O oră cu tine

Dimineață, după sfânta Liturghie, am ieșit după Isus. Mă grăbeam să-l ajung pentru că voiam să-i dau o veste bună.

„Doamne, Doamne”, l-am strigat cu glas tare. Dar nu s-a întors. Se grăbea undeva.
Cu siguranţă mergea să facă un bine cuiva.
Poate unei femei, unei mame, unei bătrâne. Poate are și el modul lui de a sărbători 8 martie. Şi el are o mamă. Mai mult, el iubeşte fiecare mamă, fiecare femeie. Și sunt atât de multe care au nevoie de ajutorul lui, de vindecarea lui, de îmbrățișarea lui…

Văzându-l aşa grăbit, am strigat din nou:
„Doamne, Doamne”… Speram să se întoarcă. Chiar era important ce voiam să-i spun. Trebuia să afle de la mine.
Dar nici de data asta nu s-a oprit. Cred că era ceva urgent.
Poate că aveam să-l văd cum învie un mort. Sau măcar o vindecare…

Am alergat, iar când l-am ajuns, i-am spus:
„Doamne, ştii, astăzi vreau să-ţi ofer o oră din viaţa mea. Astăzi o oră voi sta numai cu tine, în tăcere şi rugăciune”.
Mă aşteptam să zâmbească. Să fie fericit. Să-mi spună „Bravo”. Poate chiar să mă îmrbăţişeze.
Dar nici măcar nu s-a oprit.

„Doamne”, am început eu să zic, „Doamne, dar nu te bucuri? Nu crezi că fac un gest destul de…”

Dar n-am continuat pentru că s-a oprit, s-a întors spre mine, şi cu un surâs mâhnit mi-a spus:

„Şi cu restul timpului ce faci?”

Chiar aşa: ce fac cu restul timpului? Tu ce faci cu timpul tău?

Gânduri pentru şi despre preoţie

A conduce afară din deşert

Există atâtea forme de deşert. Există deşertul sărăciei, deşertul foamei şi al setei, există deşertul abandonării, al singurătăţii, al iubirii distruse. Există deşertul întunericului lui Dumnezeu, al golirii sufletelor fără a mai avea conştiinţa demnităţii şi a drumului omului.

Deşerturile exterioare se înmulţesc în lume, pentru că deşerturile interioare au devenit atât de întinse. De aceea comorile pământului nu mai sunt în slujba edificării grădinii lui Dumnezeu, în care toţi să poată trăi, ci sunt aservite puterilor exploatării şi distrugerii.

Biserica în ansamblul ei, şi păstorii în ea, asemenea lui Cristos trebuie să pornească la drum, pentru a‑i conduce afară din deşert pe oameni, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate.

Benedict al XVI‑lea
Omilia la Liturghia pentru începutul Pontificatului
24 aprilie 2005
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…Presa Bună, Iaşi – 2010, 28.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: