gest pentru ca a trebuit, impotriva voii lui, sa se descopere sotiei sale.

Pentru poporul, nostru, aceasta tinere sub acoperamant a identitatii proprii de catre un partener in iubire e de neconceput, fiind contrara comuniunii iubirii si luminii in care trebuie sa se afle iubirea.

Se dezaproba si in unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai cand ca e fortata prematur de celalalt, inainte de a se fi realizat o desavarsire in iubire si in intelegere; iar despartirea provocata de ea se repara prin oboselile si sacrificiuri impresionante, insufletite de dor; ale partenerului care a fortat despartirea.

Despartirea starneste dorul, care argmenteaza iubirea, si dorul se stampara in nunta finala. Dorul nu numai ca reface comuniunea initiala, ci o desavarseste. Intr-o piesa de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantina, pleaca. Dar ca, pornind dupa el plina de dor, dupa multe oboseli si primejdii reuseste sa-l regaseasca, si iubirea lor maturizata prin dor si, devenita neclintita, se incheie in nunta sau in unirea perfecta si definitiva.

Dorul e un intermezzo, nu o stare definitiva. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiata prin unirea deplina, nici stingerea lui si impacarea cu eterna despartire. Dorul ca un chin nesfarsit si-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge si-ar pierde din marea lui importanta in viata poporului nostru.

Sigur ca sunt si doruri care se sting, si cei ce se doresc isi gasesc, dupa o vreme, alti parteneri in iubire. Dar aceasta se intampla numai in cazul unei iubiri care nu s-a consolidat prin radacini adanci. Dorul sotilor despartiti, al copiilor si al parintilor nu se stinge pana nu e satisfacut prin reintalnire. Si cei ce au acest dor nu pot concepe ca el va ramane nesatisfacut.

„Am sa mor cu dorul lui”, „ma duc cu dorul lui in mormant” spune mama care-si da seama ca nu sunt perspective, de a-si revedea fiul inainte de moarte, afirmand prin aceasta ca dorul nu o va parasi nici cand va muri. Dar cand are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui ma tine in viata”.

Dorul sotilor care a trebuit sa se departeze unul de altul pentru o vreme nu se stingea in trecutul poporului nostru printr-un divort acceptat cu inima usoara, cum se intampla azi. Aceasta e o dovada spre comuniunea adanca, care ii lega pe soti in conceptia poporului nostru.

Omul occidental nu are un cuvant pentru trairea acestei legaturi care persista atat de puternic, chiar cand partenerii sunt la distanta. Aceasta pentru ca nu are trairea atat de intensa exprimata de acest cuvant, intrucat, datorita individualismului sau, nu realizeaza comuniunea adanca pe care o traieste poporul roman. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvant, poate pentru ca are sentimentul confundarii cu toate, deci si cu cei iubiti, chiar daca sunt la distanta.

Taria acestui sentiment al comuniunii care persista chiar in conditia departarii spatiale o manifesta poporul nostru in multimea cantecelor de dor. Cantecele acestea se numesc in acelasi timp cantece de jale, caci in dor e o tristete, e o jale.

Cantecul de dor si de jale e cantat de roman cand e singur. Cantarea lui in cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontana de a da glas dorului real. Germanul nu canta cand e singur. Pentru el, cantarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetica si de distractie. El canta solo in cor, pentru acelasi efect armonic estetic. Rusul canta si singur, canta si in cor, cu toti, sau solo. Cand canta in cor, cu toti, sau solo, urmareste efectul armoniei si al puterii care depaseste persoana. Caci solo lui e depersonalizat prin incadrarea precisa in ordinea armoniei. Grecul si reprezentantii popoarelor mediteranene canta cand sunt singuri, dar cantecele acestea n-au in ele nostalgia dureroasa a dorului, ci sunt prea declamatorice ca sa exprime acea nostalgie. Dar lucru ciudat: in cor, romanul nu canta solo, ci canta cu toti, dar intr-un mod ca se aude vocea fiecaruia fara sa se piarda armonia. Romanii canta pe rand cand canta impreuna, dar nu solo, adica acompaniat de cor. Canta impreuna pentru bucuria de a fi impreuna, iara sa se piarda intr-o armonie impersonala.

Umanul e mai mult decat armonia impersonala. Sau canta pe rand, pentru a se remarca fiecare, moduland fiecare intr-un chip propriu o cantare comuna. Romanul e personal in cantecul dorului si in cantecul executat in comun sau pe rand, dar persoana e legata de celelalte persoane.

Dorul romanesc sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru si, poate, cu al popoarelor din Estul si Sud-estul Europei, partase la aceeasi spiritualitate traco-si slavo-bizantina.

In dor, romanul traieste faptul ca insul singur nu e omul intreg, ca e un amputat. El il poarta pe celalalt in sine, chiar in absenta lui, il poarta intr-o prezenta absenta sau intr-o absenta prezenta, cum simte ciungul mana taiata la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, intr-o prezenta absenta.

In dor, romanul traieste structura dialogica a fiintei sale, adresand cuvantul fiintei iubite si auzindu-i raspunsul; traieste faptul ca nu poate exista fara acest dialog, ca nu poate iesi din acest dialog, dar, in acelasi timp, traieste durerea ca dialogul nu se realizeaza decat intr-o lume a umbrelor.

In dor, singuratatea e populata ca de o umbra de persoana iubita sau ca de niste umbre de persoanele iubite, ca de niste schite ale realitatii lor, dar nu ca de niste schite desemnate cu voia, ci ca de niste schite care se ivesc si staruiesc peste voia celui stapanit de dor.

Nu stim daca omul poate realiza o singuratate absoluta, lipsita chiar si de aceste schite spirituale ale realitatii ce se impun obiectiv in orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii. Intr-o astfel de singuratate e posibil sa i se arate omului umbra Satanei, atrasa de golul infricosator, vecin cu neantul, aducator de nebunie si de sinucidere, cum s-a aratat lui Ivan Karamazov.

Caci o astfel de singuratate e semnul lipsei oricarei iubiri in trecut si in prezent, intr-o astfel de singuratate i se impune unui individ in mod acut si persistent intrebarea: La ce mai traiesc eu si care este rostul existentei mele? In orizontul acestei singuratati absolute se traieste ceea ce se cheama uratul, golul ingrozitor. Este o singuratate care inspaimanta intr-un mod indescriptibil. Parca totul sare la tine. Chinul uratului nu poate fi suportat multa vreme. Desigur, ne gandim la un grad intens al uratului. Caci el are diferite grade.

E foarte semnificativ faptul ca uratul, in intelesul de singuratate fara nici o lumina, e exprimat prin acelasi cuvant care indica contrarul frumosului, al omului frumos. Iar in cantecul popular, uratul, in acest inteles, indica pe omul tacut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adica nu comunica o caldura sufleteasca, pe omul cu care nu poti realiza o comuniune. El te lasa sa te scufunzi in golul existentei, sa fii cuprins de sentimentul lipsei de rost si de consistenta a existentei.

„Uratul din ce-i facut?
Din omul care-i tacut.
Ce i-ai zice, el tot tace;
Vezi uratul cum se face.”

Dimpotriva, dragostea se naste din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea:

„Dragostea din ce-i facuta?
Din omul cu vorba multa.
Zice una, zice alta,
Si dragostea iaca-i gata.”

Astfel, poate exista singuratate sau urat in societatea cuiva; cand cineva ti-e urat, nici nu-ti vine sa-i vorbesti. Societatea unui astfel de om iti deschide si mai mult haul singuratatii.

Boala uratului e grava, mai ales ca nu e un dor care-ti umple sufletul de chipul persoanei dorite. Dorul e un remediu impotriva uratului, pentru ca intretine o nadejde. Singuratatea, e un urat chinuitor cand nu e luminata de nici o speranta, de nici un dor.

Poporul roman se dovedeste – prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute – un popor al comuniunii. In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae
în cartea: „REFLEXII despre spiritualitatea poporului român”
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992 – pag. 80 – 88

Când mi s-a dat să citesc (mi-) am înţeles dorul şi vreau să-l valorific, să îi sanctific durerea.
Da, şi mie mi-e dor.
Şi ţie?

Aici puteti găsi sursa fotografiei.

Aici puteti găsi sursa fotografiei.

Posted in Diverse, Fragmente, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Dumnezeu nu se teme de păcat

Posted by Paxlaur pe 27/05/2011

Dragi cititori, pentru că în timpul Postului Mare şi al sărbătorilor pascale am stat departe de acest blog, încerc acum, încet încet, să revin cu unele texte pe care aş fi vrut să le postez atunci, în mod deosebit anumite predici din acel timp. Vă doresc lectură cu folos spiritual.

Predica din 6 martie 2011, duminica a IX-a din timpul de peste an:

Toţi oamenii au păcătuit,
toţi sunt lipsiţi de strălucirea lui Dumnezeu
” (Rom 3,23)

Răsfoind mass-media sesizăm cu uşurinţă lumea agitată în care trăim: se întâmplă prea multe – Libia şi Pakistan, vameşii şi guvernul, calamităţile naturale şi familia Columbeanu, spectacole de binefacere şi premiile Oscar etc. E greu ca din acest iureş să alegem o informaţie pe care să o dezbatem şi să o evaluăm trăgând din ea doza de adevăr necesară supravieţuirii morale. Informaţiile ajung repede la noi, dar trec mai departe fără să ne pătrundă inima, rămânând doar un contact epidermico-fonic.

Viteza care ne caracterizează astăzi a făcut din noi oameni care posedăm tehnologie multă şi creier puţin (gândire slabă), viteză mare şi moralitate mică (inimă împietrită).

Erau timpuri când oamenii nu se grăbeau. Le plăcea să stea să aprofundeze: literatură, filozofie, teologie, religie. Vremuri în care oamenii se aşezau şi stăteau să privească răsăritul, contemplau apusul sau se destindeau la susurul unui râu… Astăzi nu.

Oare nu ar trebui să fim noi, creştinii, primii care se întorc la o astfel de curgere lentă a lucrurilor (a nu se citi să fim împotriva progresului!)?Nu ar fi momentul să facem ca timpul să aibă din nou răbdare cu oamenii? Dar…

Noi nici în biserică nu mai avem stare: se citeşte deseori pe chipul sau în reacţiile noastre graba, neliniştea: cât mai durează?!, de ce nu se citeşte forma scurtă a evangheliei sau de ce nu face şi preotul acesta un rezumat la predica asta lungă de 15 minute?!

Cândva era altfel: slujbele ţineau toată noaptea. Credincioşii abia aşteptau să întâlnească un predicator care să le vorbească despre Isus. Este un fragment în Noul Testament, în Faptele apostolilor  când e descrisă activitatea lui Paul la Troa (cf. cap.20 – http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=26&cap=20 ). Pasajul descris are o întâmplare oarecum hazlie, cu tentă ironică la adresa celor care şi astăzi mai dorm în timpul predicii. Citim în Scriptură că în mijlocul comunităţii din Troa, Paul – pentru că urma să plece mai departe a doua zi – a predicat până dimineaţa. Pe la miezul nopţii, un tânăr care stătea la fereastră a aţipit şi a căzut de la etajul 3. E adevărat că-l luase somnul, dar aceasta s-a întâmplat după câteva ore de predică şi norocul său este că predicatorii pe atunci făceau şi minuni… Sfântul Paul l-a redat pe acel tânăr comunităţii perfect vindecat… Ca o paranteză, aviz celor care stau la balcoane şi care în timpul predicilor (de doar câteva minute!) se luptă cu somnul şi sunt învinşi: să nu cadă. Nu mă pricep la minuni aşa bine ca sfântul Paul.

Revenind, iubiţi credincioşi, în doar câteva minute ne plictisim. Ce se întâmplă? Unde ne grăbim?

Cardinalul Carlo Maria Martini, fost arhiepiscop de Milano (1980-2002), spunea că atunci când era în anul trei de noviciat, pe când se pregătea să devină preot iezuit, a participat la o lună de exerciţii spirituale ignaţiene. În fiecare zi, la fiecare meditaţie, predicatorul acelor exerciţii spirituale le adresa aceste cuvinte: lăsaţi să vi se liniştească sufletele înaintea lui Dumnezeu. Şi abia după o pauză de liniştire începeau meditaţia.

Să lăsăm o clipă sufletul nostru să se liniştească aici, înaintea lui Dumnezeu, să iasă din iureşul zilelor. Să zăbovim o clipă, noi şi sufletul nostru. Încercăm?

Dar cum când avem atâtea pe cap?! Griji şi probleme?! Lipsuri şi suferinţă?! Cum?

Tot un iezuit spunea: atunci când te pregăteşti pentru rugăciune e important să conştientizezi locul în care te afli, pentru că în acel loc, se întâmplă o minune: tu şi Dumnezeu te întâlneşti pentru dialog. Deci înainte de a intra în biserică, opreşte-te la 20 de metri de ea, uită-te bine şi spune-ţi: „acolo este locul în care eu şi Dumnezeu ne vom întâlni şi ne vom vorbi”. Conştientizează acest lucru, simte entuziasmul şi emoţia întâlnirii şi abia apoi intră.

Poate data viitoare când venim la biserică vom face acest experiment. Dar acum iată-ne deja aici. Cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu pe care-l numim Tată şi ne poartă de grijă. E un loc bun, cu o prezenţă ocrotitoare, şi ar trebui să ni se liniştească un pic sufletul, dar…

Cum să fii liniştit în faţa unui Dumnezeu care mă cunoaşte atât de bine: ştie cât de mult am păcătuit, cât rău am făcut. Nu am cum să fiu liniştit în faţa unei persoane faţă de care de atâtea şi atâtea ori am greşit! Şi în loc de linişte simţim o şi mai mare agitaţie… Şi unde mai pui că astăzi, prin lectura a II-a pe care am proclamat-o, toţi suntem acuzaţi ca păcătoşi. Toţi: „toţi au păcătuit” (Rom 3,23). Asta ne mai lipsea: în loc să ne liniştească, ne-a mai şi arătat cu degetul.

E o lovitură grea mai ales pentru cei care mergeam la spovadă şi spuneam că nu avem păcate şi totodată şi pentru cei care nu merg la spovadă, sigur pe ei că nu păcătuiesc.

Iată că şi aici, în casa Domnului, unde ar trebui să ne simţim în siguranţă şi liniştiţi, suntem puşi la zid. Şi atunci de unde să mai vină liniştea?! Unde să o mai găsim?!

Suntem fragmentari dacă ne oprim doar la această învinuire din tot cuvântul Domnului. Căci în aceeaşi lectură primim şi răspunsul frământărilor noastre: deşi toţi păcătuim, „Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte pe Cristos ca jertfă de ispăşire pentru ca în sângele lui să obţină iertarea celor care cred în el”(Rom 3,25). Mai înainte de a păcătui noi, Cristos a fost rânduit şi a şi plătit pentru păcatul nostru.

Dragi credincioşi, despre păcatul care ne tulbură pe noi şi nu ne lasă să fim liniştiţi în prezenţa Domnului, despre fărădelegile care ne sperie şi ne fac să ne teme de Dumnezeu, trebuie să ştim că nu au nicio putere asupra iubirii pe care Dumnezeu ne-o poartă: Dumnezeu nu se teme de păcat. Nu se teme de faptele noastre oricât de negre ar fi. Niciodată. Această realitate trebuie să ne dea curaj de a ne linişti în prezenţa Domnului, indiferent cât de păcătoşi suntem nu-l putem surprinde pe Dumnezeu prin păcatul nostru..

Duminica trecută, dacă vă amintiţi, am vorbit despre cum Dumnezeu ne poartă de grijă, despre providenţa divină. Apoi astăzi, la începutul sfintei Liturghii, ne-am rugat împreună cu aceste cuvinte: Dumnezeule, providenţa  ta nu greşeşte nicicând în orânduirile sale. Şi aşa este: Dumnezeu care ne poartă de grijă zilnic nu a greşit când ne-a creat, când ne-a îngăduit existenţa deşi ştia deja cât de păcătoşi vom fi. Dumnezeu nu regretă niciodată că ne-a creat, ci şi-a asumat fiinţa noastră cu totul: trup şi suflet, virtute şi viciu, bunătate şi răutate; el şi-a asumat păcatul nostru, dar acum aşteaptă, aşteaptă cu o răbdare de neimaginat, să vadă încrederea noastră în el, să vadă că alergăm la el cu încredere, că în prezenţa lui ne simţim bine, ocrotiţi, liniştiţi. Răsună azi acest îndemn: „Lăsaţi să vi se liniştească sufletul în prezenţa Domnului!”.

Tot un iezuit (Francesco Rossi de Gasperis) spunea: „în gestul creator al lui Dumnezeu este loc pentru tot păcatul din lume, pentru că Dumnezeu ştie să provoace întoarcerea acasă”. Această frază explică foarte bine şi în mod sintetic ce este păcatul în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se teme câtuşi de puţin de păcat, nu există niciunul, oricât de grav ar fi, pe care să nu ştie cum să-l privească, de care să rămână surprins. Aceasta pentru că el ştie întotdeauna cum să provoace întoarcerea acasă şi pentru că Isus este omul-Dumnezeu care le aduce cu sine pe toate, din belşug, inclusiv iertarea de păcatele noastre. Dumnezeu ne cunoaşte prea bine ca să-l putem surprinde.

Îmi amintesc mereu cu drag strigătul papei Ioan Paul al II-lea: Non abbiate paura! Cristo sa ‘cosa è dentro l’uomo’… „Nu vă temeţi! Cristos ştie ce este înlăuntrul omului!” El ştie, Dumnezeu ştie!Nu, nu putem păcătui mai mult decât poate Dumnezeu să ne ierte!

Astăzi, ascultând cuvântul lui Dumnezeu în care ni se aminteşte că toţi au păcătuit, ni se atrage atenţia să nu fim dintre aceia care spun „Eu nu mă spovedesc pentru că nu am păcate”. Sfântul apostol Paul ne-a revelat două adevăruri: în primul rând păcatul face parte din viaţa tuturor oamenilor, dar este o parte trecătoare: toţi suntem lipsiţi de strălucirea lui Dumnezeu şi purtăm chipul trecător al păcatului. Nu vom sta veşnic pe acest pământ, nu vom purta veşnic acest chip.

Iar în al doilea rând ni se vorbeşte despre mărinimia lui Dumnezeu: Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte pe Cristos ca jertfă de ispăşire: Cristos a fost rânduit din veşnicie ca să ne elibereze de chipul trecător al păcatului. El este de partea noastră. El este cel care ne purifică. Nu avem de ce ne teme, nu avem de ce să fim neliniştiţi. El e cu noi, e aici:lăsaţi să fi se liniştească sufletul!

Dacă lectura a doua ne face conştienţi şi de păcatul nostru şi de mărinimia lui Dumnezeu, care este provocarea celorlalte lecturi de astăzi? Ceea ce Moise a spus poporului ne spune şi nouă acum după atâtea mii de ani: poruncile pe care Dumnezeu vi le dă, puneţi-le în inima voastră, în sufletul vostru, adică ele să facă parte din viaţa noastră. Pune-le în inimă… Să nu fie legi care rămân ca ştirile de la realitatea tv: trec pe lângă noi! Astăzi în faţa noastră se află binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul. Provocarea este să alegem binele şi binecuvântarea. Dacă de multe ori până acum am ales răul şi blestemul, astăzi să fie momentul convertirii. Astăzi!

Şi dacă în prima lectură se vorbeşte despre astăzi, în sfânta evanghelie se vorbeşte despre ziua aceea, despre momentul în care vom da cont de alegerile pe care le-am făcut astăzi. De aceea să-i cerem Domnului ca astăzi să facem alegerile corecte, să alegem binecuvântarea. Fragmentul evanghelic de la această sfântă Liturghie este finalul predicii de pe munte. După ce timp de şase duminici Dumnezeu prin Isus Cristos ne-a învăţat despre trebuie să facem, astăzi ni se aminteşte: cuvântul lui Dumnezeu nu este un cuvânt care trebuie doar ascultat. Nu. El este un cuvânt care trebuie pus în practică. Iar predica de pe munte se termină cu acest avertisment: împliniţi cuvântul lui Dumnezeu căci numai aşa vă veţi construi casa pe stâncă. Altfel spus, trăiţi cuvântul, faceţi fapte, împliniţi voinţa Tatălui. Să ne fie clar: nu ajunge să fii carismatic, să spui  Doamne, Doamne, să faci minuni etc., ci trebuie să faci voinţa Tatălui! Nimic nu poate înlocui practicarea voinţei Tatălui.

Ni s-au spus toate acestea ca să le punem în practică şi să ne consolidăm casa pe stâncă.

Aşadar, provocările zilei sunt: deşi păcătoşi, să nu uităm că Dumnezeu nu se teme de păcatul nostru; deşi păcătoşi, Dumnezeu şi astăzi pune în faţa noastră binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul şi aşteaptă să alegem conform voinţei sale; deşi păcătoşi, el ne oferă o stâncă de nezdruncinat pe care să ne construim casa.

Dacă am început această predică într-un mod pesimist constatând realitatea păcatului în noi toţi, vă invit să o încheiem încurajator amintindu-ne cuvântul Domnului de la psalm: „Fiţi tari, prindeţi curaj, voi toţi cei care nădăjduiţi în Domnul” (Ps 30,25). Da, să fim tari şi să prindem curaj să înălţăm către Domnul rugăciunea noastră, jertfa sfintei Liturghii, prin care să-i cerem în mod deosebit să provoace în noi întoarcerea acasă, convertirea! Da, să avem încredere: Dumnezeu nu se teme de păcatul nostru!

Aici puteti găsi sursa fotografiei.

Aici puteti găsi sursa fotografiei: intalnire cu Isus.

Posted in Ioan Paul al II-lea, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: