Astăzi Dumnezeu mi-a spus te iubesc când…

.. când l-am întâlnit pe „Isus îngrijorat” într-un om care nu ştia încotro e bine să meargă mai departe, ce să facă. Iar eu nici atât nu ştiam. Însă a fost el care mi-a amintit „nu vă îngrijoraţi ce veţi spune în ceasul acela…vi se va da vouă ce să spuneţi”. Iar el, Domnul, mi-a inspirat cuvintele…
Ştiam şi simt asta din ce în ce mai mult că noi nu valorăm nimic fără el. Noi facem prea puţin, mai nimic, însă el face totul şi o face prin noi şi asta ne dă valoare, încredere…şi mai ales ne dă posibilitatea să-i ajutăm pe ceilalţi şi să-i facem fericiţi.

îţi mulţumesc, Doamne, pentru această zi!

Locul unde am învăţat iubirea

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos,
şi pe acesta răstignit (1Cor 2,2)

Am văzut în primele zile manifesătri ale iubirii lui Dumnezeu prin faptul că ne învaţă cum să fim oameni şi prin chemarea la a fi creştini. Ne-am oprit ultima dată asupra textului sfântului Paul: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea fără de margini a lui Cristos” (Ef 3,17-19). Această pluridimensiune a iubirii cu care el ne înconjoară este manifestată în sfintele sacramente prin care Dumnezeu ne atinge, prin care el ne îmbrăţişează ocrotitor din toate părţile. Insistam atunci că e bine să ne lăsăm atinşi de Dumnezeu, mai ales prin Euharisie şi Spovadă, care sunt înălţimea şi respectiv profunzimea iubirii sale.

Însă lungimea iubirii sale se descoperă prin sacramentele preoţiei şi al căsătoriei: prin aceste sacramente Dumnezeu vrea să ajungă în orice loc şi în orice om. Drumul nostru spre mântuire – început prin a fi om, apoi a fi creştin – ajunge la un momentat în faţa acestor două sacramente: căsătoria sau viaţa consacrată, oferită lui Dumnezeu.

Astăzi vreau să descoperim o formă specială a iubirii lui Dumnezeu și anume: Dumnezeu mă iubeşte prin faptul că mă luminează să-mi aleg starea de viaţă. Astăzi vreau să descoperim această lungime a iubirii lui Dumnezeu manifestată în sacramentul căsătoriei şi în viaţa de familie.

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit sau să nu fi citit cel puţin odată această expresie: „Nu este bine ca omul să fie singur!” (Gen 2,18). Sunt cuvintele lui Dumnezeu. Câtă gingăşie în această exprimare divină. Şi nu l-a lăsat pe om singur… A creat bărbatul şi femeia. I-a simțit fericiți și potriviți unul cu celălalt, unul pentru celălalt. Apoi a făcut şi mai mult decât atât: s-a dăruit pe sine, s-a întrupat şi, astfel, acelui strigăt de la creaţie i-a dat o valoare inestimabilă: „iată, eu sunt cu tine în toate zilele, pentru că eu ştiu cel mai bine că omul nu trebuie să fie singur!” (cf. Mt 28,20).

Însă pentru a se întrupa s-a uitat după o familie: a ales-o, a pregătit-o, a binecuvântat-o. De aceea, prin întruparea sa Dumnezeu ne învăţă să preţuim şi să sfinţim familia. De ce a vrut el o familie? Chiar avea nevoie?

Noi vorbim zilele acestea despre iubire, iubirea lui Dumnezeu față de noi. Ei bine cred că Dumnezeu a voit familia şi totodată ne-a pus şi pe noi într-o familie pentru că familia este locul unde se învaţă iubirea. Ne-a pus într-o familie tocmai ca să ne obişnuim cu iubirea, să o învăţăm, să o înţelegem, să o căutăm. De altfel, așa cum știți, și scrisoarea pastorală trimisă de episcopul nostru Petru Gherghel pentru anul familiei are ca titlu tocmai aceste cuvinte: Familia, legământ de iubire, leagănul vieţii şi sanctuarul iubirii. Ne-a pus într-o familie ca să ne obișnuim cu iubirea și apoi să o recunoaștem când o întâlnim în relațiile cu ceilalți și mai ales în relația cu Dumnezeu.

Însă se spune despre unii oameni că sunt experți în a distruge visele. Acest vis frumos al lui Dumnezeu, planul său de iubire prin familie, se loveşte zilnic, mai ales în timpurile noastre, de om, de oamenii distrugători de visuri prin vocaţie.

Încă din anii 60, sfinţii părinţi conciliari adunaţi pentru Vatican II au spus: „Demnitatea acestei instituţii – familia – nu se bucură însă pretutindeni de aceeaşi strălucire, căci este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării. Pe lângă aceasta, condiţiile economice, socio-psihologice şi politice de astăzi provoacă şi în familie perturbări deloc neglijabile. În sfârşit, în anumite părţi ale lumii sunt privite cu îngrijorare problemele ridicate de creşterea demografică. Toate acestea neliniştesc conştiinţele. (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană – Gaudium et spes, 47)

Iar în zilele noastre, preasfinţitul nostru, în aceeaşi Scrisoare pastorală pe care am menţionat-o, spunea: „Dintre toate încercările şi preocupările, care privesc viaţa spirituală a poporului nostru credincios, dincolo de confuzia care s-a abătut asupra tuturor categoriilor de persoane, dincolo de neliniştile tranziţiei şi a pericolului unei noi forme de sărăcie, dincolo de marea de probleme ce a invadat ţara şi dieceza noastră, durerea durerilor şi problema problemelor este familia şi căsătoria”.

Anul familie, timpul postului mare, este o ocazie potrivită pentru a ne cerceta cugetele şi a vedea cât de implicaţi suntem în a da familiei şi căsătoriei demnitatea pe care le poartă pentru că sunt voite de Dumnezeu, pentru că sunt forme de manifestare a iubirii. Şi este o problemă care ne priveşte pe toţi, indiferent de vârstă, căsătoriţi sau necăsătorţi, bunici, părinţi, copiii. Toţi trebuie să ne cercetăm şi să vedem ce importanţă dăm familiei din care provenim sau pe care am întemeiat-o sau pe care voim să o formăm sau lângă care trăim.

Copiii trebuie să-şi amintească întotdeauna chemarea lui Dumnezeu care rămâne valabilă şi astăzi: „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ”. Aş vrea să fac doar două sublinieri. În primul rând este singura poruncă din cele 10 care este însoţită şi de o promisiune: ca să-ţi fie bine! Şi în al doilea rând, nu este o poruncă condiţionată: cinesteşte-i dacă sunt buni, dacă ţi-au luat maşină sau măcar un computer, dacă nu beau etc. Nimic din toate acestea. Indiferent cum s-au purtat sau se poartă cinsteşte-i pentru că ţi-au oferit cel mai mare dar: viaţa. Viaţa. Cum ne comportăm cu părinţii noştrii? Noi, ca şi copii, ne ştim locul în cadrul familiei? Îi sprijinim pe părinţi?

Trecem la tineri, la cei care astăzi par că se tem de căsătorie. Un tânăr a mers la un preot şi la întrebat: „De ce să mă căsătoresc, dacă risc să greşesc? Dacă nu aleg bine şi mă înşel”. Iar acel preot i-a spus: „Dacă mi-ar arde de glumă, ţi-aş răspunde: trebuie să te căsătoreşti ca să nu te înşeli decât odată. Dar o problemă atât de serioasă nu trebuie tratată cu uşurinţă. Trebuie să te căsătoreşti, să îndrăzneşti să pariezi totul pe o singură carte: cartea iubirii care te face să te simţi mai bun, mai puternic, împlinit. Însă nu uita: pentru a câştiga acest pariu trebuie să te dăruieşti cu totul, pentru totodeauna”.

Mulţi se tem de căsătorie, de gândul că ar uram să-şi petreacă toată viaţa alături de aceeaşi persoană. Şi li se pare prea mult. Ei nu iubesc, pentru că dacă ar iubi viaţa lângă persoana iubita li s-ar părea prea scurtă. Să nu se amăgească cu acestă frică. Aceşti tineri vor sfârşi petrecându-şi viaţa doar cu ei înşişi. Irosire. Egoism. Regret.

Conciliul al II-lea din Vatican amintea şi noi reluăm necesitatea de a nu încuraja uniunea liberă pentru că ea nu este iubire, ci este o asociere care include o posibilitate de despărţire, pe care rar se întâmplă ca doi tineri să nu o folosească până la urmă într-o bună zi. Să învăţăm să spunem nu perioadelor de probă, căsătorei de probă, pentru că răsună şi astăzi atenţionarea fericitului Ioan Paul al II-lea: „nu te căsătoreşti de probă, după cum nu mori de probă”. Viaţa umană nu este un experiment, nu este un contract de închiriere, ci prin iubire şi căsătorie trebuie să devină un Eu încredinţat unui Tu. „Ai curaj să mi te dai mie, spune iubirea. Am, răspunse iubirea… Şi s-au căsătorit”. Cine îndrăzneşte?

Există, dragi tineri, un lucru esenţial care adesea este trecut cu vederea din cauza marilor probleme şi frământări: în căsătorie are şi Dumnezeu un rol şi un loc. Va suplini şi el lipsurile voastre, vă va ajuta el să depăşiţi anumite dificultăţi…dacă-l veţi lăsa să facă parte din familia voastră. Dumnezeu se bucură să fie membru al familiei noastre. Şi unde e lăsat să intre, nu stă degeaba, ci pune „umărul” le treabă: consolidează, binecuvântează, dăruieşte cu îmbelşuare toată forţa necesară.

Trecem la cei care deja sunt soţi. Ei trebuie să-şi amintească zi de zi acel moment din viaţă, când au spus: „Da, vreau să trăiesc alături de tine pentru tototdeauna. Îţi promit că-ţi voi fi credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele”.  Timpul postului mare este potrivit pentru amintirea acestor cuvinte şi pentru a scoate din viaţa noastră ceea ce nu le corespunde.

Dragi soţi, dragi familii, să ne amintim clipă de clipă că acelaşi Dumnezeu care a spus cu gingăşie că „nu e bine ca omul să fie singur”, acelaşi Dumnezeu spune cu autoritatea şi pertinenţa unui care cunoaşte cel mai bine persoana umană: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. De ce uităm? De ce încurajăm divorţurile? De ce nu salvăm? Când am contribuit ultima dată la salvarea unei familii ce era pe cale să se destrame? Pentru aceasta trebuie să învăţăm să vedem în celălalt tot ce are mai bun.

Pregătindu-mă pentru acestă predică mi-am amintit de cuvintele pe care papa Pius al XII-lea le spunea unor familii tinere, abia căsătorite, text care se găseşte şi în Breviar şi care deşi se referă la soţii şi mame, în multe cazuri se pot regăsii şi soţii-taţii:

„Familia străluceşte luminată de un soare propriu, care este soţia. Da, soţia şi mama este ca soarele familiei. Însă ea este soare prin generozitatea şi dăruirea ei, prin devotamentul ei constant, prin delicateţea ei trează şi atentă la tot ce merită să facă fericită viaţa bărbatului şi a copiilor. În jurul ei, răspândeşte lumină şi căldură. Şi dacă se obişnuieşte să se spună că o căsătorie este fericită atunci când fiecare dintre cei doi soţi, încheind căsătoria, vrea să-l facă fericit pe celălalt, nu pe sine, pe de altă parte însă, acest sentiment nobil şi această propunere, deşi îi priveşte pe amândoi, este totuşi mai întâi o virtute a femeii. Aceasta se naşte cu sensibilitatea de mamă şi cu înţelepciunea şi prudenţa inimii, astfel încât, dacă primeşte amărăciuni, nu vrea să dea decât bucurii; dacă primeşte umiliri, nu vrea să dea decât demnitate şi respect, asemenea soarelui care umple de bucurie dimineaţa ceţoasă cu zorile sale şi face să strălucească norii cu razele apusului său.

Soţia este soarele familiei prin claritatea privirii sale şi prin ardoarea cuvântului său. Ochii şi glasul ei pătrund cu delicateţe în suflet, îl înmoaie, îl ating, îl ridică şi îl scot din furtuna patimilor.

Soţia este soarele familiei prin sinceritatea ei naturală şi candidă, prin simplitatea ei demnă şi prin demnitatea ei creştină şi onestă;

O, dacă aţi şti ce sentimente adânci de iubire şi de recunoştinţă trezeşte şi imprimă o atare imagine de soţie şi mamă în inima tatălui şi a copiilor!” (Dintr-un discurs Către cei care au încheiat de curând căsătoria, al lui Pius al XII-lea, papă – Discursuri şi mesaje radio, 11 martie 1942: 3, 385-390)

Textul se încheie menţionând copii. Copii acolo unde sunt. Astăzi multe familii se tem de copii, îi refuză, recurg la avort, în timp ce altele se zbat să aibă măcar un copil însă sunt împiedicate de diferite probleme. Copii, comoara familiilor. Sfântul părinte papa Benedict spunea: „săracii investesc în viaţă, vrând să-şi vadă viitorul realizat în copii, bogaţii investesc în lucruri”. Trist, dar de multe ori adevărat. Trăim în mijlocul unei societăţi care încărunţeşte şi care-şi fură cu propria ei mână viitorul refuzând copiii. Copiii sunt măreţia creaţiei, împlinirea vieţii celor căsătoriţi, bucuria omului. Iubiţi credincioşi, când mergeţi acasă sau pe drum, priviţi un copil, luaţi-l în braţe şi simţiţi măreţia creaţiei, bunătatea şi înţelepciunea Creatorului.

Dincolo de a vorbi despre soţi şi copii, trebuie să vorbim şi despre părinţii şi bunicii, cei care în relaţiile cu copiii şi nepoţii trebuie să rămână o autoritate. E frumos când un copil spune: „mama este cea mai bună prietenă a mea”. Dar… părinţii nu sunt atât prietenii copiilor, cât un exemplu, o autoritate. „Noi suntem prieteni” răsună în multe familii. Şi repet, e foarte bine, dar fiţi prieteni buni. Spuneţi-le când greşesc. Nu vă fie teamă să vă considere depăşiţi, demodaţi etc. Le sunteţi părinţi, bunici, şi viitorul lor – mai ales viitorul lor veşnic – depinde de formarea pe care le-o daţi. Nu uitaţi că, printre altele, aveţi acesată responsabilitate: să le spuneţi copiilor cine este cu adevart Isus Cristos. Toţi adulţi au această responsabilitate! Este esenţial să înţealeagă cine este el cu adevărat, nu cine-l prezintă mass-media, necreştinii etc.

Avem fiecare capitole legate de familiile noastre la care să medităm în acest timp al postului. Să ne angajăm mai mult pentru salvarea familiilor, pentru consolidarea lor în fidelitate şi bună înţelegere. Dacă vom salva familiile vom reda zâmbetul şi tinereţea Bisericii şi vom salva lumea întreagă. Iar salvarea trebuie să fie făcută şi prin revalorizarea căsătoriei.

Astăzi este prima vinere din lună, zi dedicată Inimii Preasfinte. Inima lui Isus să modeleze inimile noastre, ale familiilor noastre. De la Isus şi de la inima sa să învăţăm să fim şi noi blânzi şi smeriţi în mijlocul familiilor noastre.

Maria, regina familiei să ne ajute ca în familiile noastre să nu căutăm decât iubirea. Să ne ajute ca î n familii să simţim zi de zi acel strigăt al lui Dumnzeu: nu-i bine ca omul să fie singur. Să ne ajute ca în familie, soţul, soţia, copiii să nu dorească să ştie altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit.
Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Vineri din Săptămâna I a Postului Mare, 2 martie 2012

E bine de ştiut: 4 martie 2012 – Prima duminica nelucratoare

Am primit prin email această ştire şi mi se pare necesar să contribui şi eu, măcar modest, la răspândirea acestui proiect. Trebuie să ne reamintim să respectăm duminica, Ziua Domnului. Trebuie să redescoperim valoarea acestui timp destinat pentru „activităţile spirituale, odihnă, timp petrecut cu familia şi pentru slujirea aproapelui, ieşiri în natură, activităţi culturale şi recreative şi, în general, pentru interacţiunea cu frumosul, cu binele, cu pacea interioară”.
Pe cei care au posibilitatea (blog, email, facebook etc.) îi invit să dea mai departe acest anunţ pentru a fi o zi cu adevărat îndreptată spre valorile pe care le putem descoperi în ceilalţi, în natură şi, mai ales, în Dumnezeu!

Iată despre ce este vorba.

Având ca punct comun de pornire rădăcinile creştine ale Europei, mai multe ţări de pe acest continent au propus ca data de 4 martie 2012 să fie o duminică nelucrătoare. În consens cu această iniţiativă a organizaţiei European Sunday Alliance (www.europeansundayalliance.eu), care are printre membri asociaţia FAFCE (Federations de l’Associations Familiale Catholiques d’Europe), Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”, în calitate de membru FAFCE se alătură iniţiativei la nivel European pentru a readuce în atenţie semnificaţia biblică a zilei Domnului (ca zi de odihnă si de sfinţire personală) şi face un apel pentru declararea oficială a zilei de 4 martie ca prima duminică nelucrătoare în România.

În acest sens, facem apel la instituţiile abilitate ale statului (în principal Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale) să elaboreze baza legislativă pentru susţinerea acestei iniţiative a societăţii civile. De asemenea, facem apel la adresa angajatorilor (fie ei instituţii publice, antreprenori, companii private) la respectarea dreptului angajaţilor de a se odihni duminica. Totodată, invităm toţi cetăţenii consumatori să achiziţioneze mărfurile sau serviciile dorite în oricare din celelalte şase zile ale săptămânii, pentru a nu încuraja lucrul în ziua de duminică. Reamintim ca ziua de duminică este un prilej excelent pentru activităţile spirituale, odihnă, timp petrecut cu familia şi pentru slujirea aproapelui, ieşiri în natură, activităţi culturale şi recreative şi, în general, pentru interacţiunea cu frumosul, cu binele, cu pacea interioară.

Ne exprimăm încrederea că atât instituţiile statului, cât şi societatea civilă vor percepe necesitatea promovării acestei iniţiative şi vor contribui corespunzător pentru legiferarea ei. (Iulian Oanţă, preşedintele Asociaţiei Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”, telefon 0723 176240)

Preluat de pe:http://www.catholica.ro/2012/03/01/4-martie-prima-duminica-nelucratoare/

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: