Gânduri pentru şi despre preoţie

Apa pentru astăzi

Astăzi suntem în deşertul lumii, în deşertul moralei, în deşertul semnificaţiei (…). Se pare că Dumnezeu ne spune fiecăruia dintre noi precum lui Aron şi lui Moise: „Oare poate să iasă apă din această stâncă?”.

Noi suntem stânca, acea inimă de piatră pe care Dumnezeu vrea s‑o transforme într‑o inimă de carne. Dumnezeu îi spune fiecăruia dintre noi: Crezi că din această stâncă poate să iasă apă, adică Isus? Şi noi trebuie să răspundem: eu sunt sigur că din stâncă va ţâşni apă.

Este nevoie de credinţă. Credinţa pe care o avea Maria este tăcerea absolută a creaturii care nu caută explicaţii. Credinţa „tăcere absolută”. Tu crezi? Eu cred.

Însă acest Dumnezeu ne cere asta şi colectiv: din deşertul de astăzi al omenirii, din această stâncă, din această inimă de piatră a omenirii poate să iasă apa, viaţa? Isus poate să adape omenirea?

Da, noi, în mod colectiv, trăind‑o pe Maria, putem să‑l naştem în mod mistic pe Cristos în mijlocul omenirii de astăzi. Această apă trebuie s‑o dăm omenirii.

Silvano Cola
Gens
Congres sacerdotal
6 august 1971
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…Presa Bună, Iaşi – 2010, 29.

Unde-s doi puterea creşte

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit (cf. 1Cor 2,2)

Se întâmplă unoeri ca cineva să-ţi vorbească o oră, şi să nu rămâi cu nimic. Sau să citeşti o carte sau să faci o facultate şi după ce ai terminat-o să rămâi doar cu satisfacţia că ai terminat ceva, că ai dus un lucru la bun sfârşit, dar nimic mai mult. În timp ce se poate întâmpla să auzi pe autobuz sau în tramvai o propoziţie şi să te urmărească toată ziua sau toată viaţa. Ţi-arunci privirea pe un ziar, vezi un titlu sau o imagine şi te tot gândeşti, te frămânţi, îţi pui întrebări până acolo că nu mai poţi dormi noaptea.

Sunt cuvinte care ne marchează, în timp ce fraze mari şi pompoase, bine tâlcuite, trec pe lângă noi fără nici un ecou. Ce aţi spune dacă aţi vedea un titlu mare de ziar: „Isus Cristos a venit să aducă împărăţia lui Dumnezeu şi din păcate s-a născut Biserica”? Nu cred că am auzit frază mai tristă… Sau poate aţi auzit: „Eu vreau să spun da lui Dumnezeu din toată inima, dar spun nu Bisericii” sau  ceea ce spunea Nietzche  „Ucenicii lui trebuie să pară mai mântuiţi, ca să pot crede în mântuitorul lor şi în Biserică”…

Am văzut că iubirea lui Dumnezeu are diferite forme de manifestare: de la învăţăturile pentru a fi om  la cele pentru a fi un bun creştin, de la iluminarea de a alege viaţa de familie la darul de a îmbrăţişa viaţa consacrată. Astăzi, mai descoperim un semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

Şi aş începe cu un text din Conciliul al II-lea din Vatican:

 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10, 35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, … iar prin Cristos a instituit noul legământ, adică noua alianţă în sângele său (cf. 1Cor 11,25), Biserica” (cf. Lumen Gentium 9).

Nu se mulţumeşte iubirea nemărginită a lui Dumnezeu să fim oameni, creştini, familii sau persoane consecrate. Vrea să ne pună împreună, într-un popor, pentru că aşa cum ştim şi cântăm, unde-s doi puterea creşte. Şi ne-a pus împreună instituind Biserica. Vrem noi să stăm împreună? Să fim uniți? Ne simțim bine în Biserică? Știm care este rolul nostru aici? Ce avem de făcut și ce putem face pentru Biserică? Simțim că Biserica face ceva pentru noi? Acestea sunt doar câteva provocări pentru această seară.

Cine este Biserica? Biserica este poporul lui Dumnezeu, este mireasa lui Cristos, este adunarea celor pe care cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma poporul lui Dumnezeu şi a se lăsa hrăniţi cu sfântul Trup al lui Cristos.

Biserica este cea dorită şi creată de Cristos prin jertfa sa pe cruce şi împuternicită de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii. Este cea mai frumoasă operă a lui Dumnezeu.

Ieri a fost 8 martie – Ziua Internaţională a Femeii – şi am putut citi tot felul de aprecieri la frumuseţea şi demnitatea femeii, cea care este, aşa cum spunea cineva, lucrarea de doctorat a lui Dumnezeu. Ei bine, Biserica este mai mult. Ea este cea mai frumoasă pentru că seamănă cu Sfânta Fecioară Maria, cea mai frumoasă dintre creaturi: tot ceea ce se poate spune despre Maica lui Dumnezeu se poate spune întotdeauna şi despre Biserică, şi invers.

Cum este această frumoasă creatură? Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică – aşa cum mărturisim în Crez – şi trebuie să se vadă acest lucru în membrii ei, dorinţa de a lucra pentru unitate angajându-se în ecumenism, dorinţa de a lupta pentru sfinţenie și universalitate. Aici fiecare se poate examina şi vedea în ce măsură trăieşte aceste note ale Bisericii.

Cine mai este Biserica? Biserica este casa mea, marea mea familie, locul și timpul în care mă simt atât de bine. Sunt leagat de ea prin iubire aşa cum eşti legat într-o familie. Și mă simt bine în Biserică pentru că știu că sunt în preajma lui Dumnezeu, sunt în casa lui. Mă simt foarte bine în Biserică pentru că ştiu că aici este locul unde el mă ţine în braţe, mă ocroteşte.

Biserica este apărătoarea celor slabi, ajutorul săracilor, vocea celor reduși la tăcere. Este forţa care nu se descurajează niciodată, nici măcar atunci când slujitorii ei şi chiar moştenitorul ei sunt ucişi, aşa cum am ascultat în Evanghelie.

Biserica este cea care va fi întotdeauna arătată cu degetul şi i se va striga ca în prima lectură de astăzi: „Iată visătorul. Haideţi să-l ucidem”. Să o distrugem pentru că ne incomodează prin ceea ce ea spune, prin propunerile şi chemările ei. Şi cei care strigă nici nu ştiu de fapt că tocmai prin Biserică vor fi salvaţi, aşa cum Iacob şi fii săi au fost salvaţi de la moartea prin înfometare de Iosif pe care au vrut să-l omoare şi l-au vândut.

Spun unii că a sosit timpul în care Biserica trebuie să meargă în pas cu lumea pentru că este depăşită, rămasă în urmă. La aceasta a răspuns foarte pertinent Andre Frossard:

„Biserica nu este depăşită. Biserica nu se teme de scurgerea timpului. Biserica, prin Evanghelie, este aliata adevărului, or adevărul este veşnic. Evanghelia nu este depăşită. Niciodată nu a fost măcar ajunsă din urmă” (De ce să trăim şi alte întrebări despre Dumnezeu, Humanitas, București 2006, 114).

Aici e chemarea Bisericii: să invite oamenii să ajungă Evanghelia din urmă. Strigătul Bisericii este îndreptat spre om pentru ca el să aibă pretenţii mai mari de la el, să vrea mai mult, să ţintească spre înălţimi nu să se lase atras în abisul în care scocietatea, mass-media etc. vor să-l scufinde. Să trăiască cuvintele evangheliei, fericirile, care nu sunt depăşite, ci nici măcar nu au fost ajunse.

Sfântul Paul le spune preoţilor din Efes în scrisoarea de rămas bun: „V-am vestit vouă întreaga voinţă a lui Dumnezeu. Nu v-am tăinuit nimic şi nici nu am încercat să o fac mai uşoară. Nici nu am încercat să vă dau propriile mele formule, ci eu am vestit întreaga voinţă a lui Dumnezeu”. Şi aceasta este menirea Bisericii: să vestească voinţa lui Dumnezeu. Nu vrea să transmită ceea ce este mai uşor, ceea ce este comod şi plăcut, ci vrea să transmită voinţa divină, aşa cum este, poate uneori cu pretenţiile ei, cu aşteptările ei, însă este voinţa lui Dumnezeu, nu a unui om.

Cine sau cum nu este Biserica?

Biserica nu este o organizaţie dintre multe altele sau un fel de stat în stat, care ar trebui în consecinţă, să fie constituit după aceleaşi reguli democratice ale jocului politic sau economic. Ea este cu totul altceva: este o forţă spirituală, un izvor de forţă.

Biserica nu este o fricoasă. Ea știe că este construită pe stânca lui Petru şi că oricât de greu ar fi şi oricâte forţe s-ar coaliza împotriva ei, ea nu va fi biruită.

Biserica nu este răzbunătoare: nu-i părăsește pe cei care o părăsesc şi nici nu se leapădă de cei care strigă împotriva ei, deşi îi sunt fii, deşi i-a născut la viaţa harului. Bunătatea ei este ca a unei mame care-şi iubeşte copiii mai presus de propria viaţă.

De aceea, aş avea câteva întrebări de adresat celor care strigă „da” lui Dumnezeu şi „nu” Bisericii: „Ce rău v-a făcut Biserica? Cu ce v-a supărat?” Şi vă rog să purtaţi această întrebare în familiile dvs., la locul de muncă, la şcoală, în facultăţi, în vizitele la rude şi prieteni: ce rău le-a făcut Biserica? Ce rău le-a făcut Cristos? Dacă oameni ai Bisericii le-au greşit, să se supere pe ei, dar nu pe ea, mireasa lui Cristos, mireasa fără pată.

Şi dacă totuşi, Biserica, prin oamenii săi, v-a supărat cu ceva, oare o familie la care ţii o părăseşti dacă te supără? Nu rămâi şi lupţi pentru ceea ce iubeşti? Oare nu cauţi să găseşti o cale pentru a repara acel rău, pentru a-i converti pe cei rătăciţi, pentru a readuce armonia? Oare aşa se rezolvă problemele fugind şi, eventual, aruncând cu pietre?

Să ne amintim rugăciunea care se spune zilnic la sfânta Liturghie: „Doamne, nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale”. Formularea corectă este la persoana I: nu privi la păcatele mele, ci la credinţa Bisericii tale. O rugăciune a tututor: de la papa, la aultimul preot sau credincios. Unde să mai punem că unii au înlocuit de tot această formula spunâns: “Nu privi la păcatele Bisericii tale, ci la credinţa mea…căci eu sunt mai bun”. Oare aşa să fie? Chiar suntem mai buni?

Celor care spun da lui Dumnezeu şi nu Bisericii, le-aş reda strigătul sfântului Ciprian de la începuturile Bisericii: „Cine nu are Biserica drept mama, nu poate să-l aibă pe Dumnezeu ca tată”

Celor care spun „Cu ce mă ajută Bisrica? De ce să fac parte din Biserică sau să merg la biserică?” aş vrea să le punem acestă întrebare: „Dar voi ce aţi făcut pentru Biserică?” Nu credeţi că este timpul să mai gândim şi altfel: să fim noi primii care facem ceva pentru cineva, nu doar să aşteptăm. Fii tu primul care să dai ceva din viaţa ta Bisericii, lui Dumnezeu, omului. De aici ne va veni salvarea, din preluarea initiativei şi colaborarea cu harul lui Dumnezeu şi cu inspiraţia Duhului Sfânt. Să nu mai aşteptăm. Să facem noi primii. Şi poate aşa trebuie să fie şi în societate şi faţă de stat: să nu mai stăm să aşteptăm, să facem noi ceva, primii. E timpul ca faptele noastre să nu fie un răspuns la dragostea cuiva, ci o iniţiativă care aduce dragoste în viaţa cuiva.

Şi încă ceva, pentru cei care sunt în Biserică, dar nu total, le adresez cuvintele Conciliului al II-lea din Vatica și ale Evangheliei:

„Totuşi nu se mântuieşte acela care, deşi încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste rămânând astfel în sânul Bisericii cu „trupul”, dar nu cu „inima”. Toţi fiii Bisericii să nu uite că nu trebuie să atribuie nobila lor condiţie meritelor proprii, ci unui har al lui Cristos; iar dacă nu vor corespunde acestui har cu gândul, cuvântul şi fapta, nu numai că nu se vor mântui, ci vor fi mai aspru judecaţi”. Să nu se uite: „cui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Lc 12,48)(Lumen Gentium 14)

Aşadar, acestea ar fi câteva întrebări pe care le ridică învăţătura despre Biserică, însă concret, ce vrea Biserica astăzi, de la omul mileniului trei? Vrea mântuirea! Vrea ca aomul să-şi câştige nemurirea, viaţa veşnică. Atât. Şi pentru aceasta vrea să strige, să se facă simţită astfel încât oamenii să ajungă să ia în serios Biblia, Evanghelia. E vocea care strigă omenirii şi cheamă să înţeleagă că Dumnezeu nu este o creaţie a lor, ci invers: ei, oamenii, sunt opera lui Dumnezeu. Este cazul să învăţăm din nou cum trebuie citită Biblia, cum trebuie crezută.

Să fie clar ce vrea Biserica: misiunea Bisericii nu este aceea de a-i striga omului „Tu nu ai voie”…Tu nu ai voie să faci asta, să spui asta etc. Dimpotrivă, ea este cea care-i strigă: „Ţie nu-ţi face bine să faci asta, să spui asta. Nu aşa te mântuieşti”… Ea nu se impune, ea nu vine şi interzice, ci se propune şi propune ceea ce este mai bun pentru veşnicia omului, vrea să-l ridice pe om dincolo de evident, de materialism, de hedonism. Dacă vrem să acceptăm ceea ce Biserica şi Dumnezeu ne propun, ne vom mântui; dacă refuzăm, trebuie să avem mereu în faţa ochilor acele cuvinte: „Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Lc 12,48). Iar nouă ni s-a dat mult: ni s-a dat cunoaşterea fiului lui Dumnezeu şi prin el a voinţei Tatălui.

Dragi creştini, dragi oameni, nu Biserica, nu creştinii se opun lumii, ci lumea se opune lor atunci când este proclamat adevărul despre Dumnezeu, despre Cristos, despre om. Lumea se revoltă atunci când păcatul şi harul sunt numite cu numele lor. De aceea, trebuie să stăm uniţi şi să ne constituim astfel încât să reprezentăm o forţă de rezistenţă. Să fim nu cei care luptă împotriva modernismului, a evoluţiei, ci cei care au un discernământ clar pentru a şti că nu tot ce este modern este rău şi totodată nu tot ce este modern este bun. Aceasta este o virtute importantă fără de care Biserica nu-şi poate împlini cum se cuvine cuvântul şi slujba în aceste timpuri.

Ce nu trebuie și nu va face Biserica?

Nu va tăcea! Sunt mulţi care vor şi strigă că a sosit timpul ca Biserica să se alăture poziţiei zile, comodităţii mărginite a omului modern, a persoanelor fără ţel şi orizont suprafiresc. Să tacă! Ei bine, nu va tăcea, pentru că are mereu ceva de spus, iar acest ceva este în favoarea omului şi necesar pentru mântuirea lumii întregi.

Sfântul părinte papa Benedict a spus: „Dacă nu vom regăsi o parte a identităţii noastre creştine, nu vom rezista provocării acestui ceas”. Simţim provocările pe care lumea şi schimbările ei rapide le aduce în viaţa noastră. Trebuie să ne găsim identiatea şi să ne unim forţele astfel încât să fim un semn pentru ceilalţi, chiar dacă de multe ori vom fi un semn care va stârni împotrivire.

A face parte din Biserică şi a simţi cu Biserica presupune să chemi la ordine, să dojeneşti, iar prin aceasta să-ţi creezi ţie însuţi neplăceri. Sfântul Augustin spunea într-o predică: „Tu vrei să trăieşti prost, vrei să te ruinezi. Eu însă nu pot voi aşa ceva. Eu trebuie totuşi să te mustru, chiar dacă ţie nu-ţi convine”. Şi apoi foloseşte sfântul Augustin exemplul tatălui suferind de boala somnului, pe care fiul îl trezeşte mereu, pentru că aceasta este singura şansă de a se vindeca. Însă tatăl îi tot spune: „Lasă-mă să dorm. Nu mă mai tot trezi. Sunt groaznic de obosit”. Iar fiul îi răspune: „Nu am voie să te las să dormi”. Şi continuă învăţătura sa părintele Bisericii „Aceasta este funcţia şi rostul Bisericii, aceasta este şi menirea mea: nu am voie să vă las să dormiţi. Eu ştiu că voi aţi dormi cu mare plăcere, însă tocmai acest lucru nu-l pot permite”. În acest sens, Biserica trebuie să ridice glasul său, trebuie să întindă degetul arătător localizând răul şi devenind incomodă, trezind, arătând că este însufleţită de neliniştea binelui, de dorinţa trezirii şi vindecării omenirii.

Ce vrea Biserica de la noi în acest context? Să nu o părăsim când îi este greu sau când dăm de greu. Biserica are nevoie de noi. Dumnezeu şi Biserica au nevoie de oameni, pentru că Dumnezeu vine întotdeauna prin oameni către oameni. Şi mai sunt încă mulţi oameni la care Dumnezeu vrea să ajungă. Vrea să stăm cu Biserica, în Biserică.

Vrea să strigăm, să spunem răului şi binelui pe nume. Într-o lume în care cei care făc răul îl fac foarte bine, un rău diabolic, perfect, iar cei care fac binele îl fac rău, slab, Biserica vine şi strigă: spuneţi nu răului şi faceţi bine binele. Nu e suficient să faci bine, trebuie să-l faci bine. Perfect.

Ce mai vrea Biserica de la noi? Să simţim cu ea: sentire cum Ecclesiae. Nu să încercăm să o reformăm, ci să simţim cu ea, să fim sfinţi în ea. Aşa cum a repetat frecvent fericitul Ioan Paul al II-lea „Biserica de astăzi nu are nevoie de reformatori. Biserica are nevoie de noi sfinţi”, de oameni care să simtă cu ea, să aibă aceleaşi simţămite cu ale lui Cristos. Vrea ca noi să fim vocea ei: să purtăm mesajul şi învăţătura ei acolo unde trăim: în familii, la serviciu, la şcoală. Chiar şi în cluburi sau pe reţele de socializare. Să purtăm strigătul din biserică, Evanghelia şi cuvântul de învăţătură, dincolo de porţile catedralei. Aţi luat vreodată apărarea Bisericii atunci când cineva o vorbea de rău? Am închis televizorul sau computerul sau am schimbat măcar postul de radio sau tv sau pagina de internet atunci când erau articole care ofensau Biserica pe nedrept?

Nu vă temeţi să simţiţi cu Biserica.
Să spunem da lui Dumnezeu!
Da Bisericii!
Da credinţei!
Să spunem da sacramentelor!
Da sfinţeniei căsătoriei şi familiei!
Da poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii!
Să spunem da virtuţilor teologale şi valorilor umane!
Da adevărului!
Da binelui!
Da frumosului, artei!
Da responsabilităţii!
Nu vă temeţi să spuneţi da iubirii curate,
Să spunem da vieţii!
Da respectului faţă de persoana umană.
Da respectului şi iubirii faţă de  duşmani
Să nu ne temem să simţim cu Biserica şi să spunem nu păcatului!
Nu imoralităţii!
Nu minciunii!
Să spunem nu avortului!
Nu divorţului!
Să spunem nu răului!
Nu egoismului,
Nu mediocrităţii!
Să spunem nu unei culturi a morţii.
Să spunem nu la tot ceea ce devalorizează omul şi-l instumentalizează, furându-i demnitatea de făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Biserica aşteaptă de la noi să îndrăznim să fim altfel. Să îndrăznim să provocăm acea fracţiune de secundă care este mereu susţinută de Duhul Sfânt şi care ne poate transforma. Noi trebuie să începem! Să invocăm curajul începutului plini de conştiinţa că nu suntem singuri în acestă luptă pentru adevăr şi dreptate.

Şi astăzi ca şi acum 2000 de ani, a face parte din Biserică înseamnă să crezi şi să trăieşti fericirile. Ascultaţi ce încurajatoare sunt cuvintele proclamate de Izvorul fericirii, însuşi Cristos:

„Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi.
Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi.
Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire.
Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.
Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i‑au persecutat pe profeţii dinaintea voastră (Mt 5,3-12).

Nu vreau decât atât: să credem și să trăim toate acestea la umbra convingerii biblice exprimată de psalmistul care spune:

Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic;
el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă,
îmi înviorează sufletul.
Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii,
nu mă tem de nici un rău,
căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta îmi dau siguranţă.
Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa duşmanilor mei,
îmi ungi capul cu untdelemn
şi paharul meu e plin de se revarsă.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele
şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (Ps 23).

Voi locui în casa Domnului până la sfârşit. Voi lupta pentru casa Domnului şi pentru fericirea celor ce locuiesc în ea, până la sfârşit. Şi nu mă tem de niciun rău, căci ştiu în cine mi-am pus încrederea, ştiu cine este de parte mea. Ştiu că Domnul Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor de oameni este păstorul meu!

Sfânta Fecioară Maria, Maica Bisericii şi ajutorul creştinilor, să ne ocrotească şi să vegeze neîncetat asupra Bisericii. Ea să ne mijlocească puterea de a-l găsi în Biserică pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit.
Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Vineri din Săptămâna a II-a a Postului Mare, 9 martie 2012

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: