Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
şi un duh drept înnoieşte înăuntrul meu (Ps 50,12).
Mereu sunt facinat de oamenii care au avut parte de fracţiunea de secundă care i-a dus la schimbarea vieţii. Totul într-o secundă. Ne este foarte cunoscută lumina orbitoare ce i-a apărut prigonitorului creştinilor. Doar atât, un dialog scurt a avut loc pe drumul Damascului: „Cine eşti tu, Doamne?”. „Eu sunt Isus pe care tu îl prigoneşti”… Şi Saul a devenit Paul… cel care astăzi ne-a îndemnat în lectura a II-a: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!… Nu lăsaţi ca harul lui Dumnezeu să fie fără rod în voi” (2Cor 5,20.6,1). El știe ce înseamnă harul lui Dumnezeu, pentru că l-a experimentat în acea fracțiune de secundă.
Sau cine rămâne insensibil şi nu-şi pune întrebări când citeşte despre sfântul Augustin. Acesta se frământa şi se tot întreba: „Ce să fac? Ce să mai fac să ajung la adevăr?” Încă nu era creştin. Şi a auzit o voce: „Ia şi citeşte!”. O fracţiune de secundă în care au răsunat aceste cuvinte: Tolle lege!– „Ia şi citeşte”. Avea în apropiere o carte. A deschis-o şi a citit aceste rânduri: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13, 13-14). A citit şi s-a schimbat radical. Astăzi e marele Augustin. Şi toate acestea după o fracţiune de secundă. E uimitor.
Dar venim mai spre noi, spre timpurile moderne şi vă invit să ne amintim un moment din viaţa marelui scriitor rus, Dostoievski. Şi el a experimentat în tinereţea sa o astfel de trezire. El a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte, împreună cu alţi tineri, acuzat că făcea parte dintr-o grupare trădătoare, periculoasă pentru viitorul ţării. Astfel, ţarul Nicolae I, ca să le dea o lecţie lor şi altora care ar fi vrut să facă parte din acea grupare, i-a condamnat la moarte şi le-a înscenat o execuţie. Conspiratorii, îmbrăcaţi în giulgiuri albe, au fost conduşi spre piaţa oraşului unde-i aştepta plutonul de execuţie. Au fost purtaţi prin faţa mulţimii de curioşi, care-i vedeau legaţi la ochi, cu mâinile încătuşate la spate. Au fost legaţi de stâlp. În ultimul moment, după ce s-a dat ordinul „ochiţi!” şi soldaţii erau gata să tragă, un călăreţ a apărut în galop şi s-a pus între condamnţi şi soldaţi şi a citit un mesaj din partea ţarului: printr-un act de clemenţă, pedeapsa cu moartea era comutată în muncă silnică.
Dostoievki nu şi-a revenit niciodată în urma acelei experienţe: „o fracţiune de secundă dacă întârzia mesagerul ţarului”, spune el, „eram în ghearele morţii… E cea mai importantă secundă din viaţa mea. Din acel moment viaţa a devenit un dar nepreţuit pentru el”. Le spunea tuturor în timp ce era deportat spre Siberia: „De acum viaţa mea se va schimba. Mă voi naşte din nou, dar într-o formă nouă”. În timpul detenţiei s-a cufundat în citirea şi meditarea Noului Testament. L-a studiat cu atâta pasiune încât mai târziu avea să exprime cu convingere: „Dacă mi-ar demonstra cineva că Isus Cristos nu este adevărul, aş prefera mai degrabă să rămân cu Cristos decât cu adevărul”…
Fracţiuni de secundă care au schimbat vieţi…
Începem un timp, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, care are mai mult de o fracţiune de secundă, un timp care ne dă posibilitatea să experiemtăm întâlnirea cu Cristos ca sfântul Paul, să auzim vocea Duhului Sfânt ca părintele Bisericii, sfântul Augustin, să simţim fragilitatea noastră… Chiar peste câteva momente vom primi CENUŞA, praful…semn al trecerii şi al fragilităţii noastre. Ce facem cu toate aceste întâlniri, voci, renaşteri? Ne vom găsi fracţiunea noastră de secundă în care să fim ceea ce ne dorim cu adevărat?
Aş vrea ca în aceste 40 de zile de pregătire pentru Învierea Domnului să căutăm împreună secunda care-ţi schimbă viaţa, sclipirea de geniu care te transformă, mâna care te prinde în ultimul moment… Să prăvocăm acea fracţiune de secundă pentru ca să întâmpinăm altfel sărbătorile pascale.
Cum să facem acesta? Prin apropierea de Cristos.
V-aţi aşezat vreodată lângă un bolnav să-i mângâiaţi rănile, să-i alinaţi suferinţa? Vă amintiţi starea de bine care ne inundă sufletul atunci când ţinem de mână pe cineva drag şi-i spune: „Lasă că o să te faci bine. Curaj. Luptă pentru tine. Hai, dormi un pic, eu stau și te veghez. Sunt lângă tine!” Vă amintiţi? Vă amintiţi cum încearcă să ne mulţumescă şi din prinvirea ochilor stinşi lasă se se strecoare o lacrimă de recunoştinţă? Ei bine, dacă ne amintim acestea, acum este din nou un astfel de timp: ne ducem la Cristos care e singur, care suferă, care e biciut, ne aşezăm lângă el. Nu-l putem atinge. E plin de răni şi-ar suferi, însă aşezaţi lângă el să-i spunem doar atât: „Sunt lângă tine! Sunt cu tine! Trăiesc pentru tine!”. Şi el, Cristos real, ne priveşte cu drag, îşi întinde braţele pe cruce în semn de îmbrăţişare.
Aşa stând lucrurile, ar părea că avem o misiune atât de uşoară. Însă.. oare chiar știm noi cum arată acest Isus? Ce face el pentru noi? Chiar știm? Și dacă știm, chiar îl alegem întotdeauna pe el? Este el prioritatea noastră în acest timp?
Sfântul apostol Paul, când le scrie corintenilor prima sa scrisoare, le aminteşte: „Când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu… n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,1-2). Avea priorităţile clare, ştia ce voia. Noi știm? Cine este acest Cristos? Vă repet, iubiți credincioși, dar ascultători ai postului Radio Maria, și-mi repet în primul rând mie: îl cunosc eu cu adevărat pe Isus Cristos? Îl cunoaştem? Când mă uit la faptele mele, când îmi ascult cuvintele, când mă întâlnesc cu unele gânduri, îmi dau seama că nu-l cunosc suficient. Dar vreau şi vă invit să vrem mai mult împreună să-l cunoştem.
Cum să facem aceasta? Cum să ne apropiem mai mult de el?
Zilele trecute mă gândeam despre ce să medităm ca să fim atinși cât mai profund şi să ne ducă mai aproape de el. Şi m-am gândit că am putea medita despre suferinţa Mântuitorului. Chipul lui suferind, rănile lui, biciuirea, moartea… Dar nu, e prea puţin. Şi oamenii suferă, şi noi suferim. Ştim cu siguranţă oameni care au suferit mai mult decât moartea pe cruce: au murit prin înfometare, ardere pe rug, răstigniţi cu capul în jos, jupuiţi, prăjiţi sau fierţi de vii în ulei sau apă etc.
Moartea şi suferinţa nu sunt puncte forte ale timpului nostru. Preferăm viaţa. Şi atunci m-am gândit că am putea medita despre viaţa sa: despre felul în care a trăit, a vorbit, a făcut bine. Am avea atâtea de învăţat. Dar şi asta e tot prea puţin! Mi-am dat seama că nu e esenţialul din ceea ce înseamnă Cristos.
Am încercat să merg mai departe mi-am îndreptat atenţia spre iertarea lui Dumnezeu. Ne place să fim iertaţi. E un sentiment atât de plăcut. Iar acesta, Postul Mare, e un timp forte de iertare și de împăcare. Așadar, am putea să vorbim despre bunătatea Domnului, despre cum ne primeşte el cu dragoste părintească înapoi, ca pe fiul risipitor. Dar nu, şi asta ar fi prea puţin. Nu ar cuprinde totul. Iertarea nu e suficientă. Şi apoi, şi noi iertăm, ne iertăm pe noi şi pe cei care ne greşesc.
Toate acestea sunt prea puţin. Nu spun totul. Priviţi la el: omul durerilor, omul iertării, omul vieţii, omul dumnezeu… El e mai mult decât suferinţă, viaţă, iertare. Trebuie să medităm la ceva care să le cuprindă pe toate acestea. Și atunci mi-am spus că vom medita despre iubirea pe care ne-o poartă. El este iubire și despre iubire vreau să medităm în aceste zile: iubirea sa faţă de noi. Da, poate ar spune unii, dar şi omul iubeşte. Şi eu iubesc. Şi noi iubim. Oare chiar iubim? Oare este cineva care a iubit sau iubeşte aşa cum ne iubește el?
Aceasta vă invit să descoperim împreună în aceste 40 de zile de post: cum ne iubeşte Isus Cristos. Cât ne iubeşte ştim: fără măsură, până la moarte, dar să vedem cum lasă să se manifeste iubirea lui. Atenţie, cum ne iubeşte, nu cum ne-a iubit, căci el încă ne iubeşte. Este aici. Suferă aici. Învaţă aici. Moare aici. Învie aici. Face minunui aici şi acum. Iubirea lui e activă, continuă, necondiţionată.
Iubiţi credincioşi, astăzi ne uităm la noi şi parcă ne vedem, ne auzim spunând: „Ah, a venit postul mare, gata, începem. Ne suflecăm sufletul şi trupul şi ne punem pe treabă: pomană, post, rugăciune. Devenim alţi oameni”. Oare chiar aşa să fie? Chiar vom fi alţii? Nu, nu vom fi alţii, vom fi aceiaşi: cu slăbiciunile noastre, cu problemele noastre, cu ocupaţiile noastre, vom continua să mergem la serviciu, la cumpărături, la şcoală.Vom continua să întâlnim aceiaşi oameni simpatici sau antipatici; să fim nervoşi sau calmi etc. Doar că avem posibilitatea să dăm altă conotaţie faptelor noastre. Noi rămânem aceiaşi, însă atitudinea poate să devină alta, trebuie să devină alta.
Când auzim de oameni plini de zel atunci când începe postul, oameni care se suflecă, gata de muncă, gândul ne poate purta spre sfântul Petru, spre zelul şi elenul său: „Doamne, chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi trăda niciodată…dacă toţi te vor părăsi, eu niciodată!” (cf. Mt 26,32)…Iar câteva ore mai târziu, subliniz cuvântul ore, ce a făcut Petru în curtea marelui preot, unde era ţinut în arest Isus?! A început să se jure: „Nu-l cunosc pe omul acesta. Nu ştiu ce spui” (Mt 26,74)… Însă a avut şi el fracţiunea lui de secundă. Notează evanghelistul Luca: „Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru” (Lc 22,61)… Iar el, ieşind afară, a plâns amar (cf. Lc 22,62). L-a privit fix, fracţiunea de secundă salvatoare, urmată de lacrimile de căinţă. Şi-a dat seama de slăbiciunea sa şi s-a încrezut apoi mai mult în Domnul şi în puterea lui. Oare nu ar trebui să tânjim și noi după o astfel de fracțiune de secundă în care Domnul să ne privească fix iar noi să izbucnim în plâns pentru păcatele noastre, pentru răul și indiferența noastră, strigând iarăşi şi iarăşi: „Iartă-ne, Doamne, iartă pe poporul tău şi în veci nu te supăra pe noi!”. O clipă doar să ne privească şi vom fi mântuiţi.
Spuneam că vrem prin aceste zile să provocăm şi noi fracţiunea de secundă pentru convertirea noastră radicală prin apropierea de Cristos. Însă nu trebuie să uităm nu aspect: dacă nu suntem mereu atenţi, ratăm acea clipă pe care însuşi Dumnezeu o provoacă. Şi mă gândesc la Iuda. A fost atât de aproape de Isus. Până în ultima clipă Isus a luptat pentru el ca să-l salveze, însă şi-a ratat fracţiunea de secundă pe care a avut-o: „Prietene, cu o sărutare îl trădeze pe Fiului omului”(cf. Mt 26,50; Lc 22,48). Prietene. Ce strigăt puternic!…. Însă Iuda nu a înţeles. S-a speriat. Şi a fugit în loc să cadă în genunchi şi să plângă ca Petru.
Doi ucenici, două exemple, două fracţiuni de secundă trăite diferit, urmate de alegeri diferite. Trebuie să fim atenţi să nu ratăm momentul.
Se întâmplă de multe ori să vorbeşti, să explici sau să arăţi anumite lucruri şi la urmă cel care te ascultă să te întrebe: „Bine, bine. Asta am înţeles. Însă concret cam ce-ar trebui să fac?”. Şi aş vrea să citesc cuvintele celui care a fost păstorul dicezei noastre şi şi-a dat viaţa pentru Cristos, cel care şi-a trăit bine fracţiunea de secundă când a avut de ales între trădare şi fidelitate, episcopul martir Anton Durcovici. Într-o scrisoare trimisă credincioşilor diecezei de Iaşi la 14 aprilie 1948, el spunea:
„Fiţi tari, statornici în credinţă, iubiţi fraţi în Cristos.
Închinaţi-vă sincer înaintea Domnului Dumnezeului părinţilor voştri
aşa cum vă învaţă sfânta Biserică, Maica noastră!
Luaţi parte cât mai des la jertfa dumnezeiască a Mielului, la sfânta Liturghie!
Apropiaţi-vă cu suflet curat de preasfânta masă a Domnului! Întăriţi cu această hrană sunteţi pe calea ce vă duce sigur la fericire!
Şi trăind aşa din plin credinţa voastră, munciţi în cinste şi răbdare, după cum însuşi Cristos Domnul ne-a lăsat pildă.
Îndepliniţi-vă fiecare conştiincios îndatoririle faţă de orişicine!
Iubiţi pacea şi buna înţelegere între voi şi cu cei din jurul vostru.
Daţi peste tot pildă bună şi celor de altă credinţă”.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, doresc ca făcând toate acestea să avem parte de o fracţiune de secundă care să ne schimbe viaţa: e fracţiunea în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu, cu Isus Cristos părăsit, clipa când Isus îl priveşte, momentul când îi spune „Prietene”… şi dacă omul îi recunoaşte vocea, privirea, după această întâlnire, devine altul. Să privim la Cristos, să stăm lângă Isus părăsit, lângă Crucea sa alături de sfânta Fecioară Maria şi vom simţi iubirea sa: forţa de a ne transforma. Amin.
Predică pe care am ţinut-o în „Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
la începutul Postului Mare, 22 februarie 2012, Miercurea Cenuşii.
Prea târziu te-am iubit... 