Cine mai îndrăzneşte?

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit (cf. 1Cor 2,2)

Suntem deja în cea de-a doua săptămână a postului mare. Timpul trece şi ne îndreaptă spre sărbătoarea înviierii, iar noi, mulţi dintre noi, încă ne aflăm în căutarea acelei fracțiuni de secundă – despre care vorbeam în prima meditaţie – care să ne schimbe viaţa: acea decizie de a ne împăca cu aproapele sau cu Dumnezeu printr-o spovadă bună; sau poate de a vizita un prieten uitat, un vecin supărat; sau poate încă nu am îndrăznit să dăm acel telefon amânat luni de zile. Vrem şi implorăm în rugăciunile noastre o clipă de har, o convertire, o minune. Vrem să gustăm mai mult din iubirea lui Dumnezeu, să o simţim. Poate că schimbările pe care le vedem în natură adâncesc în noi şi mai mult dorinţa de schimbare: vreau şi eu soare în viaţa mea, vreau un iz de primăvară. Da, vrem acea fracţiune de secundă care să îndepărteze răul şi suferinţa, singurătatea şi întrebările fără răspuns.

Şi în toată această căutare a noastră, în zbuciumul dorinţelor noastre, ne oprim şi strigăm: unde e glasul lui Dumnezeu în această căutare a mea? Unde e iubirea lui? El de ce nu face nimic? I-ar fi atât de uşor să facă o minune pentru mine…

El e aici, lângă mine, lângă tine. Atât de aproape încât dacă te mişti un pic îl atingi, dacă tragi aer uşor în piept îi simţi mireasma. Numai că el se propune, nu se impune: el pune la dispoziţia ta minunea, inspiraţie, puterea, dar te lasă să o alegi. Iubirea lui este în mijlocul oamenilor pe care-i invită mereu prin libertate. Şi am văzut şi noi că ne este alături şi ne ajută să provocăm acea fracţiune de secundă, care să ne ducă la mântuire, învăţându-ne să fim oameni. Apoi amintindu-ne de demnitatea de creștini. Şi în cele din urmă, luminându-ne ca să alegem calea mântuirii noastre prin viața de familie sau prin viaţa consacrată.

Indiferent de alegere, destinaţia e una singură: mântuirea. Sunt două trasee diferite, dar care trebuie să se termine la fel: viaţa veşnică. Cel care se căsătorește se îndreaptă spre celălalt în care-şi pune iubirea, iar de acolo merge spre Dumnezeu şi se mântuiește; cel care alege viaţa consacrată, se îndreaptă spre Dumnezeu, care-l trimite la ceilalţi, şi aşa se mântuieşte. Toţi trecem prin aceste puncte: Dumnezeu, ceilalţi, viaţa veşnică, doar ordinea primelor două diferă un pic.

Săptămâna trecută am mediat despre viaţa de familie. am văzut câtă nevoie are Biserica şi societatea de reînnoirea familiei. Spuneam atunci şi repet acum cu aceeaşi convingere că dacă vom salva familiile vom reda zâmbetul şi tinereţea Bisericii şi vom salva lumea întreagă. Astăzi, în strânsă legătură cu viaţa de familie, vreau să descoperim iubirea lui Dumnezeu care se ni se arată în viaţa consacrată.

Vreau să fac din start o precizare. Nu sunt de acord cu cei care spun că viaţa consacrată e mai importantă decât căsătoria. Dar nici cu cei care spun că viaţa de familie e mai importantă decât viaţa consacrată. Altfel spus, mi se par lipsite de fundament expresii de genul: „Vai, dar cum să nu mă căsătoresc?!” „Vai, dar cum să mă fac preot sau maică?!” „Vai, mai bine mor decât să stau toată viaţa cu unul ca el sau ca ea!” „Decât să păţesc ca X sau ca Y mai bine….” etc.

În această dispută între stările de viaţă, este ca şi cum ai întreba un vultur – atât cât pote fi întrebat un vultur: care aripă e mai importantă pentru tine ca să ajungi în înălţimi, stânga sau dreapta? La care ai vrea să renunți? Ce e mai important familia sau viaţa consacrată?

Ambele sunt importante. Ambele formează Biserica. Ambele sunt strâns legate între ele.  Şi iată cum. De unde vin vocaţiile pentru viaţa consacrată, preoţi, surori, călugări, călugăriţe? Oare nu din familii? Familia este primul izvor al vocaţiei la viaţa consacrată. Iată ce spune sfântul părinte papa Benedict în mesajul pe care l-a dat pentru cea de-a XVI-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi anul acesta pe 29 aprilie, în duminica a IV a Paştelui sau duminica Bunului Păstor, cum i se mai spune:

în familii, „comunităţi de viaţă şi de iubire” (Gaudium et spes, 48), noile generaţii pot avea experienţa minunată a iubirii divine. De fapt, ele nu sunt numai locul privilegiat al formării umane şi creştine, ci pot reprezenta „primul şi cel mai bun seminar al vocaţiei la viaţa de consacrare pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 53), făcând să se redescopere, chiar în interiorul familiei, frumuseţea şi importanţa preoţiei şi a vieţii consacrate. Păstorii şi toţi credincioşii laici să ştie mereu să colaboreze pentru ca în Biserică să se înmulţească aceste „case şi şcoli de comuniune” după modelul Sfintei Familii de la Nazaret, reflexie armonioasă pe pământ a vieţii Preasfintei Treimi.

Familia este primul loc în care un copil sau un tânăr poate să descopere frumusețea vieții consacrate, primul loc de revelație.

Înainte de a intra în profunzimea acestei teme, aș vrea să mai fac o precizare, deja nuanțată. Privind în biserică în acestă seară și văzând că suntem doar 2 preoţi în altar, 2-3 la confesional şi 5-6 surori, poate spune cineva: ce rost are să vorbim despre viaţa consacrată unor laici? Aici sunt sute de persoane și numai 10 persoane consacrate. Să vorbim despre ceea ce interesează pe majoritatea.

Ce rost are? Sau: are vreun rost?

Are! Pentru că responsabilitatea pentru vocaţii la viaţa consacrată e a tuturor.

Are poate și pentru că această temă este strâns legată de noua mea misiune: de a forma viitorii preoți în cadrul seminarului diecezan din Iași.

Dar mai presus de toate, are rost, pentru că deseori ne plângem că nu mai sunt vocaţii. Auzim de zeci de mănăstiri sau seminarii care se închid. Dar cum să fie vocaţii dacă nimeni nu prezintă frumuseţea vieţii consacrate? Cum să aleagă un tânăr ceva ce nu cunoaşte? Trebuie să se vorbească despre viaţa consacrată: despre ce şi cum este în aşa fel încât să trezească din nou interesul. La şcoală, în licee sau în facultăţi, nu se vorbeşte despre aceasta, la serviciu nu, mass-media nu vorbeşte, atunci măcar Biserica, măcar în biserică să se vorbească şi să se prezinte frumuseţea şi identitatea ei, astfel încât să se ştie ce este şi ce nu este, astfel încât să atragă sau măcar să stârnească curiozitatea.

Şi apoi, nu putem vorbi despre familii, fără să vorbim şi despre viaţa consacrată. Aceasta pentru că, aşa cum am spus, familia e doar o aripă a Bisericii. Pentru ca ea, Mireasa lui Cristos, să se înalţe la demnitatea voită de întemeietorul ei, are nevoie şi de cealaltă aripă: viaţa consacrată.

Ce facem noi concret şi ce am putea face mai mult pentru viaţa consacrată?

Ca să trezim interesul şi să vedem de ce important şi pentru noi să participăm la viaţa consacrată, aş vrea să citesc un text din Scrisoare către Preoţi trimisă de fericitul Ioan Paul al II-lea în Joia Mare, 8 aprilie 1979:

Gândiţi-vă la locurile unde oamenii aşteaptă cu înfrigurare un preot, şi unde, de mulţi ani, nu au încetat să spere că vor avea şi ei un prieten. Uneori ei se strângeau într-o biserică părăsită, aşezau pe altar o stolă pe care o păstraseră şi începeau să spună rugăciuni din Liturghia Euharistică; apoi, în momentul transubstanţierii (preschimbarea, care are loc la Prefacere, a substanţei pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos) se lăsa o tăcere adâncă asupra lor, o tăcere întreruptă uneori de un suspin… atât de arzătoare fiind dorinţa lor de a auzi cuvintele pe care numai un preot le poate rosti eficient. Îşi doresc atât de mult sfânta împărtăşanie pe care o pot primi doar din mâna unui preot, aşteptând totodată să audă divinele cuvinte ale iertării „Ego te absolvo a peccatis tuis – Eu te dezleg de păcatele tale”. Dacă unii dintre voi au îndoieli asupra sensului preoţiei ca neavând rezultate concrete sau „utilitate socială”, atunci să se gândească la toate acestea.

Sunt sute, mii de astfel de locuri care aşteaptă un slujitor al Domnului. Noi aici suntem privilegiaţi, poate atât de privilegiaţi încât uităm să-i mulţumim Domnului, uităm să respectăm persoanele consacrate, uităm să le privim ca pe membre ale aceluiaşi trup, Biserica. Şi poate acestea se întâmplă pentru că nu le cunoaştem, nu ştim cine sunt, ce sunt. De câte ori după ce am participat la sfânta Liturghie sau ne-am spovedit ne-am împreunat mâinile şi în rugăciune i-am mulţumit Domnului că avem un preot în comunitatea noastră? Sau să-i mulţumim că sunt persoane consacrate care se îngrijesc de bătrânii şi bolnavii noştri, de tinerii sau copii noştri, de preoţi şi laici etc.? Ne-am obişnuit să fim privilegiaţi şi uităm esenţialul…

Cine sunt persoanele consacrate? Fie că vorbim de preoţi, surori, călugări sau călugăriţe, vorbim despre acei oameni care şi-au dedicat viaţa prin consacrare slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii, prin practicarea sfaturilor evenghelice – sărăcia, ascultare şi casitate – şi prin trăirea pentru celălat, pentru aproapele.

Nu avem de-aface cu o carieră, ci cu o vocaţie. Viaţa consacrată a existat şi există pentru a-i ajuta pe ceilalţi să trăiescă dimensiunea umană şi creştină a vieţii lor, pentru a deveni sacrificii vii, „sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu” (Rom 12,1). Preoţia este un dar al lui Cristos. Cum spunea fericitul părinte Ioan Paul al II-lea când a împlinit 50 de ani de preoţie: „orice vocaţie sacerdotală este un mare mister şi un dar ce depăşeşte infinit omul… În faţa măreţiei acestui dar simţim cu adevărat cât de puţin potriviţi suntem pentru el”. Viaţa consacrată este un dar pe care Dumnezeu, din iubire, îl face Bisericii, lumii şi fiecărui om care îndrăzneşte să-l îmbrăţişeze.

Cine sunt persoanele consacrate? Sunt cele în care se întrupează iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi se manifestă şi prin inspiraţia şi curajul pe care îl dă unor oameni, bărbaţi şi femei, uneori foarte tineri, de a se dedica întru totul slujirii lui Dumnezeu. „Curaj?”, poate spune cineva, „ce e aşa curajos în asta?” E acelaşi curaj ca şi la căsătorie: te angajezi să mergi spre mântuire pe o cale clară pe care o alegi pentru totdeauna. Şi aş adăuga: are în plus curajul de a fi un pic altfel, împotriva curentului şi diferit de majoritatea: din 7 miliarde de oameni, doar câteva sute de mii aleg această cale.

E curajos pentru că aceste persoane se angajează într-un mod conştient la un viitor descris deja de Isus: „Vă vor urî, vă vor persecuta, minţind vor spune tot ce-i rău împotriva voastră, vă vor da la moarte… veţi avea necazuri… Dar, continuă Cristos – şi asta e încrederea celui care se consacră –  chiar dacă va fi greu, „curaj, eu am învins lumea. Curaj. Eu sunt cu voi. Nu vă temeţi”.

Persoanele consacrate sunt mereu conştiente de cuvintele Mântuitorului: „Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi” (In 15,16). Însă ele ştiu şi cred cu tărie – aşa cum mărturisea un preot – „că dacă prin răbdarea mea, pot atrage fie şi numai un singur suflet la adevărul Evangheliei, atunci crucea mea se preface în izvor de bucurie. Mi-e greu? Da. Dar lui Cristos i-a fost uşor pe cruce? Călugărul nu e chemat să caute lucrurile uşoare, ci e chemat să se împace cu gândul de a fi tratat cu nerecunoştinţă: aceasta fiind una din modalităţile de a semăna cu Dumnezeu, cum spunea Vladimir Ghika (Claudia Stan, De ce sunt preot, 174.)

Persoana consacrată este mesagerul lui Cristos: cel în care chipul lui Cristos trebuie să se oglindească cel mai bine.

Ştiţi care e cea mai mare bucurie a preotului, a persoanelor consacrate? Să semene cu Cristos. Şi să se vadă acest lucru. Să i se spună acest lucru, nu altele.

Asta să căutaţi în persoanele consacrate: un slujitor, un om care vrea să semene cu Dumnezeu.

Ce să nu căutăm în persoanele consacrate? Ce nu este persoana consacrată, preotul? Nu este doar un centru de filantropie, de ajutor caritabil, deşi face şi aceasta. Nu este psiholog, deşi consiliază şi ajută şi în acestă direcţie. Nu este cel mai bun constructor sau cunoscător în domenii IT, maşini etc. Deşi uneori se pricepe şi la aceasta.

Şi mai ales, cum am auzit în evanghelie: nu este şi nu trebuie să fie unul care aşteaptă să fie slujit, ci unul venit, unul trimis ca să slujească (cf. Mt 20,25-28).

Ce pot să fac eu? Ce putem face noi pentru persoanele consacrate?

Rugaţi-vă pentru chemări la viaţa consacrată. Rugaţi-vă pentru statornicia celor chemaţi. Să ne rugăm împreună. Sprijiniţi-i pe cei care vă păstoresc sau pe cei care s-au dedicat slujirii lui Dumnezeu şi vă sunt prieteni sau rude. Staţi lângă ei. Să vă simtă cum le doriţi binele şi le oferiţi sprijinul. Și preoţii şi persoanele consacrate au nevoie de prieteni!

Apoi, dragi familii, să nu vă temeţi să prezentaţi copiilor şi această cale ca fiind una demnă de urmat şi o posibilă realizare. Am mai spus acest exemplu destul de simplu, dar grăitor. Un preot la sfinţirea caselor, în timpul rugăciunii, vede un băieţel care se ruga atât de frumos, cu mâinile împreunate. La sfârşit intră în dialog cu el şi-l întreabă: „Tu ce vrei să te faci când ai să fii mare? Nu ai vrea să te faci preot?” Pe când copilul, zâmbind, se pregătea să răspundă şi probabil să spună că i-ar surâde ideea, mama interveni hotărâtă, spunând: „Vai, părinte, dar cum aşa?! Băiatul nostru este un copil normal. Cum să se facă preot? Şi mai învaţă şi bine…”. Cam acolo s-a încheiat dialogul. Dragi familii, de copii buni, normali, are nevoie biserica. De copiii care învaţă bine şi care apoi pot da o mărturie grăitoare despre Cristos are nevoie Biserica. De ce se tem unii părinţi?! Oare te realizezi numai dacă devii politician, judecător, medic etc? Viaţa consacrată – şi măcar atât să reţinem astăzi – este şi ea o realizare, este şi ea un drum spre mântuire.

Ce să mai facem? Să nu judecăm! Este uşor să stai după gard şi să arunci cu noroi în stânga şi în dreapta. Este uşor să deschizi o pagină de facebook, un blog, un site şi să începi să judeci pe cutare om după aparenţe, după ceea ce se vede. Dar oare preotul şi persoana consacrată sunt doar ceea ce se vede? Oare de ce nu ştim să descoperim şi în persoana consacrată un om ca şi noi, un creştin care se află spre mântuire, un ales al Domnului? „Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi”, ci „daţi şi vi se va da”, daţi ajutorul dvs. celor care au nevoie de el: un sfat, o rugăciune, un sprijin, orice. Daţi din timpul dvs. şi pentru persoanele consacrate.

Şi aş mai adăuga ceva care trebuie făcut pentru viaţa consacrată: chiar dacă nu trebuie să judecaţi, aveţi dreptul să cereţi fidelitate faţă de jurămintele vocaţionale ale persoanele consacrate. Aşa cum cei căsătoriţi şi-au jurat credinţă reciprocă şi lumea aşteaptă să vadă că-şi respectă anagajamentul, aşa şi dvs. aveţi dreptul să cereţi celor consacraţi să fie fideli. Cereţi-le fidelitate şi ajutaţi-i să o îndeplinească.

Ce putem face noi, ca persoane consacrate? Să nu dezamăgim aşteptările lui Dumnezeu şi ale poporului său. ‎Să ne rugăm. Să ne rugăm aşa cum se ruga fericitul Ioan Paul al II-lea: „Doamne, ia-mă aşa cum sunt, cu defectele mele, cu lipsurile mele, dar fă-mă să devin ceea ce tu doreşti…”. Şi să muncim pentru a deveni oameni de caracte şi pentru a nu mai dezamăgi. Să colaborăm cu harul, cu virtuţile, cu adevărul. Să provocăm în noi şi în jurul nostru acea fracţiune de secundă care poate schimba viaţa naostră şi a celorlalţi, clipă care poate reînnnoi faţa pământului.

Mi-ar plăcea iubiţi credincioşi ca prin aceste gânduri măcar într-o persoană să se trezească acestă dorinţă. Să fie măcar un tânăr, o tânără care să îndrăznească să joace totul pe o singură carte. Ar fi frumos.

Dragi tineri, dacă simţiţi astfel de chemări, nu spuneţi „nu e pentru mine”. Nu vă descurajaţi. Priviţi la judecata lui Dumnezeu care e diferită de judecata omului. Lăsaţi-vă în mâna lui. El e altfel. Haideţi să privim împreună în istorie şi să vedem pe cine alege Domnul, pe cei mici şi slabi sau pe cei mari şi puternici? Cine ar fi zis că Dumnezeu avea să-1 aleagă nu pe Esau cel cinstit şi de nădejde, ci pe Iacob, un pungaş şi-un şarlatan, sau că avea să pună mâna pe Noe, petrecăreţul, sau pe Moise, care a încercat să scape de pedeapsă în Madian, după ce, în Egipt, a bătut măr un bărbat şi a spus că, dacă n-ar fi fost vorba de onoare, l-ar lăsa pe Aaron să se întoarcă şi să supor­te consecinţele, sau că i-a ales pe profeţi, o teapă de jerpeliţi, nebuni de legat cei mai mulţi dintre ei…?

Şi, bineînţeles, mai există şi comicul şi imprevizibilul alegerii în sine. Dintre toate popoarele pe care le-ar fi pu­tut alege ca popor al său sfânt, el i-a ales pe evrei, care, aşa cum spunea cineva, sunt întocmai ca orice alt popor, dar în­tr-o măsură mai mare – mai religioşi decât orice alt popor, atunci când au fost religioşi, iar când au fost seculari, au fost atât de seculari, de parcă ei ar fi inventat conceptul. Mai este şi comicul legământului – când Dumnezeu a zis: „Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru” (Ex 6,7) unui popor care, înainte ca ecoul acestor cuvinte să se stingă, s-a apucat de dansat în jurul viţelului de aur, asemeni unor abo­rigeni, şi s-a închinat la toate zeităţile agricole şi la toţi zeii fertilităţii care le-au ieşit în cale.

Excepţia pare a constitui chiar regula. Primii oameni creaţi de Dumnezeu au făcut tocmai ceea ce Dumnezeu le-a poruncit să nu facă. Omul pe care 1-a ales să conducă noul popor, cunoscut ca „poporul lui Dumnezeu”, a încercat să-şi lase soţia drept gaj unui faraon care nu bănuia nimic. Iar soţia, când i s-a spus, la vârsta înaintată de nouăzeci de ani, că Dumnezeu îi va da fiul pe care i-l promisese, a izbucnit în râs în faţa Lui. Iar Solomon, cel mai înţelept bărbat din câţi au existat vreodată, s-a dat peste cap să încalce toate proverbele pe care el însuşi le-a compus cu atâta pricepere.

Chiar şi după venirea lui Isus, tiparul s-a repetat, Ioan şi Petru, cei doi ucenici care s-au străduit cel mai mult să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu după plecarea Lui, au fost cei pe care El i-a dojenit cel mai des, pentru certurile lor meschine şi pentru gândirea lor confuză. Astăzi în Evanghelie (Mt 20,17-28) El le vorbea despre suferinţele şi moartea sa, iar ei, aleşii lui, se certau care să fie cel mai mare. Iar apostolul Paul, cel care a scris mai multe cărţi decât orice alt scriitor al Bibliei, a fost ales pentru această misiune în vreme ce cutreiera oraş după oraş, ridicând nori de praf în căutare de creştini pe care să-i persecute (Cf. Philip Yancey – Paul Brand, O făptură atât de minunată, Peregrinul, Cluj-Napoca – 2009, 36-37).

Ei bine, sigur nu e pentru voi? Sigur? Priviți la oamenii de mai sus și vedeți dacă mai puteți spune că nu e pentru voi că sunteți prea mici, prea slabi, prea păcătoși… Sigur nu vreţi să-l urmaţi pe această cale? Sigur drumul nostru spre mântuire trece prin alte puncte?

Să ne analizăm şi să vedem: mântuirea mea pe unde trece: viaţa de familie sau viaţa consacrată? Să îndrăznim. Totul pe o carte, pe care să o tragem din mâna lui Dumnezeu!

Sfânta Fecioară Maria, Maica Bisericii, Mama preotului veşnic, regina apostolilor şi regina fecioarelor, să ne lumineze paşii vieţii pentru a şti ce anume vrea Dumnezeu de la noi. Iar noi să nu vrem nimic altceva decât să-l aflăm şi să-l dăm lumii pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit. Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna a II-a a Postului Mare, 7 martie 2012

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: