Dimineață, după sfânta Liturghie, am ieșit după Isus. Mă grăbeam să-l ajung pentru că voiam să-i dau o veste bună.

„Doamne, Doamne”, l-am strigat cu glas tare. Dar nu s-a întors. Se grăbea undeva.
Cu siguranţă mergea să facă un bine cuiva.
Poate unei femei, unei mame, unei bătrâne. Poate are și el modul lui de a sărbători 8 martie. Şi el are o mamă. Mai mult, el iubeşte fiecare mamă, fiecare femeie. Și sunt atât de multe care au nevoie de ajutorul lui, de vindecarea lui, de îmbrățișarea lui…

Văzându-l aşa grăbit, am strigat din nou:
„Doamne, Doamne”… Speram să se întoarcă. Chiar era important ce voiam să-i spun. Trebuia să afle de la mine.
Dar nici de data asta nu s-a oprit. Cred că era ceva urgent.
Poate că aveam să-l văd cum învie un mort. Sau măcar o vindecare…

Am alergat, iar când l-am ajuns, i-am spus:
„Doamne, ştii, astăzi vreau să-ţi ofer o oră din viaţa mea. Astăzi o oră voi sta numai cu tine, în tăcere şi rugăciune”.
Mă aşteptam să zâmbească. Să fie fericit. Să-mi spună „Bravo”. Poate chiar să mă îmrbăţişeze.
Dar nici măcar nu s-a oprit.

„Doamne”, am început eu să zic, „Doamne, dar nu te bucuri? Nu crezi că fac un gest destul de…”

Dar n-am continuat pentru că s-a oprit, s-a întors spre mine, şi cu un surâs mâhnit mi-a spus:

„Şi cu restul timpului ce faci?”

Chiar aşa: ce fac cu restul timpului? Tu ce faci cu timpul tău?