Astăzi Dumnezeu mi-a spus te iubesc când…

…când din priviri mi-a spus să las piatra jos.
Eram hotărât să o arunc în celălalt.
Mi se părea atât de clar că am dreptate,
că sunt mai bun.
Şi totuşi am lăsat piatra jos
pentu că El m-a privit,
mi-a deschis ochii
şi mi-a spus:
„Nu, nu eşti mai bun.
Dar poţi fi.
Începe prin a nu mai arunca cu pietre în ceilalţi”.

Gânduri pentru şi despre preoţie

Cu elanul de la începuturi

A ne hrăni din Cuvânt, pentru a fi „slujitori ai Cuvântului” în angajarea de evanghelizare: aceasta este cu siguranţă o prioritate pentru Biserica de la începutul mileniului. A apus de acum, chiar şi în ţările cu veche evanghelizare, situaţia unei „societăţi creştine”, care, chiar printre multele slăbiciuni care marchează întotdeauna umanul, făcea referinţă în mod explicit la valorile evanghelice.

Astăzi trebuie să se înfrunte cu curaj o situaţie care devine tot mai variată şi angajantă, în contextul globalizării şi al noii şi schimbătoarei împletiri de popoare şi culturi care o caracterizează. Am repetat de atâtea ori în aceşti ani apelul noii evanghelizări. Reafirm aceasta mai ales pentru a arăta că trebuie să reaprindem în noi elanul de la începuturi, lăsându‑ne pătrunşi de ardoarea predicării apostolice care a urmat după Rusalii. Trebuie să retrăim sentimentul înfocat al lui Paul, care exclama: „Vai mie dacă nu predic evanghelia!” (1Cor 9,16).

Ioan Paul al II‑lea
Novo millennio ineunte 40
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…Presa Bună, Iaşi – 2010, 24.

Nu semănăm deloc…

De obicei dimineaţa merg să mă întâlnesc cu Isus. El e mereu acolo. Astăzi a fost altfel. A venit el. S-a aşezat în faţa mea şi – fără să-mi spună „Bună dimineaţa!” –  m-a întrebat:

– „Laurenţiu, de câtă vreme ne cunoaştem noi?”
– „Noi, Doamne?! Adică tu şi eu?”, am îngânat eu somnoros.
– „Da, noi doi. De când ne ştim? Adică, de când mă ştii?”
– „Păi, cred că de multă vreme. De fapt, dacă mă gândesc, din totdeauna. Nu-mi amintesc să fi fost un timp în care să nu te fi cunoscut. Cred că…”

Dar m-am oprit. Mi-era teamă să nu spun ceva greşit.

-” Laurenţiu, şi atunci cum se face că deşi mă ştii de multă vreme – din totodeauna –, deşi vorbeşti zilnic cu mine, deşi stai mereu aproape de mine… cum se face că semănăm aşa puţin?”

Şi a plecat. Brusc. Tot fără să-mi spună „Bună dimineaţa!” sau măcar „O zi bună!”. Doar că acum am înţeles de ce. Pentru că nu era nici o dimineaţă bună şi nu urma nici o zi bună, ci era o bună trezire. M-a zguduit. Chiar aşa: cum de îl cunosc de atâta vreme şi semăn atât de puţin cu el?!

Tu de când îl cunoşti?

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: