O vorbă cu iubirea

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos care a venit să mă înveţe să mă rog (cf. 1Cor 2,2).

În magazinul cu bijuterii intră o fetiţă de aproape cinci ani ţinând o cutiuţă metalică în mână. Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse vânzătorului: „Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele albastre aşa cum sunt şi ochii ei”.
Bijutierul o întrebă: „Câţi bani ai?” Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe tejghea câteva bancnote de un leu şi mai multe monede. Nu puteau fi decât vreo 20 lei în total.
„Sunt de ajuns?”, întrebă fetiţa privindu-l insistent pe vânzător şi continuă:  „Îi strâng de un an ca să-i iau un cadou surorii mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei”.
Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei: „Sper să-i placă surorii tale”.
Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de fericire.
O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii albaştri  şi cu un aer neliniştit. Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu turcoaze şi întrebă:
– „Acesta a fost cumpărat de aici?”
– „Da, domnişoară”.
– „Şi cât a costat?”
– „Preţurile bijuteriilor pe care le vând eu sunt confidenţiale”, răspunse vânzătorul. „Le ştiu doar eu şi cumpărătorul”.
– „Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a putut să cumpere un asemenea colier?”. Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i:
– „Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva. A dat tot ce avea”.

Dragostea faţă de cineva ne dă curajul să oferim totul. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi l-a făcut să dea totul, să se dea pe sine însuşi. Cine dă cu jumătăţi de măsură, nu iubeşte total. Am parcurs şi parcugem în continuare timpul postului mare meditând la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, căutând să provocăm în noi acea fracţiune de secundă care ne va da curajul să dăm şi noi totul.

Am început această meditaţie cu un dialog dintre o fetiţă şi un bijutier, pentru că viaţa noastră se bazează pe dialog, pe relaţionare. Comunicarea este esenţială. Toţi vrem să ţinem legătura cu cei dragi şi căutăm toate mijloacele posibile pentru a deschide sau prelungi un dialog. Ce mare minune că astăzi avem atâtea posibilităţi de dialog cu cei de departe: curier rapid,  telefon, internet etc. Dar mă gândesc ce dificil era în urmă cu câteva secole. Zeci de zile, poate luni ca să ajungă un mesaj. Astăzi aş vrea să medităm despre un alt fel de dialog: eu şi Dumnezeu o conversaţie interesantă, un dialog viu. Sau: eu şi Dumnezeu un dialog plictisitor, o conversaţie monolog? Eu obţin de la Dumnezeu ceea ce cer – ca fetiţa din povestioara de mai sus – sau nici măcar nu îndrăznesc să cer pentru că ştiu că ceea ce ofer e prea puţin?! Oare generozitatea lui Dumnezeu nu este mai mare decât a bijutierului?

Putem parafraza un text din sfânta Evanghelie şi să spunem: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut să-i înveţe pe oameni să se roage şi să moară pentru ei (cf. In 3,16). Şi aşa este: ne-a iubit pentru că ne-a spus că trebuie să ne rugăm, ne-a arătat şi cum să ne rugăm, şi ce să spunem. Nimeni nu se poate scuza şi să spună: n-am ştiut că trebuie să mă rog sau nu am ştiut cum trebuie să intru în dialog cu Domnul! Nimeni nu se poate scuza.

Şi să-l ascultăm pe Isus ce ne spune:

„Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (Mt 6,5-8).

Nu a pus Domnul nostru problema dacă ne rugăm sau nu. Nu spune „voi, dacă vă rugaţi, să nu faceţi ca…”, ci spune: „Când vă rugaţi”… Pentru că era conştient că rugăciunea este ceva necesar vieţii de credinţă. Atât de necesară îi este omului rugăciunea încât el însuşi, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, s-a rugat. De mai multe ori notează evanghelia: „Dimineaţă, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35). Se ruga înainte de a face minini, s-a rugat înainte de patima sa, s-a rugat pe cruce. Mereu. Şi cu ardoare. Cred că-i era teribil de dor de Tatăl său. Când ţi-e dor de cineva şi nu poţi fi lângă el îi scrii, îl suni, iei legătura cumva cumva. Faci tot posibilul, nu? Voia să fie cu Tatăl.

Şi Tatălui cred că i-a fost teribil de dor pentru că nu numai că i-a ascultat mereu rugăciunile, ci el însuşi a rupt de două ori tăcerea strigând pentru toată omenirea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea” (Mt 3,17), „Acesta este fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el” (Mt 17,5).

Atât de mult se iubeau încât nu puteau sta unul fără celălalt. Şi la fel se spune şi despre oameni care se iubesc, despre soţi, despre părinţi şi copii, despre prieteni. Dar oare despre câţi se poate spune la fel când e vorba despre relaţia cu Dumnezeu? Câţi îi simt lipsa? Câţi ar fi zdrobiţi de durere dacă, de exemplu, mâine Sfântul Părinte ar ieşi şi ar spune: „Iubiţi credincioşi, ne pare rău, dar trebuie să vă anunţăm că ne-am înşelat. Tocmai s-a descoperit cutare lucru şi acum totul e clar: Dumnezeu nu există!”. Ne-am prăbuşi de durere ca la aflarea veştii despre moartea cuiva drag? Am simţi a doua zi că ne-am trezi şi nu am mai avea cui să-i spunem „bună dimineaţa” şi „mulţumesc pentru acest răsărit”?

Cât înseamnă Dumnezeu pentru mine se vede şi din timpul pe care-l dau pentru dialogul cu el, pentru rugăciune, dar şi din felul în care mă rog. Să nu ne amăgim: dacă nu ne rugăm nu e pentru că nu avem timp. Nu timpul ne lipseşte, ci iubirea. Dacă iubeşti, îţi faci timp pentru cel iubit. Sunt mulţi aici în seara aceasta care ştiu ce înseamnă să ţii la cineva, să iubeşti. Nu cred că dacă iubeşti pe cineva mergi să-l vezi şi să-i vorbeşti doar o dată pe an, la Paşti. Nu cred! Mai ales în condiţiile în care ai putea merge în fiecare zi. Cum e să treci zilnic pe la 50 de metri de biserică, pe bulevard şi să nu te abaţi măcar o dată, măcar pentru 5 minute, să-l saluţi pe cel drag, pe Domnul? Chiar să fie o problemă de timp? Repet: dacă nu ne rugăm, nu e pentru că nu avem timp, e pentru că nu-l iubim suficient!

Dacă nu ne rugăm, nu e pentru că nu ştim cum, ci tot pentru că nu-l iubim pe măsura iubirii sale! Într-o zi nişte oameni s-au apropiat de el şi i-au spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”. Şi el le-a spus: „Voi deci aşa să vă rugaţi:

Tatăl nostru, care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele tău.
Vie împărăţia ta.
Facă-se voia ta,
precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de Cel Rău
Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc
vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni,
nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre (Cf. Mt 6; Lc 11).

Ba mai mult, ne-a asigurat de eficacitatea rugăciunii: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele meu, vă va da” (In 16,24).

Ba şi mai mult, ne-a dat şi câteva detalii. Nu e bine să ne rugăm ca farizeii, ci mai bine ca vameşii. Trebuie să ne însuşim rugăciunea vameşului: nu şi-a ridicat privirea triumfător spre cer, nici nu-şi agita mâinile, ci-şi bătea pieptul şi-şi regreta păcatele ascunse în el, încrezător nu în dreptatea sa, ci în milostivirea divină.

Apoi, trebuie să ne rugăm cu credinţă. Să credem că am şi primit darul cerut: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi muta şi munţii sau aţi spune acestui sicomor să se dezrădăcineze şi să se sădească în mare şi el v-ar asculta, ne-a asigurat Isus (cf. Lc 11,22-24; 17,6; Mt 17,20; ). Odată, la o predică, tot aici în catedrală, am propus să facem un test al credinţei noastre. Să vedem care ne-am încumeta să ieşim în curte şi să spunem unui pom să se dezrădăcineze şi să se sădească în Bahlui. Cine-ar îndrăzni? Ieşiţi? Sau încercaţi cu un pom din grădina dvs. sau din faţa blocului. Cine e sigur de credinţa sa şi de forţa rugăciunii sale?! Eu nu. Încă învăţ. Suntem încă în creştere. Toţi.

Rugăciunea ne este necesară pentru această creştere. Noi nu ştim mereu să ne rugăm, însă Duhul Sfânt intervine pentru noi, ne inpiră. Noi nu ştim ce să cerem, însă Isus rânduieşte deja pentru noi tot ce este mai bun. Noi nu ştim să ducem până la capăt un gând frumos, însă Tatăl ştie să pătrundă inimile noastre. Un om al credinţei şi al Bisericii, care vrea să trăiască în fidelitate faţă de vocaţia sa – la viaţa de familie, la viaţa consacrată – va fi mereu şi un om al rugăciunii. Nu se poate fără.

Vor fi cu siguranţă şi dificultăţi. Sunt multe situaţii când rugăciunea pare pusă la încercare.
Deseori auzim: „nu ştiu ce să mai fac, sunt distrat la rugăciune” sau „mă gândesc în altă parte”. Începem Calea Sfintei Cruci, suntem la staţiunea a XII-a şi pur şi simplu nu ne amintim unde am fost cu gândul între a V-a şi a XI-a. Le-am pierdut. Eram departe. Avem zeci de probleme şi ne fug gândurile şi atunci cum să ne mai rugăm?! Ei bine, sfinţii părinţi ai Bisericii, ne învaţă că cu aceste gânduri care sunt expresia preocupării noastre, nu trebuie să ne luptăm, ci trebuie să le primim şi să le transformăm în rugăciune. „Doamne, astăzi mă preocupă locul de muncă, sănătatea soţiei, examenul de mâine, cearta cu colegul, prietena etc. Primeşte tu grijile mele”. Iar ceea ce părea un duşman devine un cânt de laudă; ceea ce părea a fi o piedică pentru o rugăciune plăcută Domnului, devine rugăciune.

O altă dificultate poate veni din cauza învăţării pe de rost a unor formule şi rugăciuni: Tatăl nostru, Bucură-te Marie etc. Ne trezim că spunem vorbe doar cu buzele pentru că am învăţat rugăciunile pe de rost şi le spunem repede. Cât ne ia să spunem un Tatăl nostru? 30 de secunde? Pentru cei cu o dexteritate sporită îl pot scoate şi în 15 secunde. Sfinţii îl spuneau într-o oră! O oră?! Ce să spui atât de mult?! Sfinţilor numai gândul că-l numesc pe Dumnezeu Tată li se părea enorm! Meditau minute în şir asupra acestui mare har. Cine-ar fi îndrăznit dacă nu ne-ar fi permis el însuşi prin Isus Cristos?! Însă dacă noi ne aflăm bucuria în a-l numi şi a-l avea pe el drept Tată şi el trebuie să-şi găsească bucuria în noi: să-i fim fii care-l bucură!

Dacă spunem „Sfinţească-se numele tău”, nu înseamnă că prin rugăciunea noastră Dumnezeu se sfinţeşte, ci vrem ca numele său să fie sfinţit în noi: „Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt” (Lev 11,45). Cerem în fiecare zi să devenim sfinţi pentru că tot zilnic şi păcătuim: trebuie să ne purificăm de păcatele noastre printr-o sfinţenie neîntreruptă. Şi facem totul pentru a ne mântui. Să nu fim permisivişti cu noi zicând că „merge şi aşa!” sau că astăzi sfinţenia nu mai este necesară. Să fim atenţi la ce ne învaţă Apostolul: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi, dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor 6,9-11). Am fost sfinţiţi şi trebuie să ducem o viaţă sfântă dacă vrem cerul, dacă ne dorim viaţa veşnică. Să nu ne amăgim: sfinţenia e încă necesară. Şi necesare sunt şi vor fi mereu toate cele 7 cereri din Tatăl nostru. Şi putem continua cu toate cererile din Rugăciunea pe care o spunem mereu la sfânta Liturghie . Să fim atenţi la ceea ce ne rugăm cu buzele noastre pentru ca inima să-şi dea asentimentul şi faptele să corespundă cu ele.

Trebuie să depăşim apoi şi dificultatea egoismului: „Doamne, dă-mi…!” Numai şi numai rugăciuni de cerere şi numai şi numai pentru mine. Dacă fetiţa de la început ar fi vrut colierul pt ea, nu l-ar fi primit! A intervenit şi a cerut pentru sora ei. Şi a primit tot ce a cerut.

Mai trebuie să depăşim şi descurajarea: mă rog de un an şi nu s-a întâmplat ce am cerut. Poate că uităm că rugăciunea noastră trebuie să fie aşa cum a fost şi a lui Isus: „nu voinţa mea, ci a ta să se facă” (Lc 22,42). Noi ştim (uneori!) ce este bun pentru noi, dar Dumnezeu ştie (întotdeauna!) ceea ce este foarte bun! Poate ceea ce cerem nu ne este spre mântuire, poate ne-ar scuti acum de ceva neplăcut, dar ne-ar aduce osânda veşnică. Să ne oprim un pic şi să spunem: oare chiar am nevoie de cutare sau cutare stare sau situaţie?! Dumnezeu nu este sadic: dacă cerem ceva şi cerem cu credinţă şi acel ceva chiar ne foloseşte pentru viaţa veşnică, el ne dă. Şi ne dă cu bucurie. De aceea, să nu uităm să spunem mereu la sfârşitul rugăciunilor naostre de cerere: „Facă-se voia ta!”

Şi sunt conştient că această descurajare apare mai ales atunci când e vorba despre suferinţă. Rugăciunea nu scuteşte de suferinţă, ci îi dă sens, ne dă putere de acceptare. Ne învaţă cum să o oferim împreună cu Cristos. Ne ajută să spunem: „Facă-se voia ta!”… iar el să ne răspundă: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis!” (Lc 23,43). Ceea ce ştiu sigur este că rugăciunea celor suferinzi este de zeci de ori mai ascultată şi mai plăcută Domnului pentru că e unită cu strigătul Fiului său, Cristos răstignit: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Mt 27,46).

Şi aş mai menţiona o dificultate pe care trebuie să o învingem: lipsa cuvintelor. Dacă formulele învăţate pe de rost sunt uneori o piedică pentru o rugăciune bună, pentru alţii piedica e tocmai lipsa cuvintelor. Nu ştiu ce să spună. Nici nu trebuie să spui ceva. Nu spune nimic. Vino şi stai în faţa lui. Simte-l! Să ne amintim exemplul din viaţa sfântului Ioan Maria Vianney şi ţăranul din parohia sa care venea zilnic în biserică şi stătea mult timp fără să facă nimic. Doar se uita la tabernacol. Într-o zi, bănuindu-l că-l urmăreşte ca să fure din biserică şi aşteaptă doar momentul potrivit, parohul de Ars l-a întrebat: „Ce faci aici ziua întreagă? De ce nu spui nimic?”. La care omul i-a răspuns simplu: „Nu fac nimic: mă uit la Isus şi el la mine. Atât”. Veniţi să vă uitaţi la Isus. Tăcerea este cea mai înaltă formă de rugăciune. De asta Diavolul vrea să fie cât mai mult zgomot: gălăgie acasă, la serviciu, la şcoală. Muzică în maşină, pe stradă, peste tot. Tăcerea e mult mai grea în timpurile noastre şi de aceea este şi o rugăciune mult mai plăcută Domnului. Să privim la rugăciunea lui Iosif care nu a spus niciun cuvânt în toată Evanghelia, dar care a fost mereu plăcut Domnului! Suntem în luna dedicată lui şi el ne este un model de rugăciune în tăcere. Noi cât reuşim să stăm în tăcere?

Şi dacă totuşi cineva vrea cuvinte, luaţi o carte de rugăciuni. Dar meditaţi la cele spuse. Sau luaţi Scriptura. Sunt atâtea rugăciuni acolo. Numai Cartea Psalmilor e deja o comoară inestimabilă în acest sens. Să medităm, de exemplu, acest psalm care e ca o frumoasă rugăciune de seară:

„Când strig către tine, răspunde-mi,
Dumnezeul dreptăţii mele;
din strâmtorare, m-ai scos în larg:
ai milă de mine, şi ascultă mi rugăciunea.
Fii ai oamenilor,
până când veţi fi cu inima împietrită?
Până când veţi iubi deşertăciuneac
şi veţi alerga după minciună?
Să ştiţi că Dumnezeu face minuni pentru cel credincios:
când strig către el, Domnul mă aude.
Cutremuraţi vă şi nu păcătuiţi!
Meditaţi acestea în inimile voastre,
în aşternuturile voastre şi fiţi liniştiţi.
Aduceţi jertfe de dreptate
şi nădăjduiţi în Domnul.
Mulţi spun: „Cine ne va arăta ce este bine?”
Fă să răsarăd peste noi Doamne, lumina feţei tale!
Tu pui mai multă bucurie în inima mea
decât au ei atunci când li se înmulţeşte grâul şi vinul.
Eu mă culc în pace şi adorm îndată
căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină” (Psalmul 4)

Aşadar, soluţii sunt. Nu putem spune că nu am ştiut, că nu am avut timp. Să nu fim oameni care încurcă lucrurile inventând scuze. Să reţinem: dacă nu ne rugăm, nu e pentru că nu avem timp sau moduri de a ne ruga, nu e pentru că nu ştim, ci este pentru că nu iubim şi nu ne pasă nici de Dumnezeu, nici de cei pe care i-am putea ajuta prin rugăciunile noastre.

Să ne rugăm mereu, cum spune Domnul: Rugaţi-vă fără încetare, rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispita (cf. In 5,24; Mt 26,41). El însuşi Domnul s-a rugat pentru noi. „Rugaţi-vă ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu, dar munciţi ca şi cum totul ar depinde de voi” ne învaţă sfântul Benedict renumit pentru regula sa ora et labora – roagă-te şi munceşte. Aceasta pentru că rugăciunea nu ne scuteşte de efort, de muncă. Rugăciunea nu înlocuieşte contribuţia noastră.

Sfânta Fecioară Maria ne este model şi în această privinţă: s-a rugat pentru oameni şi se roagă. Să ne amintim interveniţia ei salutară de la nunta din cana (cf. In 2,1-11). Ea este cea care a rostit rugăciuni minunate, cum este şi Magnificat: sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul (cf. Lc 1,46-55). Să ne unim cu ea în rugăciune pentru că să-i arătăm Domnului că-l iubim, că-l preţuim pe Cristos întrupat pentru ca să ne înveţe să ne rugăm şi răstignit pe cruce pentru  ca să ne mântuiască. Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Vineri din Săptămâna a III-a a Postului Mare, 16 martie 2012

Gânduri pentru şi despre preoţie

Decalogul preotului

1. Este mai important cum trăiesc eu ca preot, decât ceea ce fac ca preot.
2. Este mai important ceea ce face Cristos prin intermediul meu, decât ceea ce fac eu.
3. Este mai important ca eu să trăiesc unitatea în preoţime, mai curând decât să mă arunc singur cu capul în jos în slujire.
4. Este mai importantă slujirea rugăciunii şi a Cuvântului, decât cea a meselor.
5. Este mai important a‑i urma spiritual pe colaboratori, decât a face eu singur cât mai multe activităţi posibile.
6. Este mai important a fi prezent în sectoare operative puţine dar centrale, cu o prezenţă care iradiază viaţă, decât a fi prezent peste tot în grabă şi pe jumătate.
7. Este mai important a acţiona în unitate cu colaboratorii, decât singur, oricât de capabil m‑aş considera; este mai importantă communio decât actio.
8. Este mai importantă, pentru că e mai rodnică, crucea, decât rezultatele adesea aparente, rod al capacităţilor şi eforturilor umane.
9. Este mai important a avea sufletul deschis spre tot (comunitate, dieceză, Biserica universală), decât să fie îndreptat spre interese particulare oricât de importante mi s‑ar părea.
10. Este mai important să fie mărturisită tuturor credinţa, decât a satisface toate pretenţiile uzuale.

Klaus Hemmerle – Wilhelm Breuning
Gens
Decalogul preotului
Gen’s 22 (1992), pag. 182
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 37-38.

Vreau să vorbesc despre iubirea mea

„Dumnezeu este bogat în îndurare
şi pentru dragostea cu care ne-a iubit
ne-a adus la viaţă” (Ef 2,4-5).

Dacă facem o plimbare prin România, ne convingem imediat de credinţa poporului nostru: peste tot vom întâlni biserici, mănăstiri, troiţe, oameni care-şi fac semnul crucii, oameni care postesc sau dau de poamnă şi alte dovezi ale evlaviei noastre. Însă câţi dintre noi avem o credinţă reală într-un Dumnezeu mult iubitor de oameni, într-un Dumnezeu atotputernic? Câţi dintre noi suntem convingători – prin faptele noastre – pentru cei din jur că Dumnezeu există? Câţi dintre noi sunt dispuşi să moară astăzi pentru Dumnezeu sau să trăiască pentru el cu toată încrederea, abandonându-se total lui?

Se spune că un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne salvează-mă!”.
Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l:
– Ai mers la Biserică?
– Am mers, Doamne. Am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu lipsesc în nici-o duminică dacă mă scapi de aici.
– Eşti un generos? Iţi ajuţi semenii? Dai de pomană?
– Da, dau. Cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă!
– Ai încredere în mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu.
– Da, Doamne, am încredere totală în tine.
– Atunci, dă-ţi drumul. Dă drumul crengii.

Oare a avut încredere? S-a abandonat în braţele lui Dumnezeu? Oare noi am fi îndrăznit să reunţăm la toate pentru Dumnezeu?

Dacă încă ne ţinem de lucruri şi nu ne abandonăm total în mâinile lui Dumnezeu o facem pentru că nu-l cunoaştem suficient de bine. Nu ştim cum este acest Domn pe care lecturile de astăzi ni-l prezintă ca pe un Dumnezeu preocupat de om, ca pe un tată bogat în îndurare care nu-şi abandonează niciodată fii, ci dimpotrivă, stă lângă ei, îi călăuzeşte, îi învaţă, îi salvează de la moarte pentru că îi iubeşte.

Obligaţia noastră de creştini, pe lângă cea de a crede în acest Dumnezeu bogat în îndurare, este să-l facem cunoscut şi altora. Să vorbim despre el. Să le spunem cum este Dumnezeul nostru. Să le vorbim despre iubirea inimii noastre. Să-i facem, ca să folosim un termen cunoscut, o publicitate bună, atractivă. Da, pentru că dacă el este refuzat, alungat, negat este şi pentru că de multe ori noi, creştinii, nu-l prezentăm convingător: viaţa noastră nu le vorbeşte celorlalţi despre un Dumnezeu iubitor de oameni şi bogat în îndurare, ci despre un Dumnezeu care e departe, străin omului sau chiar un Dumnezeu care abia aşteaptă să pedepsească. În orice timp, dar parcă mai ales în aceste timpuri din ce în ce mai dificile, datoria fundamentală a Bisericii și a creștinilor este să îndrume privirea omului, să-i orienteze conştiinţa şi întreaga viaţă, spre misterul lui Dumnezeu. Trebuie să-i ajutăm pe oameni să se familiarizeze cu profunzimea Răscumpărări realizată de Dumnezeu prin Isus Cristos. Însă pentru aceasta trebuie să avem noi înşine o imagine clară despre Dumnezeu.

Lecturile de astăzi ne ajută să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Fraza centrală în jurul căreia putem grupa întreaga sfântă Liturghie este aceasta: „Dumnezeu este bogat în îndurare şi pentru dragostea cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos” (Ef 2,4-5). Dumnezeu este bogat în milostivire: este esenţialul pe care trebuie să-l reţinem în această duminică a bucuriei.

Cum este acest Dumnezeu bogat în îndurare?

Despre el ne vorbeşte Cristos în dialogul cu Nicodim din sfânta Evanghelie. El este acela care „atât de mult a iubit lumea încât la dat pe Fiul său unul născut pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața” (In 3,16).  De fiecare dată când celebrăm sfânta Liturghie îi aducem laudă lui Dumnezeu atotputernicul, pe care-l slăvim ca fiind creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, aşa cum mărturisim în Crez. Însă el nu doar că a creat lumea. El iubeşte lumea, iubeşte omul. Atât de mult ne iubeşte încât ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, ne-a orânduit pentru viaţa veşnică, pentru ca într-o zi să participăm şi noi la viaţa lui divină. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său pentru ca noi, creaturile sale, să avem viaţa veşnică pe care o pierdusem prin păcat.

La începutul pontificatului său, fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea a scris o enciclică numită tocmai: Dives in misericordia –Dumnezeu bogat în milostivire. Fericitul părinte ne învaţă în acest document:

Revelat în Cristos, adevărul despre Dumnezeu, „Părintele îndurărilor”, ne îngăduie să îl „vedem” deosebit de apropiat de om, mai ales când acesta suferă, când este ameninţat însuşi centrul existenţei şi al demnităţii lui. De aceea, în situaţia de astăzi a Bisericii şi a lumii, mulţi oameni ţi multe grupuri, însufleţiţi de un simţământ viu de credinţă, aleargă, aş spune, în mod spontan la milostivirea lui Dumnezeu. Misterul lui Dumnezeu „Părintele îndurărilor” devine, în contextul ameninţărilor de astăzi împotriva omului, un apel deosebit adresat Bisericii” (nr.2).

Vorbiţi tuturor despre milostivirea lui Dumnezeu, despre iubirea sa care înflăcărează inimile şi ne dă nouă atâta speranţă şi încredere.

Cine sau cum ni-l mai descoperă lecturile de astăzi pe Dumnezeu?

Ni-l descperă ca fiind cel care-l trimite pe Fiul său pentru ca lumea să fie salvată prin el, să fie adusă la viaţă prin Cristos. Ne spune sfântul Ioan: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea – nu ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”, să aibă viaţă (In 3,17). Aici greşim dacă spunem că Dumnezeu nu judecă lumea şi concluzionăm că este indulgent cu păcatul. Nu! Dumnezeu nu este indulgent cu păcatul, ci cu păcătosul, cu omul. Dumnezeu nu vrea moartea celui păcătos, ci ne îngăduie, ne rabdă, aşteaptă să ne întoarcem. Aşa cum am auzit şi în prima lectură ne trimite semne şi oameni prin care ne atrage atenţia. Dar noi de cele mai multe ori ne batem joc de trimişii săi şi-i luăm în râs, dispreţuim semnele şi atenţionările sale: mai am timp, de ce să mă spovedesc acum? De ce să nu mai fur, să nu mai bârfesc, să nu mai beau, să nu mai mint, să nu mai înşel, să nu mai profit de cei slabi? Să avem o imagine clară a lui Dumnezeu: el nu îngăduie păcatul, nu-l aprobă şi nu e de partea noastră atunci când spunem „lasă că merge şi aşa”. Dumnezeu nu suportă păcatul, nu-l vrea, dar nici nu se teme de el. Oricât de răi am fi şi de păcătoşi, iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru şi nu va înceta niciodată să ne cheme spre el, să ne trimită semne ca să ne trezească. De ce amânăm? De ce nu ne ridicăm privirea spre cel înălţat pe cruce asemnea şarpelui în pustiu ridicat de Moise? Să privim Crucea căci acolo este înălţat Fiul omului pentru ca oricine crede în el – oricine! – să aibă prin el viaţa veşnică (cf. In 3,14-15). Cine priveşte la cel Răstignit, la Isus, poate fi vindecat şi trupeşte, dar mai presus de toate va fi vindecat sufleteşte, va fi salvat de păcatele sale. Acesta este Dumnezeu: care de la înălţimea Crucii priveşte în depărtări şi-l aşteaptă pe fiul risipitor: pe mine, pe tine, pe dvs. Când avem de gând să ne întoarcem la el?

Cine şi cum mai este acest Dumnzeu bogat în milostivire?

Este cel despre care apostolul Paul ne spune că „noi suntem lucrarea lui şi am fost creaţi în Cristos Isus pentru ca faptele noastre să fie bune, conform cu calea pe care Dumnezeu a stabilit-o mai înainte, pe care noi trebuie să mergem” (Ef 2,10). Aici sunt cuprinse două mari adevăruri: Dumnezeu este cel care ne-a creat, suntem opera lui. Fiecare om este lucrarea lui Dumnezeu: tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, bogat sau sărac. Aceasta pe de o parte cere respect: respectaţi-i pe toţi, îngrijiţi-vă de toţi, pentru că sunt operele lui Dumnezeu: cine se îngrijeşte de un bolnav, de un bătrân, cine are milă de un sărac, pe Dumnezeu îl slujeşte. Iar pe de altă parte, faptul că suntem opera lui ne dă curaj: să nu ne temem dacă suferim, el ne va vindeca. Să nu ne temem dacă suntem singuri, el este cu noi. Să nu ne temem de bătrâneţe, el ne dă o viaţă nouă. Suntem preţioşi în ochii săi. Pentru Domnul cel bogat în milostivire fiecare om contează şi el priveşte şi nu lasă să se piardă nicio lacrimă a ochilor noştri suferinzi. Dumnezeu e cel mai iubitor de oameni.

Iar al doilea adevăr al acestui text este că am fost creaţi pentru ca faptele noastre să fie bune, să fie făcute la lumină. Şi Isus ne atrage atenţia cu tristeţe: „când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele” (In 3,19). Faptele noastre cum sunt? Am fost creaţi pentru ca faptele noastre să fie bune. Atunci bune să fie! Să avem curajul să ieşim la lumină. Să îndrăznim să facem noi primii binele aşteptat de la alţii. Să ne rugăm pentru cei care fac răul. Pentru cei care lovesc în demnitatea omului. Pentru cei care nu îndrăznesc să rupă şirul fărădelegilor, al minciunii şi al ipocriziei.

Astăzi ambele Biserici, Catolică şi Ortodoxă, îl comemorează după calendar pe sfântul Ciril din Ierusalim. Acesta învăţa în una din catehezele sale: „Omule, să ai un suflet sincer şi lipsit de înşelătorie în faţa celui care cercetează mintea şi inima” (Cateheza 1,2-3.5-6: PG 33,371.375-378). Un suflet sincer şi lipsit de înşelătorie cere Dumnezeu cel bogat în milostivire de la noi.

Acesta este Dumnezeul meu şi despre el vreau să vorbesc în acest timp al Postului Mare şi toată viaţa mea: este cel care l-a trimis pe Fiul său ca să am viaţă, ca să fac binele, ca să ies la lumină, ca să renunţa la păcat şi prin harul său să fiu mântuit. Acesta este Domnul meu: cel care îmi spune că fiecare om contează pentru că e opera iubirii sale şi că nu am voie, nu am voie să-i asupresc pe cei slabi, ci trebuie să stau lângă cei mici, lângă cei singuri, lângă cei bolnavi aşa cum a făcut şi face el. Acesta este iubirea inimii mele: cel care de la înălţimea crucii mă strigă să privesc către el, să văd iubirea sa, să văd cerul de unde el s-a coborât şi să-mi doresc să mă mântuiesc. Cerul e locul de unde Dumnzeu ne priveşte pe fiecare şi locul unde el ne-aşteaptă.

Se spune despre doi turişti s-au abătut de la poteca trasată pe munte şi au ajuns la gura unei peşteri. Locul nu părea a fi pustiu. Cenuşa de la un foc stins cu ceva timp în urmă şi uscăturile aşezate la adăpost  într-o mică  grotă erau semne că peştera putea fi chiar locuită. Zgomotul unor paşi înăuntrul cavernei îi făcură pe cei doi să-şi ţină respiraţia. În gura peşterii apăru un bărbat îmbrăcat cu haine călugăreşti, cu o barbă lungă şi cu părul netuns strâns într-o coadă.
Turiştii rătăciţi crezură că s-au întâlnit cu vreun nebun fugit de lume. Omul îi salută însă  politicos şi-i invită să intre.
Gândul că au de-a face cu un nebun le-a pierit atunci când au văzut ochii omului ieşit din peşteră: foarte senini şi blânzi. Au aflat că omul e monah şi că de câţiva ani plecase de la mănăstirea din vale şi se retrăsese aici în singurătate.
Grota era amenajată ca o cameră. Într-un colţ patul de paie lângă care o icoană de hârtie şi o candelă  aprinsă. Turiştii nu se abţinură să întrebe: „Cum puteţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume?”
Pustnicul zâmbi: „Dar nu-s sărac, am o mulţime de comori”. Şi călugărul îi chemă să le arate comoara sa. Şi-i duse în dreptul unei fisuri într-unul dintre pereţii peşterii: „Ce vedeţi?”, îşi întrebă musafirii.
– Nimic, doar un petec de cer.
– „Şi nu vi se pare asta o comoară minunată?”, le replică pustnicul. „Petecul asta de cer mi-e de ajuns ca să fiu fericit. Acest cer mă ajută să trăiesc fiecare zi cu bucurie căci ştiu că din cer mă priveşte cel căruia îi sunt nespus de drag, Tatăl milostiv”.

Dragi bătrâni, dragi persoane aflate în suferinţă, acasă sau prin spitale, iubiţi credincioşi, în încercările voastre priviţi spre ferestră. Simţiţi cerul, chiar dacă nu-l puteţea vedea. De acolo, din cer veghează asupra noastră Dumnezeu cel bogat în milostivire. Pe cer străluceşte înălţat Cristos, mântuitorul omului. Din ceruri vine spre noi Duhul Sfânt cu darurile sale. De pe acel petic de cer ne veghează pe toţi Maica preacurată, tămăduitoarea bolnavilor şi ajutorul creştinilor. Să privim în această zi cerul de unde Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să avem viaţă. Să privim mereu celrul şi să vorbim oamenilor despre Dumnzeu cel bogat în mislostivire. Amin.

Predică ţinută în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”
şi la Radio Iaşi, duminică 18 martie 2012, ora 8:00.

Povestioarele le-am cules din cele spuse la Radio România Actualităţi
de Remus Rădulescu, la rubrica O vorbă bună.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: