…când am vizionat filmulSecretele de la Fatima.
Mi-a spus prin acei copii iubiţi de Preacurata.
Prin curajul lor de a înfrunta lumea celor mari, celor bogaţi, celor atei.
Prin dragostea lor faţă de adevăr.
Prin seninătatea lor.
Dar mai ales mi-a spus prin însăşi Născătoarea de Dumnezeu descoperită în film.
Ea, Doamna mea şi scăparea păcătoşilor, mi-a amintit atât iubirea lui Dumnezeu,
cât şi dorinţa lui ca toţi să se mântuiască şi cât mai mulţi păcătoşi să se convertească.
O, Isuse, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul iadului
şi du în Cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare nevoie de mila ta.
O, sfântă fecioară Marie, scăparea păcătoşilor, roagă-te pentru noi.
După ce am stat la masă am ieşit să mă plimb.
Fără vreo destinaţie.
Voiam doar să-mi ţin ochii departe de cărţi şi de monitor.
Voiam să-mi odihnesc privirea pe o filă de natură.
Nici nu bănuiam că şi el avea aceleaşi planuri.
Dar m-am bucurat că ne-am întâlnit.
Atunci i-am zis: „Doamne, tu mă iubeşti?”.
Nu a avut probleme să-mi spună că da.
Era şi firesc răspunsul lui.
De fapt, cred că asta şi voiam să aud: că mă iubeşte.
Totuşi, l-am întrebat a doua oară: „Doamne, tu mă iubeşti?”.
Nu se aştepta. Atunci a început să-mi explice Scripturile:
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, – aici s-a oprit şi a făcut semn cu degetul spre pieptul lui, adăugând: adică, pe mine – ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.
Şi a făcut semn cu degetul spre mine, zicând: „Adică, pentru tine!”
Şi apoi, lăsând ceea ce i-a spus lui Nicodim (In 3,16),
mi-a amintit că „El – Dumnezeu – este iubire”,
iar iubirea tocmai în aceasta constă:
„nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său – şi iarăşi a arătat spre pieptul lui –,
ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,8.10).
Şi când tocmai se pregătea să înceapă o nouă frază din Scriptură
– cred că era cea despre iubirea dovedită prin slujire şi umilinţă: „Dacă eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat picioarele…” (In 13,12) –
l-am întrerupt.
„Doamne, tu chiar mă iubeşti? Pe mine? Aşa păcătos cum sunt?”…
Acum mi-am oprit brusc vorbele pentru că mi-am dat seama că era prea mult.
Cum să-l întrebi pe Dumnezeu a treia oară acelaşi lucru, mai ales după ce ţi-l explică de două ori?!
Trebuia să-mi cer repede iertare. Răsfoiam printre gânduri formula cea mai potrivită. Greşisem.
Doar că înainte să vorbesc, mi-a arătat mâinile şi coasta, semnele cuielor, rănilor.
Şi a plecat.
În timp ce se îndepărta, s-a întors şi cu mâna îndreptată spre lume şi acelui gest reveletoar i-a adăugat cuvintele:
„…dar nu mai mult decât pe-aceştia”.
Şi a zâmbit senin.
Dumnezeu întotdeauna zâmbeşte primul! Ştie el de ce.
Şi atunci, cum aş putea să nu-l urmez?!
…când am vizionat filmul Secretele de la Fatima.
Prea târziu te-am iubit... 