Arhiva pentru octombrie 28th, 2011

“Niciodată violenţă, nu război, nu terorism, fiecare religie să poarte pace şi dreptate”: Benedict al XVI-lea la Assisi

“Prin acest pelerinaj am fost capabili să ne angajăm într-un dialog fraternaprofundăm prietenia dintre noi să ne reunim în tăcere şi rugăciune. Cu aceste cuvinte Benedict al XVI-lea a plecat joi seară de la Assisi, după Ziua mondială de reflecţie, şi de rugăciune pentru pace care a reunit în oraşul Sfântului Francisc exponenţi ai tuturor religiilor.
Din Assisi, trimisa noastră Francesca Sabatinelli:
• “Domnul să-ţi dăruiască pace”: cu cuvintele Sfântului Francisc, Papa şi-a luat rămas bun joi seară de la Assisi şi de la participanţii la Ziua de rugăciune. Benedict al XVI-lea a explicat sensul pelerinajului: este imaginea, a spus, „a felului în care dimensiunea spirituală este element-cheie în construirea păcii”. „După ce am reînnoit angajarea noastră pentru pace şi am schimbat între noi semnul păcii, ne simţim şi mai implicaţi încă, a spus Papa, împreună cu toţi oamenii, bărbaţi şi femei, ai comunităţilor pe care le reprezentăm în pelerinajul nostru uman în comun”:
• “We are not being separated; we will continue to meet … Nu ne separăm, vom continua să ne întâlnim, vom continua să fim uniţi în această călătorie, în dialog, în construirea zilnică a păcii şi în angajarea noastră pentru o lume mai bună.

Primele ore ale după amiezii, participanţii le-au dedicat tăcerii şi rugăciunii, apoi întâlnirea conclusivă, când şefii de delegaţii au primit o candelă aprinsă şi au reînnoit solemn angajarea în comun pentru pace. Înainte de a se întoarce la Roma, Papa şi şefii delegaţiilor au coborât în cripta Bazilicii pentru o vizită în tăcere la mormântul Sfântului Francisc. Tuturor participanţilor şi mulţimii de tineri prezenţi în Piaţa inferioară „San Francesco”, Benedict al XVI-lea le-a repetat întreitul „niciodată să nu mai fie”, pronunţat de Ioan Paul al II-lea în 2002 tot aici la Assisi, după atentatele din 11 septembrie şi războiul din Afghanistan:
 Niciodată să nu mai fie violenţă! Niciodată terorism! În numele lui Dumnezeu fiecare religie să poarte pe pământ Dreptate şi Pace, Iertare şi Viaţă, Iubire!
Încă o dată deci Spiritul de la Assisi, aprins în urmă cu 25 de ani de Ioan Paul al II-lea ,este cel care trebuie să se contrapună violenţei.

Text preluat de pe www.radiovaticana.org

A fost convocat „Anul credinţei”

La 11 octombrie 2011, sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea a trimis scrisoarea apostolică Porta fidei – Poarta credinţei prin care a convocat Anul credinţei. El va începe la 11 octombrie 2012, la aniversarea a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, şi se va termina în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului, la 24 noiembrie 2013.

La data de 11 octombrie 2012 se vor împlini şi douăzeci de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat fericitul papă Ioan Paul al II-lea, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei.

Iată şi textul scrisorii apostolice dată în formă de motu proprio, text preluat de pe www.ercis.ro în traducerea părintelui Mihai Pătraşcu:

 

Scrisoarea apostolică Porta fidei,
a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea,
prin care se convoacă Anul Credinţei

1. „Poarta credinţei” (cf. Fap 14,27), care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa, este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom 6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus, care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22). A mărturisi credinţa în Treime – Tată, Fiu şi Duh Sfânt – echivalează cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8): Tatăl care la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră; Isus Cristos care în misterul morţii şi învierii sale a răscumpărat lumea; Duhul Sfânt care conduce Biserica de-a lungul secolelor în aşteptarea întoarcerii glorioase a Domnului.

2. Încă de la începutul slujirii mele ca succesor al lui Petru am amintit exigenţa de a redescoperi drumul credinţei pentru a pune în lumină cu tot mai mare claritate bucuria şi entuziasmul reînnoit al întâlnirii cu Cristos. În omilia de la sfânta Liturghie a începutului pontificatului meu spuneam: „Biserica în ansamblul ei şi păstorii în ea, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum pentru a-i conduce pe oameni în afara deşertului, spre locul vieţii, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate”1. Se întâmplă de acum, nu rareori, să se preocupe creştinii mai mult pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca la o premisă clară a trăirii comune. De fapt, această premisă nu numai că nu mai este aşa, ci adesea este chiar negată2. În timp ce în trecut era posibil să se recunoască o matrice culturală unitară, acceptată la scară largă în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii, din cauza unei profunde crize de credinţă care a atins multe persoane.

3. Nu putem accepta ca sarea să devină insipidă şi lumina să fie ţinută ascunsă (cf. Mt 5,13-16). Şi omul de astăzi poate să simtă din nou necesitatea de a merge asemenea femeii samaritene la fântână pentru a-l asculta pe Isus care invită să creadă în el şi să ia din izvorul său din care ţâşneşte apă vie (cf. In 4,14). Trebuie să regăsim gustul de a ne hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod fidel, şi din pâinea vieţii, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii săi (cf. In 6,51). De fapt, învăţătura lui Isus răsună încă în zilele noastre cu aceeaşi forţă: „Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică” (In 6,27). Întrebarea pusă de cei care îl ascultau este aceeaşi şi pentru noi astăzi: „Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?” (In 6,28). Cunoaştem răspunsul lui Isus: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el” (In 6,29). Aşadar, a crede în Isus Cristos este calea pentru a putea ajunge în mod definitiv la mântuire.

4. În lumina a toate acestea am decis să convoc un An al Credinţei. El va începe la 11 octombrie 2012, la împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, şi se va termina în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, la 24 noiembrie 2013. La 11 octombrie 2012 se vor împlini şi 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, fericitul papă Ioan Paul al II-lea3, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei. Acest document, rod autentic al Conciliului Vatican II, a fost mult dorit de Sinodul extraordinar al Episcopilor din anul 1985 ca instrument în slujba catehezei4şi a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din Biserica Catolică. Şi tocmai Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor a fost convocată de mine, în luna octombrie din anul 2012, despre tema Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine. Aceea va fi o ocazie propice pentru a introduce întregul organism eclezial într-un timp de deosebită reflecţie şi redescoperire a credinţei. Nu este prima dată că Biserica este chemată să celebreze un An al Credinţei. Veneratul meu predecesor slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a convocat unul asemănător în anul 1967, pentru a comemora martiriul apostolilor Petru şi Paul în al nouăsprezecelea centenar al mărturiei lor supreme. L-a gândit ca un moment solemn pentru ca în toată Biserică să fie „o autentică şi sinceră mărturisire a aceleiaşi credinţe”; în afară de asta, el a voit ca aceasta să fie confirmată în manieră „individuală şi colectivă, liberă şi conştientă, interioară şi exterioară, umilă şi sinceră”5. Se gândea că în felul acesta Biserica întreagă putea să reia „conştiinţa exactă a credinţei sale, pentru a o reînsufleţi, pentru a o purifica, pentru a o confirma, pentru a o mărturisi”6. Marile tulburări care au avut loc în acel an au făcut şi mai evidentă necesitatea unei asemenea celebrări. Ea s-a încheiat cu Mărturisirea de credinţă a poporului lui Dumnezeu7, pentru a atesta cât de mult conţinuturile esenţiale care de secole constituie patrimoniul tuturor celor care cred au nevoie să fie confirmate, înţelese şi aprofundate în manieră mereu nouă cu scopul de a da mărturie coerentă în condiţii istorice diferite de trecut.

5. În unele aspecte, veneratul meu predecesor a văzut acest an ca o „consecinţă şi exigenţă postconciliară”8, fiind foarte conştient de dificultăţile grave ale timpului, mai ales cu privire la mărturisirea credinţei adevărate şi la interpretarea sa corectă. Am considerat că a iniţia Anul Credinţei în coincidenţă cu împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II poate să fie o ocazie propice pentru a înţelege că textele lăsate ca moştenire de părinţii conciliari, conform cuvintelor fericitului Ioan Paul al II-lea, „nu-şi pierd valoarea lor şi nici vigoarea lor. Este necesar ca ele să fie citite în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în cadrul tradiţiei Bisericii… Simt mai mult ca oricând obligaţia de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide”9. Şi eu intenţionez să reafirm cu tărie ceea ce am afirmat cu privire la Conciliu la puţine luni după alegerea mea ca succesor al lui Petru: „Dacă îl citim şi îl receptăm conduşi de o hermeneutică justă, el poate să fie şi să devină tot mai mult o mare forţă pentru mereu necesara reînnoire a Bisericii”10.

6. Reînnoirea Bisericii trece şi prin mărturia oferită de viaţa celor care cred: cu însăşi existenţa lor în lume, creştinii sunt chemaţi de fapt să facă să strălucească acel cuvânt al adevărului pe care Domnul Isus ni l-a lăsat. Tocmai Conciliul, în constituţia dogmatică Lumen gentium, afirma: „În vreme ce Cristos, «sfânt, nevinovat şi fără pată» (Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21) şi a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, de aceea deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, înaintează încontinuu pe drumul pocăinţei şi al reînnoirii. Biserica «îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu», vestind pătimirea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului Înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină”11.

Anul Credinţei, în această perspectivă, este o invitaţie la o autentică şi reînnoită convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. În misterul morţii şi învierii sale, Dumnezeu a revelat în plinătate iubirea care mântuieşte şi cheamă pe oameni la convertirea vieţii prin iertarea păcatelor (cf. Fap 5,31). Pentru apostolul Paul, această iubire îl introduce pe om la o viaţă nouă: „Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Graţie credinţei, această viaţă nouă plăsmuieşte întreaga existenţă umană pe noutatea radicală a învierii. În măsura disponibilităţii sale libere, gândurile şi afectele, mentalitatea şi comportamentul omului sunt lent purificate şi transformate, într-un drum care nu este niciodată terminat pe deplin în această viaţă. „Credinţa care lucrează prin iubire” (Gal 5,6) devine un nou criteriu de înţelegere şi de acţiune care schimbă toată viaţa omului (cf. Rom 12,2; Col 3,9-10; Ef 4,20-29; 2Cor 5,17).

7. „Caritas Christi urget nos” (2Cor 5,14): iubirea lui Cristos umple inimile noastre şi ne stimulează să evanghelizăm. El, astăzi ca odinioară, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia sa tuturor popoarelor de pe pământ (cf. Mt 28,19). Cu iubirea sa, Isus Cristos atrage la sine pe oamenii din orice generaţie: în orice timp el convoacă Biserica încredinţându-i vestirea evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta şi astăzi este necesară o angajare eclezială mai convinsă în favoarea unei noi evanghelizări pentru a redescoperi bucuria în credinţă şi a regăsi entuziasmul în comunicarea credinţei. Angajarea misionară a credincioşilor, care nu poate lipsi niciodată, ia forţă şi vigoare din redescoperirea zilnică a iubirii sale. De fapt, credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie. Ea este rodnică pentru că lărgeşte inima în speranţă şi permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: de fapt, deschide inima şi mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul său pentru a deveni discipolii săi. Cei care cred, atestă sfântul Augustin, „se întăresc crezând”12. Sfântul episcop de Hippona avea motive suficiente să se exprime în modul acesta. Aşa cum ştim, viaţa lui a fost o căutare continuă a frumuseţii credinţei până când inima sa nu a găsit odihnă în Dumnezeu13. Numeroasele sale scrieri, în care sunt explicate importanţa de a crede şi adevărul credinţei, rămân până în zilele noastre un patrimoniu de bogăţie inegalabilă şi permit încă atâtor persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu să găsească traseul corect pentru a avea acces la „poarta credinţei”.

Deci numai crezând, credinţa creşte şi se întăreşte; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudine cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care se experimentează mereu mai mare pentru că îşi are originea în Dumnezeu.

8. Cu acest prilej fericit intenţionez să-i invit pe confraţii episcopi din toată lumea pentru a se uni cu succesorul lui Petru, în timpul de har spiritual pe care Domnul ni-l oferă, pentru a comemora darul preţios al credinţei. Am vrea să celebrăm acest an în manieră demnă şi rodnică. Va trebui să se intensifice reflecţia despre credinţă pentru a-i ajuta pe toţi cei care cred în Cristos să facă mai conştientă şi să revigoreze adeziunea lor la evanghelie, mai ales într-un moment de profundă schimbare cum este acela pe care omenirea îl trăieşte. Vom avea ocazia de a mărturisi credinţa în Domnul Înviat în catedralele noastre şi în bisericile din toată lumea; în casele noastre şi în familiile noastre, pentru ca fiecare să simtă puternică exigenţa de a cunoaşte mai bine şi de a transmite generaţiilor viitoare credinţa din totdeauna. Comunităţile călugăreşti ca şi cele parohiale şi toate realităţile ecleziale vechi şi noi vor găsi, în acest an, modul de a face publică mărturisirea Crezului.

9. Dorim ca acest an să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a face mai intensă celebrarea credinţei în liturgie, îndeosebi în Euharistie, care este „culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei”14. În acelaşi timp, dorim ca mărturia de viaţă a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate15 şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest an.

Nu întâmplător, în primele secole creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Prin cuvinte dense în semnificaţie, aminteşte asta sfântul Augustin când, într-o Omilie despre redditio symboli, încredinţarea Crezului, spune: „Simbolul sfântului mister pe care l-aţi primit toţi împreună şi pe care astăzi l-aţi recitat unul câte unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul… Aşadar, voi l-aţi primit şi l-aţi dat, dar în minte şi în inimă trebuie să-l ţineţi mereu prezent, trebuie să-l repetaţi în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu-l uitaţi în timpul meselor: şi chiar atunci când dormiţi cu trupul trebuie să vegheaţi în el cu inima”16.

10. Aş vrea, la acest punct, să schiţez un traseu care să ajute la înţelegerea în mod mai profund nu numai a conţinuturilor credinţei, ci, împreună cu acestea, şi a actului cu care decidem să ne încredinţăm total lui Dumnezeu, în libertate deplină. De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede şi conţinuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Paul permite să intrăm în interiorul acestei realităţi atunci când scrie: „Cu inima se crede… şi cu gura se dă mărturie” (Rom 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al lui Dumnezeu şi acţiune a harului care acţionează şi transformă persoană până în interiorul ei.

Exemplul Lidiei este deosebit de elocvent în această privinţă. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia câtorva femei; între ele era Lidia şi „Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Paul” (Fap 16,14). Sensul cuprins în expresie este important. Sfântul Luca învaţă că nu este suficientă cunoaşterea conţinuturilor care trebuie crezute, dacă după aceea inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de harul care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime şi a înţelege că tot ceea ce a fost vestit este cuvântul lui Dumnezeu.

A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credinţa implică o mărturie şi o angajare publice. Creştinul nu poate gândi niciodată că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu el. Şi acest „a sta cu el” introduce în înţelegerea motivelor pentru care se crede. Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea socială a ceea ce se crede. Biserica în ziua de Rusalii arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinţei şi a vestirii fără teamă a propriei credinţe în faţa oricărei persoane. Este darul Duhului Sfânt care abilitează la misiune şi întăreşte mărturia noastră, făcând-o sinceră şi curajoasă.

Însăşi mărturisirea credinţei este un act personal şi în acelaşi timp comunitar. De fapt, Biserica este primul subiect al credinţei. În credinţa comunităţii creştine, fiecare primeşte Botezul, semn eficace al intrării în poporul celor care cred pentru a obţine mântuirea. Aşa cum atestă Catehismul Bisericii Catolice: „«Eu cred» este credinţa Bisericii mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales în momentul Botezului. «Noi credem» este credinţa Bisericii mărturisită de episcopii reuniţi în conciliu sau, mai general, de adunarea liturgică a credincioşilor. «Eu cred»: este şi Biserica, mama noastră, care îi răspunde lui Dumnezeu cu credinţa sa şi care ne învaţă să spunem «Eu cred», «Noi credem»”17.

Aşa cum se poate observa, cunoaşterea conţinuturilor de credinţă este esenţială pentru a da propriulasentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligenţa şi voinţa la ceea ce este propus de Biserică. Cunoaşterea credinţei introduce la totalitatea misterului de mântuire revelat de Dumnezeu. Asentimentul care este prestat implică, aşadar, că, atunci când se crede, se acceptă liber întregul mister al credinţei, deoarece garant al adevărului său este însuşi Dumnezeu care se revelează şi permite să cunoaştem misterul său de iubire18.

Pe de altă parte, nu putem uita că în contextul nostru cultural atâtea persoane, deşi nerecunoscând în ele darul credinţei, sunt oricum într-o căutare sinceră a sensului ultim şi a adevărului definitiv cu privire la existenţa lor şi cu privire la lume. Această căutare este un autentic „preambul” la credinţă pentru că mişcă persoanele pe drumul care conduce la misterul lui Dumnezeu. De fapt, însăşi raţiunea omului are sădită exigenţa a „ceea ce are valoare şi rămâne mereu”19. Această exigenţă constituie o invitaţie permanentă, înscrisă în mod indelebil în inima umană, de a porni la drum pentru a-l găsi pe cel pe care nu l-am căuta dacă nu ne-ar fi venit deja în întâmpinare20. Tocmai la această întâlnire, credinţa ne invită şi ne deschide în plinătate.

11. Pentru a avea acces la o cunoaştere sistematică a conţinuturilor credinţei, toţi pot găsi înCatehismul Bisericii Catolice un ajutor preţios şi indispensabil. El constituie unul dintre roadele cele mai importante ale Conciliului Vatican II. În constituţia apostolică Fidei depositum, nu întâmplător semnată cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, fericitul Ioan Paul al II-lea scria: „Acest catehism va avea o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi ecleziale… Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura credinţei”21.

Tocmai în acest orizont Anul Credinţei va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică şi organică. De fapt, aici iese în evidenţă bogăţia de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la părinţii Bisericii, de la maeştri de teologie la sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credinţă şi a produs progres în învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă.

În însăşi structura sa, Catehismul Bisericii Catolice prezintă dezvoltarea credinţei ajungând să atingă marile teme ale vieţii zilnice. Pagină după pagină se descoperă că tot ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o persoană care trăieşte în Biserică. De fapt, după mărturisirea de credinţă urmează explicaţia vieţii sacramentale, în care Cristos este prezent, activ şi continuă să construiască Biserica sa. Fără liturgie şi sacramente, mărturisirea de credinţă nu ar avea eficacitate, pentru că ar fi lipsită de harul care susţine mărturia creştinilor. În acelaşi mod, învăţăturaCatehismului despre viaţa morală capătă întreaga sa semnificaţie dacă este pusă în relaţie cu credinţa, liturgia şi rugăciunea.

12. De aceea, în acest anCatehismul Bisericii Catolice va putea să fie un adevărat instrument în sprijinul credinţei, mai ales pentru cei care se preocupă de formarea creştinilor, aşa de determinantă în contextul nostru cultural. În acest scop, am invitat Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în acord cu dicasteriile competente ale Sfântului Scaun, să redacteze o Notă, cu care să ofere Bisericii şi celor care cred câteva indicaţii pentru a trăi acest An al Credinţei în modurile cele mai eficiente şi corespunzătoare, în slujba credinţei şi a evanghelizării.

De fapt, credinţa este supusă mai mult decât în trecut la o serie de întrebări care provin dintr-o mentalitate schimbată care, îndeosebi astăzi, reduce domeniul certitudinilor raţionale la cel al cuceririlor ştiinţifice şi tehnologice. Totuşi Bisericii nu i-a fost teamă niciodată să arate că între credinţa şi ştiinţa autentică nu poate să fie nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă pe căi diferite, tind către adevăr22.

13. Va fi decisiv în cursul acestui an să se parcurgă din nou istoria credinţei noastre, care vede misterul insondabil al împletirii dintre sfinţenie şi păcat. În timp ce prima evidenţiază marele aport pe care bărbaţi şi femei l-au oferit creşterii şi dezvoltării comunităţii prin mărturia vieţii lor, al doilea trebuie să provoace în fiecare o sinceră şi permanentă operă de convertire pentru a experimenta milostivirea Tatălui care merge în întâmpinarea tuturor.

În acest timp vom ţine privirea îndreptată spre Isus Cristos, „începutul şi desăvârşirea credinţei” (Evr 12,2): în el are împlinire orice travaliu şi dorinţă intensă a inimii umane. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii, forţa iertării în faţa ofensei primite şi victoria vieţii în faţa golului morţii, toate îşi au împlinire în misterul Întrupării sale, făcându-se om, al împărtăşirii cu noi a slăbiciunii umane pentru a o transforma cu puterea Învierii sale. În el, mort şi înviat pentru mântuirea noastră, îşi găsesc lumină deplină exemplele de credinţă care au marcat aceşti două mii de ani ai istoriei noastre de mântuire.

Prin credinţă, Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut în vestea că va deveni mamă a lui Dumnezeu în ascultarea dedicării sale (cf. Lc 1,38). Vizitând-o pe Elisabeta, a înălţat cântarea sa de laudă către Cel Preaînalt pentru minunăţiile pe care le săvârşea în cei care se încred în el (cf. Lc 1,46-55). Cu bucurie şi emoţie l-a născut pe Fiul său unic, menţinând intactă fecioria (cf. Lc 2,6-7). Încrezându-se în soţul său Iosif, l-a dus pe Isus în Egipt pentru a-l salva de la persecuţia lui Irod (cf. Mt 2,13-15). Cu aceeaşi credinţă l-a urmat pe Domnul în predica sa şi a rămas cu el până pe Golgota (cf. In 19,25-27). Cu credinţă, Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Lc 2,19.51), a transmis-o celor doisprezece reuniţi cu ea în cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14; 2,1-4).

Prin credinţă apostolii au părăsit toate pentru a-l urma pe Învăţătorul (cf. Mc 10,28). Au crezut în cuvintele cu care vestea împărăţia lui Dumnezeu prezentă şi realizată în persoana sa (cf. Lc 11,20). Au trăit în comuniune de viaţă cu Isus care îi instruia cu învăţătura sa, lăsându-le o nouă regulă de viaţă cu care vor fi recunoscuţi ca discipolii săi după moartea sa (cf. In 13,34-35). Prin credinţă au mers în lumea întreagă, urmând mandatul de a duce evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15) şi, fără nici o teamă, au vestit tuturor bucuria învierii ai cărei martori fideli au fost.

Prin credinţă, discipolii au format prima comunitate adunată în jurul învăţăturii apostolilor, în rugăciune, în celebrarea Euharistiei, punând în comun ceea ce aveau pentru a veni în ajutorul nevoilor fraţilor (cf. Fap 2,42-47).

Prin credinţă, martirii şi-au dăruit viaţa pentru a mărturisi adevărul evangheliei care i-a transformat şi i-a făcut capabili să ajungă până la darul cel mai mare al iubirii cu iertarea propriilor persecutori.

Prin credinţă, bărbaţi şi femei şi-au consacrat lui Cristos viaţa lor părăsind toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului care nu întârzie să vină. Prin credinţă, atâţia creştini au promovat acţiuni în favoarea dreptăţii pentru a face concret cuvântul Domnului, venit să vestească eliberarea de asuprire şi un an de har pentru toţi (cf. Lc 4,18-19).

Prin credinţă, în decursul secolelor, bărbaţi şi femei de toate vârstele, al căror nume este scris în cartea vieţii (cf. Ap 7,9; 13,8), au mărturisit frumuseţea de a-l urma pe Domnul Isus acolo unde erau chemaţi să dea mărturia faptului că sunt creştini: în familie, în profesie, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi slujirilor la care au fost chemaţi.

Prin credinţă trăim şi noi: prin recunoaşterea vie a Domnului Isus, prezent în existenţa noastră şi în istorie.

14. Anul Credinţei va fi şi o ocazie propice pentru a intensifica mărturia carităţii. Aminteşte sfântul Paul: „Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Cor 13,13). Prin cuvinte şi mai puternice – care din totdeauna îi angajează pe creştini – apostolul Iacob afirma: „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele»” (Iac 2,14-18).

Credinţa fără caritate nu aduce rod şi caritatea fără credinţă ar fi un sentiment aflat constant la discreţia îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc, aşa încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său. De fapt, nu puţini creştini îşi dedică viaţa lor cu iubire celui care este singur, marginalizat sau exclus ca aceluia care este primul spre care trebuie mers şi cel mai important care trebuie susţinut, pentru că tocmai în el se reflectă însuşi chipul lui Cristos. Graţie credinţei putem recunoaşte în cei care cer iubirea noastră chipul Domnului înviat. „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40): aceste cuvinte ale sale sunt un avertisment care nu trebuie uitat şi o invitaţie perenă de a dărui din nou acea iubire cu care el se îngrijeşte de noi. Credinţa permite să-l recunoaştem pe Cristos şi însăşi iubirea lui ne stimulează să-l ajutăm ori de câte ori devine aproapele nostru pe drumul vieţii. Susţinuţi de credinţă, să privim cu speranţă la angajarea noastră în lume, aşteptând „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea” (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1).

15. Ajungând de acum la capătul vieţii sale, apostolul Paul îi cere discipolului Timotei „să caute credinţa” (cf. 2Tim 2,22) cu aceeaşi statornicie ca atunci când era tânăr (cf. 2Tim 3,15). Să simţim această invitaţie adresată fiecăruia dintre noi, pentru ca nimeni să nu devină leneş în credinţă. Ea este însoţitoare de viaţă care permite să percepem cu privire mereu nouă minunăţiile pe care Dumnezeu le săvârşeşte pentru noi. Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de azi a istoriei, credinţa angajează pe fiecare dintre noi să devină semn viu al prezenţei Celui Înviat în lume. De ceea ce lumea astăzi are nevoie în mod deosebit este mărturia credibilă a celor care, luminaţi în minte şi în inimă de cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă inima şi mintea multora la dorinţa de Dumnezeu şi de viaţă adevărată, aceea care nu are sfârşit.

„Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit” (2Tes 3,1): fie ca acest An al Credinţeisă facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi durabile. Cuvintele apostolului Petru aruncă o ultimă fâşie de lumină asupra credinţei: „Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1Pt 1,6-9). Viaţa creştinilor cunoaşte experienţa bucuriei şi pe cea a suferinţei. Câţi sfinţi au trăit singurătatea! Câţi credincioşi, şi în zilele noastre, sunt încercaţi de tăcerea lui Dumnezeu în timp ce ar vrea să asculte glasul său mângâietor! Încercările vieţii, în timp ce permit să înţelegem misterul crucii şi să participăm la suferinţele lui Cristos (cf. Col 1,24), sunt preludiu la bucuria şi la speranţa la care conduce credinţa: „Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Noi credem cu certitudine fermă că Domnul Isus a învins răul şi moartea. Cu această încredere sigură ne încredinţăm lui: el, prezent în mijlocul nostru, învinge puterea celui rău (cf. Lc 11,20) şi Biserica, o comunitate vizibilă a milostivirii sale, rămâne în el ca semn al reconcilierii definitive cu Tatăl.

Să încredinţăm Mamei lui Dumnezeu, proclamată „fericită” pentru că „a crezut” (Lc 1,45), acest timp de har.

Roma, „Sfântul Petru”,
11 octombrie din anul 2011, al şaptelea de pontificat.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

*

Note
1 Omilia pentru începutul slujirii petrine a episcopului de Roma (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
2
 Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la sfânta Liturghie de la Terreiro do Paço, Lisabona (11 mai 2010):Insegnamenti VI,1 (2010), 673. 
3
 Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 113-118. 
4
 Cf. Raport final al celui de-al Doilea Sinod extraordinar al Episcopilor (7 decembrie 1985), II, B, a, 4, în: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, nr. 1797. 
5
 Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Petrum et Paulum apostolos, la al XIX-lea centenar al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul (22 februarie 1967): AAS 59 (1967), 196. 
6
 Ibid., 198. 
7
 Paul al VI-lea, Solemnă mărturisire de credinţă, Omilie pentru celebrarea celui de-al XIX-lea centenar al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul, la încheierea Anului Credinţei (30 iunie 1968):AAS 60 (1968), 433-445. 
8
 ID., Audienţa generală (14 iunie 1967): Insegnamenti V (1967), 801. 
9
 Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 57: AAS 93 (2001), 308. 
10
 Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 52. 
11
 Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8. 
12
 De utilitate credendi, 1,2. 
13
 Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, I,1. 
14
 Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum concilium, 10. 
15
 Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 116. 
16
 Sermo 215,1. 
17
 Catehismul Bisericii Catolice, 167. 
18
 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3009; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, 5. 19 Benedict al XVI-lea, Discurs la Coll?ge des Bernardins, Paris (12 septembrie 2008):AAS 100 (2008), 722. 
20
 Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, XIII, 1. 
21
 Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 115 şi 117. 
22
 Cf. ID., Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 34 şi 106: AAS 91 (1999), 31-32, 86-87.

 

%d blogeri au apreciat: