Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for Februarie 2012

Astăzi Dumnezeu mi-a spus te iubesc când…

Posted by Paxlaur pe 29/02/2012

… când am simţit că nimeni nu mi-a oferit niciodată mai multe daruri decât el. Şi o face zilnic, de la răsărit, până la apus, de la sunetul respiraţiei până la tăcerea rodnică a rugăciunii. Totul este darul lui Dumnezeu, iar dintre toate, Euharistia e strigătul lui plin de caritate: „Priveşte şi înţelege cât de mult te iubesc”… Şi întinzându-şi braţele pe cruce, mi-a spus: „Uite-aşa de mult”…

Posted in Iubirea lui Dumnezeu | Etichetat: , , | 2 Comments »

Astăzi Dumnezeu m-a atins…

Posted by Paxlaur pe 29/02/2012

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos,
şi pe acesta răstignit
(1Cor 2,2).

Continuăm cu pași mici drumul nostru spre înviere și încercăm să descoperim în ce se concretizează iubirea lui Dumnezeu față de noi. E atât de important să descoperim zi de zi că Isus ne iubeşte. E crucial. Unii oameni, întrebaţi fiind de ce nu mai vin la biserică sau de ce au părăsit Biserica, au spus: „pentru că nu am mai văzut iubirea lui Dumnezeu strălucind în ea”. Nu au mai văzut iubirea lui Dumnezeu, nu au mai simţit-o. Şi aceasta pentru că nu a mai fost nimeni să o arate, nimeni să o trăiască, nimeni să vorbească despre ea. E datoria noastră primordială: să arătăm că Dumnezeu încă iubeşte lumea şi o va iubi mereu. Să spun omului de astăzi că Dumnezeu îl iubeşte, aceasta este vocaţia mea. Asta trebuie să fie vocaţia ta.

Dar cine mai are nevoie de Dumnezeu în acest mileniu plin de ştiinţă, de tehnologie, de explicaţii? Iar dacă ne putem lipsi de el, despre ce iubire ar mai putea fi vorba?

Cei care au dorit au putut urmări săptămâna trecută, joi, 23 februarie,  dezabterea de 80 de minute dintre Arhiepiscopul anglican, Rowan Williams, şi faimosul om de ştiinţă, un teoretician al evoluţionismului Richard Dawkins. În timpul dezbaterii, omul de ştiinţă l-a întrebat pe episcop: „De ce nu vezi frumuseţea extraordinară a ideii că noi putem explica lumea, Universul, viaţa şi cum a apărut ea din nimic? De ce vrei să creezi dezordine în această lume implicând un dumnezeu?”.

Drept răspuns, arhiepiscopul i-a zis: „Eu nu îl văd pe Dumnezeu ca pe ceva care creează confuzie. Atunci când vreau să rezolv problemele ştiinţifice ale secolului XXI, folosesc metodele secolului XXI. Atunci când vreau să înţeleg locul meu în Univers, îmi rezerv dreptul de a mă duce la Cartea Genezei”.

Iubiţi credincioşi, nu vrem să creem confuzii, nu vrem să ne certăm cu ştiinţa, nu ne lipsim de tehnologie, dar când vrem să ştim ce este omul şi care ne este locul, căutăm în Sfânta Scriptură, privim la Cristos.

Pentru aceasta am meditat săptămâna trecută asupra unei manifestări a iubirii lui Dumnezeu, şi anume: Dumnezeu ne iubește prin faptul că ne învață și ne cere să fim oameni, oameni de caracter, oameni de calitate, subliniind că a fi om e lucru mare . Am dorit să punctez în primul rând această realitate, pentru că a fi om este drumul prin care noi ne mântuim, ne câștigăm sau pierdem viața veșnică. Prin felul în care trăim ca oameni ne decidem mântuirea.

Din păcate însă, uităm deseori esenţialul: stresaţi şi preocupaţi de ziua de mâine, uităm că pe acest pământ suntem doar pelerini, doar în trecere. Uităm că noi nu suntem făcuţi pentru această lume, că noi suntem creaţi pentru veşnicie. Ne aşteaptă cerul pe care Dumnezeu l-a înfrumuseţat pentru noi. Astăzi îmi decid mântuirea: viitorul veşnic, nu viitorul pe acest pământ. Şi pentru că acesta se întâmplă astăzi, atunci acum vreau să fiu om, om de calitate. Şi dacă astăzi contează doar mântuirea, de ce ne îngrijorăm pentru viitor atât de mult? Oricum nu-l putem controla. Nu ştim ce se va întâmpla. Iar Diavolul se zabate şi tot încearcă să pună în mintea noastră numai lucruri îngrozitoare ca să ne ţină pe loc: mâine s-ar putea să-ţi pierzi locul de muncă, poate nu iei examenul, nu ai să reuşeşti să plăteşti datoriile, te vei certa cu soţul sau soţia etc. Ne bombardează cu gânduri despre un viitor ne sigur – pe care nici măcar el nu este stăpân – numai ca să nu îndrăznim să creştem, să devenim oameni, să ne luăm în serios chemarea la veşnicie.

Am putea medita tot postul mare despre ce înseamnă să fii om, însă astăzi vreau să descoperim o nouă manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru noi cei din Biserică, dar şi pentru mulţi alţii, a merge spre mântuire nu implică doar a fi om. Implică şi a fi creştin. Privind la Cristos descoperim că iubirea sa ni s-a manifestat printr-o chemare: vino şi urmează-mă, trăieşte ca mine, iubeşte ca mine. Altfel spus, fii creştin! Creştinismul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de mine, de oameni, de lumea întreagă. Iar de felul în care eu îmi trăiesc creştiniătatea, credinţa, depinde mântuirea mea.

Aşadar, facem astăzi un pas înainte şi trecem de la a fi om la a fi creştin. Şi aş vrea să începem cu un text al apostolului Paul care sintetizează scopul meditaţiei noastre: descoperirea iubirii lui Dumnezeu şi a vocaţiei de creştin.

„De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, de la care îşi trage numele orice familie în cer şi pe pământ, ca să vă dea puterea, după bogăţia gloriei sale, de a fi întăriţi prin Duhul lui în omul lăuntric, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea fără de margini a lui Cristos ca să fiţi plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu (Ef 3,14-19).

Să fii creştin înseamnă să respiri această lărgime a iubirii lui Dumnezeu,
să pătrunzi cu privirea lungimea dragostei sale,
să-ţi ridici mâinile şi să simţi cum cu vârful degetelor atingi înălţimea sa,
să stai neclintit în ziua încercării pentru că eşti clădit pe pronfunzimea iubirii sale.

A fi creştin astăzi. Cum devenim creştini? Anul trecut pe 16 ianuarie am ţinut o predică tot aici în catedrală despre „Creştin nu te naşti, creştin devii!” şi dădeam atunci două exemple care ilustrau măreţia acestei chemări. În primul era vorba despre o replică din filmul Alexandru cel Mare, apărut în 2004 sub regia lui Oliver Stone. Pe când, copil fiind viitorul împărat era instruit şi educat, mereu i se spunea, deşi era fiu de rege: „Alexandru, ţine minte: rege nu te naşti, rege devii! Rege te faci!

Reiau acum adevărul de atunci: creştin nu te naşti, creştin devii! Creştin nu eşti o dată pentru totdeauna, ci creştin te menţii în fiecare zi! Trebuie să muncim să apărăm demnitatea la care am fost ridicați prin Botez. Există un exemplu grăitor tot din viaţa aceluiaşi Alexandru cel Mare. Se povesteşte că i s-a raportat că în armata lui are un soldat cam fricos. Împăratul l-a chemat şi l-a întrebat:
– Soldat  ce aud despre tine?!
Niciun răspuns! Tăcere!
– Cum te numeşti, soldat?
– Alexandru, maiestate, Alexandru mă numesc!
– Nu are cum, a fost răspunsul mânios al împăratului. Alexandru e nume mare, e numele meu. Aşadar, te mai întreb o dată: cum te numeşti?
– Alexandru, maiestatea voastră!…Iertaţi-mă!
– Nu are cum, soldat, să te numeşti Alexandru şi să fii atât de fricos! Ascultă bine. Porţi un nume mare. Numele împăratului tău! Ori mergi şi lupţi plin de curaj, demn de numele ce-l porţi, ori îţi schimbi numele!

Şi noi purtăm un nume mare: ori luptăm pentru el, ori ne schimbăm numele! Este acest timp al postului mare un moment de luptă pentru măreția acestui nume de creștin? Se vede că suntem creștini și în afara bisericii, la serviciu, la școală, în familie, cu prietenii, pe facebook etc. Se vede?

Cât de neliniștitoare și provocatoare ar trebui să fie aceste cuvinte rostite de Mahatma Gandhi, un necreștin plin de înțelepciune: „Îmi place Cristos al vostru. Nu îmi plac creştinii voştri. Creştinii sunt atât de diferiţi de Cristos”. E atâta tristeţe în aceste cuvinte! Suntem atât de diferiţi de Cristos şi de adevăraţii creştini.

Aceasta tocmai pentru că nu am înțeles lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea  iubirii fără de margini a lui Cristos (Ef 3,18-19).

Vreți să știți în ce s-a concretizat această iubire atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu? S-a concretizat în sfintele sacramente, pentru că ne învaţă actualul sfânt părinte: „Sacramentele sunt atingerea lui Dumnezeu însuşi… Dumnezeu ne atinge prin sacramente”, prin aceste minunate daruri pe care le-a instituit şi prin care noi devenim creştini (cf. Joseph Ratzinger, Dumnezeu şi lumea, Iaşi, Sapientia 2009, 456). Dumnezeu vine şi te atinge, vine şi pune mâna pe tine. Cred că toţi ştim cât de importantă este întro relaţie atingerea: să te ţină cineva de mână, să-ţi pună cineva mâna pe umeri, să te îmbrăţişeze. Este oare copil mai în singuranţă decât acela care e atins şi cuprins de braţele tatălui sau a mamei sale?! Dumnezeu ne atinge prin fiecare sacrament.  Conştientizăm noi acest mare dar al sacramentelor? Ştim noi că ele ne vorbesc necontenit despre iubirea lui Cristos? Le respectăm? Le iubim? Le cerem? Toate sacramentele. Toate şapte sunt importante.

Și iată iubirea pluridimensională pe care ne-o prezintă apostolul Paul.

Pentru a vedea lărgimea iubirii lui Dumnezeu, m-aş opri asupra sacramentelor Botezului şi Mirului prin care Duhul Sfânt lărgeşte inimile noastre ca să putem primi harul lui Dumnezeu, să devenim fii săi, moştenitori ai veşniciei. Cine ar putea fără această lărgire a Duhului să se roage şi să îndrăznească să-i spună lui Dumnezeu „Abba – Tăticule”. Dragi părinţi şi bunici, poate aveţi copii care nu s-au miruit deşi ar fi trebuit să o facă demult; sau care au uitat că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt: ce faceţi pentru ei? Cine le vorbeşte, cine ne vorbeşte tuturor de această demnitate pe care am primit-o la botez: fii ai lui Dumnezeu, iar la mir: colaboratori ai Duhului Sfânt? Să ne amintim botezul nostru, mirul nostru, al celor din jur şi să acordăm o mai mare importanţă acestor sacramente. Acestea sunt lărgimea iubirii lui Dumnzeu.

Lungimea iubirii sale se descoperă prin sacramentele preoţiei şi al căsătoriei: prin aceste sacramente Dumnezeu încearcă să ajungă la fiecare, în orice loc şi în orice om. Prin aceste sublime sacramente Dumnezeu vrea să ne îmbrăţiţeze pe toţi. Acestor două sacramente, ca posibilele concretizări ale vieţii noastre, le vom rezerva o meditație aparte. Ele sunt principalele noastre alegeri de viaţă: căsătoria sau viaţa consacrată, oferită lui Dumnezeu.

Înălţimea este Euharistia: nimic nu înalţă sufletul mai sus de această manifestare a iubirii. Ne ridică. Ah, dacă am conştientiza ce se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie. Am plânge. Nici nu am ridica ochii din pământ de nevrednici ce suntem. Cândva sfânta Împărtăşanie se primea în genunchi, astăzi se primeşte în picioae, însă trebuie să fie un stat în picioare plin de evlavie, de smerenie. Îngenucherea avea menirea ei şi forţa ei, mai ales dacă ne gândim la cuvintele papei Ioan al XXIII-lea, papa cel bun: „Niciodată nu este un om atât de mare ca atunci când îngenunchează”. Euharistia ne ridică din pământ, din îngenunchere. Chemarea lui Cristos e atât de puternică: „Luaţi şi mâncaţi. Acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi… Luaţi şi beţi din acesta toţi. Acesta este sângele meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Faceţi aceasta în amintirea mea”. Luaţi căci mă jertfesc pentru voi, spre iertarea păcatelor voastre. Şi a murit pe cruce. Nu sunt vorbe, sunt fapte. A murit pentru păcatele noastre şi tot ce vrea acum este să luăm din trupul său, să ne împărtăşim. Şi noi ce facem? Luăm? Îndrăznim? Ne pregătim? Ce facem cu jertfa lui Cristos, cu această înălţime a iubirii sale?! Să nu ne temem să ne apropiem: el este cel care ne înalţă şi privirea şi inima şi de aceea răsună mereu Biserica la jertfa sfintei Liturghii de strigătuul: Sursum corda – Sus inimile, spre înălţimi, spre Domnul.

A mai rămas profunzimea iubirii sale: până unde coboară iubirea lui Dumnezeu? Până la cele mai întunecate locuri în care ne scufundă păcatul şi în care suferinţa încearcă să ne doboare. El coboară în profunzimile întunericului şi ne ridică prin sacramentele vindecării: spovada şi ungerea bolnavilor. Nimeni nu e mai aproape de bolnavi cum e Cristos şi nimeni nu-i poate înţelege mai bine. Nimeni nu-i poate vindeca mai bine. Înainte de a suferi ei, a suferit el pentru ei. De aceea rămâne invitaţia apostolului Iacob: „Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5,14). Când am convins pe cineva de însemnătatea acestui sacrament? Când am încurajat să-l primească, învăţându-l că este un sacrament spre vindecare, nu spre moarte… Un sacrament de care nu trebuie să ne temem. Cum nu trebuie să ne temem nici de confesional, de confesiune. Spovada, un sacrament în fața cărora mulți au început să aibă rețineri. Îl evită. Îl amână. Ba și mai rău, îl desconsideră. Nu ne mai simțim vinovați, păcătoși. Ne autoîndreptățim. „Incapacitatea de a-ţi recunoaşte vina este cea mai periculoasă formă de uzare pe care ne-o putem imagina, pentru că ea îl face pe om incapabil de a se îmbunătăţi” (Joseph Ratzinger, Dumnezeu şi lumea, Iaşi, Sapientia 2009, 483), spunea actualul Sfânt Părinte. Fără spovadă nu vom putea niciodată să fim mai buni ca oameni sau creştini. Când ne-am spovedit ultima data? Altfel spus, când am ridicat mâinile noastre pentru a ne prinde de Cristos care coboară din iubire până în profunzimea păcatului nostru? Când i-am ajutat pe alţii să se spovedească bine, printr-un îndemn, exemplu etc.? Poate că o propunere pentru acest post sau pentru această zi ar fi bine să fie tocmai aceasta: să facem conştiinţa cuiva să vorbească, pentru că trăim într-o lume care a redus conştiinţa la tăcere.

Iată lărgimea, lungimea, înălţimea şi profunzimea iubirii lui Dumnezeu: ne-a chemat să fim creştini prin sacramente. Ne-a chemat să ne lăsăm atinşi de el. Să reevaluăm rolul sacramentelor în viaţa noastră.

Tratarea cu superficialitate a sacramentelor este tratarea cu superficialitate a lui Cristos: cine ignoră sacramentele, pe Cristos îl ignoră. Cine refuză sacramentele pe Isus îl refuză, refuză iubirea lui Dumnezeu.

Am putea face, iubiţi credincioşi, un portret al creştinului: cum trebuie să fie el. Şi tot apostolul Paul ne spune:
Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, …
Nu vă conformaţi lumii acesteia,
ci schimbaţi‑vă prin înnoirea minţii
ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu,
ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit.
nu vă consideraţi mai mult decât trebuie să vă consideraţi,
ci fiecare să aibă despre sine o apreciere corectă,
Iubirea să fie fără ipocrizie, urâţi răul, ataşaţi‑vă de bine, 10
iubiţi‑vă unii pe alţii cu iubire frăţească,
întreceţi‑vă în a vă stima unii pe alţii” (cf. Rom 12,1-12).

Nu vă conformaţi lumii acestia, ci schimbaţi-vă. Să nu-l facem pe Isus să ne spună şi nouă cuvintele adresate contemporanilor săi pe care le-am ascultat în Evanghelia de astăzi: „Generaţia aceasta este o generaţie perfidă” (Lc 11,29).

Să îndrăznim să fim altfel: ca Veronica cea miloasă de care ne amintim mereu la calea sfintei cruci. Ea a ieşit din rândul oamenilor şi s-a dus la Cristos. Nu a vrut să ştie nimic altceva – nici ce spun oameni, nici ce vor face soldaţii – decât pe Cristos, pe Cristos suferind şi să-l aline. Şi ce mare i-a fost răsplata!

Creştinul trebuie să iubească sacramentele şi Biserica pentru care Cristos s-a jertfit pe sine însuşi, sacramentele: să iubim Biserica pentru că însuşi Cristos a iubit-o şi s-a  dat pe sine însuşi pentru ea (cf. Ef 5,25).

Creştinul trebuie să neliniştească, să ridice întrebări, întâlnirea cu el să nu te lase liniştit: să nu se piardă în anonimatul răului, în masa oamenilor care stau departe de adevăr şi iubesc minciuna, violenţa, nedreptatea.

Şi mai este o caracteristică pe care deseori o evităm: creştinul trebuie să fie prigonit. Aşa ne-a avertizat de la început Cristos: „Vă vor prigoni şi minţind vor spune tot ce-i rău împotriva voastră” (Mt 5,11). Sau: în lume veţi avea necazuri; însă, curaj, eu am învins lumea… Curaj, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor (cf. In 16,33; Mt 28,20)!

Am simţit vreodată povara de a fi creştin? Am fost vreodată persecutaţi pentru Cristos? Am îndrăznit să riscăm pentru Cristos? Să nu ne lăsăm inimile să le fie frică de ceilalţi: ce vor spune? Să nu ne lăsăm intimidaţi de reacţii: ce-i cu acesta? Să privim la Cristos: iubeşte aşa cum am iubit eu, fii creştin aşa cum te-am chemat eu să fii. Atenţie: să nu ne ruşinăm de Cristos: „Dacă cineva se va ruşina de mine şi de cuvintele mele înaintea acestei generaţii adultere şi păcătoase, şi Fiul omului se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui său cu îngerii cei sfinţi (Mc 8, 38). Am văzut şi vedem zilnic oameni mari care dau mărturie publică despre Cristos, iar noi, cei mici, ne ruşinăm…

Acum concret, ce-ar însemna pentru mine să fiu un creştin mai bun? Să-mi amintesc de botezul primit? Să ajut pe cineva să primească mirul? Să mă spovedesc mai des? Să mă împărtăşesc? Să dau de pomană? Să mă rog pentru duşmani? Să vizitez un bolnav? … Ce nu am mai făcut de mult timp?! Să concretizăm cuvintele noastre în fapte care ne arată că suntem demni de o iubire atât de mare, că suntem vrednici de un nume atât de puternic: numele de creştin.

Sfânta Fecioară Maria, pe care o invocăm ca fiind ajutorul creştinilor, să ne ajute în acest timp sfânt ca prin viaţa noastră de creştini să stăm aproape de Cristos părăsit. Miaca noastră cea plină de har să ne ajute ca niciodată să nu ne ruşinăm de Cristos şi de numele nostru de creştin, ci să reuşim să arătăm tuturor că „nu vrem să-l ştim decât pe Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
în Miercuri din Săptămâna I a Postului Mare, 29 februarie 2012

Posted in Postul Mare, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

Recomandare

Posted by Paxlaur pe 29/02/2012

Am găsit un site care promovează un proiect necesar pentru timpul postului mare. Proiectul se numește The light is on for you – Lumina este aprinsă pentru tine. Este vorba despre două dieceze din America – Washington şi Arlington – care doresc să reaprindă în credincioşii lor dragostea faţă de sacramente, în special faţă de sacramentul Recondilierii, sfânta spovadă. Este un proiect menit să-i ajute pe credincioşi să redescopere iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu care sunt fără margini. În această direcţie, în fiecare miercuri seara, între orele 18:30 şi 20:00 toate bisericile din aceste dieceze vor fi deschise pentru rugăciune şi pentru sfânta spovadă.

Proiectul a dat rezultate foarte bune şi astfel și alte dieceze au început să adopte această campanie de sensibilizare şi trezire a conştiinţelor, o trezire atât de necesară într-un timp în care pierdem simţul păcatului.

Vă recomand cu căldură situl acesti iniţiative http://thelightison.org/ şi totodată profit de ocazie pentru a vă recomanda şi sacramentul sfintei spovezi.

Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi să ne primească mereu alături de el cu dragostea-i părintească.

Posted in Recomandari, Sacramente, Spovada | Etichetat: , , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: