O vorbă cu iubirea

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos care a venit să mă înveţe să mă rog (cf. 1Cor 2,2).

În magazinul cu bijuterii intră o fetiţă de aproape cinci ani ţinând o cutiuţă metalică în mână. Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse vânzătorului: „Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele albastre aşa cum sunt şi ochii ei”.
Bijutierul o întrebă: „Câţi bani ai?” Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe tejghea câteva bancnote de un leu şi mai multe monede. Nu puteau fi decât vreo 20 lei în total.
„Sunt de ajuns?”, întrebă fetiţa privindu-l insistent pe vânzător şi continuă:  „Îi strâng de un an ca să-i iau un cadou surorii mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei”.
Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei: „Sper să-i placă surorii tale”.
Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de fericire.
O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii albaştri  şi cu un aer neliniştit. Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu turcoaze şi întrebă:
– „Acesta a fost cumpărat de aici?”
– „Da, domnişoară”.
– „Şi cât a costat?”
– „Preţurile bijuteriilor pe care le vând eu sunt confidenţiale”, răspunse vânzătorul. „Le ştiu doar eu şi cumpărătorul”.
– „Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a putut să cumpere un asemenea colier?”. Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i:
– „Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva. A dat tot ce avea”.

Dragostea faţă de cineva ne dă curajul să oferim totul. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi l-a făcut să dea totul, să se dea pe sine însuşi. Cine dă cu jumătăţi de măsură, nu iubeşte total. Am parcurs şi parcugem în continuare timpul postului mare meditând la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, căutând să provocăm în noi acea fracţiune de secundă care ne va da curajul să dăm şi noi totul.

Am început această meditaţie cu un dialog dintre o fetiţă şi un bijutier, pentru că viaţa noastră se bazează pe dialog, pe relaţionare. Comunicarea este esenţială. Toţi vrem să ţinem legătura cu cei dragi şi căutăm toate mijloacele posibile pentru a deschide sau prelungi un dialog. Ce mare minune că astăzi avem atâtea posibilităţi de dialog cu cei de departe: curier rapid,  telefon, internet etc. Dar mă gândesc ce dificil era în urmă cu câteva secole. Zeci de zile, poate luni ca să ajungă un mesaj. Astăzi aş vrea să medităm despre un alt fel de dialog: eu şi Dumnezeu o conversaţie interesantă, un dialog viu. Sau: eu şi Dumnezeu un dialog plictisitor, o conversaţie monolog? Eu obţin de la Dumnezeu ceea ce cer – ca fetiţa din povestioara de mai sus – sau nici măcar nu îndrăznesc să cer pentru că ştiu că ceea ce ofer e prea puţin?! Oare generozitatea lui Dumnezeu nu este mai mare decât a bijutierului?

Putem parafraza un text din sfânta Evanghelie şi să spunem: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut să-i înveţe pe oameni să se roage şi să moară pentru ei (cf. In 3,16). Şi aşa este: ne-a iubit pentru că ne-a spus că trebuie să ne rugăm, ne-a arătat şi cum să ne rugăm, şi ce să spunem. Nimeni nu se poate scuza şi să spună: n-am ştiut că trebuie să mă rog sau nu am ştiut cum trebuie să intru în dialog cu Domnul! Nimeni nu se poate scuza.

Şi să-l ascultăm pe Isus ce ne spune:

„Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (Mt 6,5-8).

Nu a pus Domnul nostru problema dacă ne rugăm sau nu. Nu spune „voi, dacă vă rugaţi, să nu faceţi ca…”, ci spune: „Când vă rugaţi”… Pentru că era conştient că rugăciunea este ceva necesar vieţii de credinţă. Atât de necesară îi este omului rugăciunea încât el însuşi, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, s-a rugat. De mai multe ori notează evanghelia: „Dimineaţă, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35). Se ruga înainte de a face minini, s-a rugat înainte de patima sa, s-a rugat pe cruce. Mereu. Şi cu ardoare. Cred că-i era teribil de dor de Tatăl său. Când ţi-e dor de cineva şi nu poţi fi lângă el îi scrii, îl suni, iei legătura cumva cumva. Faci tot posibilul, nu? Voia să fie cu Tatăl.

Şi Tatălui cred că i-a fost teribil de dor pentru că nu numai că i-a ascultat mereu rugăciunile, ci el însuşi a rupt de două ori tăcerea strigând pentru toată omenirea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea” (Mt 3,17), „Acesta este fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el” (Mt 17,5).

Atât de mult se iubeau încât nu puteau sta unul fără celălalt. Şi la fel se spune şi despre oameni care se iubesc, despre soţi, despre părinţi şi copii, despre prieteni. Dar oare despre câţi se poate spune la fel când e vorba despre relaţia cu Dumnezeu? Câţi îi simt lipsa? Câţi ar fi zdrobiţi de durere dacă, de exemplu, mâine Sfântul Părinte ar ieşi şi ar spune: „Iubiţi credincioşi, ne pare rău, dar trebuie să vă anunţăm că ne-am înşelat. Tocmai s-a descoperit cutare lucru şi acum totul e clar: Dumnezeu nu există!”. Ne-am prăbuşi de durere ca la aflarea veştii despre moartea cuiva drag? Am simţi a doua zi că ne-am trezi şi nu am mai avea cui să-i spunem „bună dimineaţa” şi „mulţumesc pentru acest răsărit”?

Cât înseamnă Dumnezeu pentru mine se vede şi din timpul pe care-l dau pentru dialogul cu el, pentru rugăciune, dar şi din felul în care mă rog. Să nu ne amăgim: dacă nu ne rugăm nu e pentru că nu avem timp. Nu timpul ne lipseşte, ci iubirea. Dacă iubeşti, îţi faci timp pentru cel iubit. Sunt mulţi aici în seara aceasta care ştiu ce înseamnă să ţii la cineva, să iubeşti. Nu cred că dacă iubeşti pe cineva mergi să-l vezi şi să-i vorbeşti doar o dată pe an, la Paşti. Nu cred! Mai ales în condiţiile în care ai putea merge în fiecare zi. Cum e să treci zilnic pe la 50 de metri de biserică, pe bulevard şi să nu te abaţi măcar o dată, măcar pentru 5 minute, să-l saluţi pe cel drag, pe Domnul? Chiar să fie o problemă de timp? Repet: dacă nu ne rugăm, nu e pentru că nu avem timp, e pentru că nu-l iubim suficient!

Dacă nu ne rugăm, nu e pentru că nu ştim cum, ci tot pentru că nu-l iubim pe măsura iubirii sale! Într-o zi nişte oameni s-au apropiat de el şi i-au spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”. Şi el le-a spus: „Voi deci aşa să vă rugaţi:

Tatăl nostru, care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele tău.
Vie împărăţia ta.
Facă-se voia ta,
precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de Cel Rău
Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc
vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni,
nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre (Cf. Mt 6; Lc 11).

Ba mai mult, ne-a asigurat de eficacitatea rugăciunii: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele meu, vă va da” (In 16,24).

Ba şi mai mult, ne-a dat şi câteva detalii. Nu e bine să ne rugăm ca farizeii, ci mai bine ca vameşii. Trebuie să ne însuşim rugăciunea vameşului: nu şi-a ridicat privirea triumfător spre cer, nici nu-şi agita mâinile, ci-şi bătea pieptul şi-şi regreta păcatele ascunse în el, încrezător nu în dreptatea sa, ci în milostivirea divină.

Apoi, trebuie să ne rugăm cu credinţă. Să credem că am şi primit darul cerut: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi muta şi munţii sau aţi spune acestui sicomor să se dezrădăcineze şi să se sădească în mare şi el v-ar asculta, ne-a asigurat Isus (cf. Lc 11,22-24; 17,6; Mt 17,20; ). Odată, la o predică, tot aici în catedrală, am propus să facem un test al credinţei noastre. Să vedem care ne-am încumeta să ieşim în curte şi să spunem unui pom să se dezrădăcineze şi să se sădească în Bahlui. Cine-ar îndrăzni? Ieşiţi? Sau încercaţi cu un pom din grădina dvs. sau din faţa blocului. Cine e sigur de credinţa sa şi de forţa rugăciunii sale?! Eu nu. Încă învăţ. Suntem încă în creştere. Toţi.

Rugăciunea ne este necesară pentru această creştere. Noi nu ştim mereu să ne rugăm, însă Duhul Sfânt intervine pentru noi, ne inpiră. Noi nu ştim ce să cerem, însă Isus rânduieşte deja pentru noi tot ce este mai bun. Noi nu ştim să ducem până la capăt un gând frumos, însă Tatăl ştie să pătrundă inimile noastre. Un om al credinţei şi al Bisericii, care vrea să trăiască în fidelitate faţă de vocaţia sa – la viaţa de familie, la viaţa consacrată – va fi mereu şi un om al rugăciunii. Nu se poate fără.

Vor fi cu siguranţă şi dificultăţi. Sunt multe situaţii când rugăciunea pare pusă la încercare.
Deseori auzim: „nu ştiu ce să mai fac, sunt distrat la rugăciune” sau „mă gândesc în altă parte”. Începem Calea Sfintei Cruci, suntem la staţiunea a XII-a şi pur şi simplu nu ne amintim unde am fost cu gândul între a V-a şi a XI-a. Le-am pierdut. Eram departe. Avem zeci de probleme şi ne fug gândurile şi atunci cum să ne mai rugăm?! Ei bine, sfinţii părinţi ai Bisericii, ne învaţă că cu aceste gânduri care sunt expresia preocupării noastre, nu trebuie să ne luptăm, ci trebuie să le primim şi să le transformăm în rugăciune. „Doamne, astăzi mă preocupă locul de muncă, sănătatea soţiei, examenul de mâine, cearta cu colegul, prietena etc. Primeşte tu grijile mele”. Iar ceea ce părea un duşman devine un cânt de laudă; ceea ce părea a fi o piedică pentru o rugăciune plăcută Domnului, devine rugăciune.

O altă dificultate poate veni din cauza învăţării pe de rost a unor formule şi rugăciuni: Tatăl nostru, Bucură-te Marie etc. Ne trezim că spunem vorbe doar cu buzele pentru că am învăţat rugăciunile pe de rost şi le spunem repede. Cât ne ia să spunem un Tatăl nostru? 30 de secunde? Pentru cei cu o dexteritate sporită îl pot scoate şi în 15 secunde. Sfinţii îl spuneau într-o oră! O oră?! Ce să spui atât de mult?! Sfinţilor numai gândul că-l numesc pe Dumnezeu Tată li se părea enorm! Meditau minute în şir asupra acestui mare har. Cine-ar fi îndrăznit dacă nu ne-ar fi permis el însuşi prin Isus Cristos?! Însă dacă noi ne aflăm bucuria în a-l numi şi a-l avea pe el drept Tată şi el trebuie să-şi găsească bucuria în noi: să-i fim fii care-l bucură!

Dacă spunem „Sfinţească-se numele tău”, nu înseamnă că prin rugăciunea noastră Dumnezeu se sfinţeşte, ci vrem ca numele său să fie sfinţit în noi: „Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt” (Lev 11,45). Cerem în fiecare zi să devenim sfinţi pentru că tot zilnic şi păcătuim: trebuie să ne purificăm de păcatele noastre printr-o sfinţenie neîntreruptă. Şi facem totul pentru a ne mântui. Să nu fim permisivişti cu noi zicând că „merge şi aşa!” sau că astăzi sfinţenia nu mai este necesară. Să fim atenţi la ce ne învaţă Apostolul: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi, dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor 6,9-11). Am fost sfinţiţi şi trebuie să ducem o viaţă sfântă dacă vrem cerul, dacă ne dorim viaţa veşnică. Să nu ne amăgim: sfinţenia e încă necesară. Şi necesare sunt şi vor fi mereu toate cele 7 cereri din Tatăl nostru. Şi putem continua cu toate cererile din Rugăciunea pe care o spunem mereu la sfânta Liturghie . Să fim atenţi la ceea ce ne rugăm cu buzele noastre pentru ca inima să-şi dea asentimentul şi faptele să corespundă cu ele.

Trebuie să depăşim apoi şi dificultatea egoismului: „Doamne, dă-mi…!” Numai şi numai rugăciuni de cerere şi numai şi numai pentru mine. Dacă fetiţa de la început ar fi vrut colierul pt ea, nu l-ar fi primit! A intervenit şi a cerut pentru sora ei. Şi a primit tot ce a cerut.

Mai trebuie să depăşim şi descurajarea: mă rog de un an şi nu s-a întâmplat ce am cerut. Poate că uităm că rugăciunea noastră trebuie să fie aşa cum a fost şi a lui Isus: „nu voinţa mea, ci a ta să se facă” (Lc 22,42). Noi ştim (uneori!) ce este bun pentru noi, dar Dumnezeu ştie (întotdeauna!) ceea ce este foarte bun! Poate ceea ce cerem nu ne este spre mântuire, poate ne-ar scuti acum de ceva neplăcut, dar ne-ar aduce osânda veşnică. Să ne oprim un pic şi să spunem: oare chiar am nevoie de cutare sau cutare stare sau situaţie?! Dumnezeu nu este sadic: dacă cerem ceva şi cerem cu credinţă şi acel ceva chiar ne foloseşte pentru viaţa veşnică, el ne dă. Şi ne dă cu bucurie. De aceea, să nu uităm să spunem mereu la sfârşitul rugăciunilor naostre de cerere: „Facă-se voia ta!”

Şi sunt conştient că această descurajare apare mai ales atunci când e vorba despre suferinţă. Rugăciunea nu scuteşte de suferinţă, ci îi dă sens, ne dă putere de acceptare. Ne învaţă cum să o oferim împreună cu Cristos. Ne ajută să spunem: „Facă-se voia ta!”… iar el să ne răspundă: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis!” (Lc 23,43). Ceea ce ştiu sigur este că rugăciunea celor suferinzi este de zeci de ori mai ascultată şi mai plăcută Domnului pentru că e unită cu strigătul Fiului său, Cristos răstignit: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Mt 27,46).

Şi aş mai menţiona o dificultate pe care trebuie să o învingem: lipsa cuvintelor. Dacă formulele învăţate pe de rost sunt uneori o piedică pentru o rugăciune bună, pentru alţii piedica e tocmai lipsa cuvintelor. Nu ştiu ce să spună. Nici nu trebuie să spui ceva. Nu spune nimic. Vino şi stai în faţa lui. Simte-l! Să ne amintim exemplul din viaţa sfântului Ioan Maria Vianney şi ţăranul din parohia sa care venea zilnic în biserică şi stătea mult timp fără să facă nimic. Doar se uita la tabernacol. Într-o zi, bănuindu-l că-l urmăreşte ca să fure din biserică şi aşteaptă doar momentul potrivit, parohul de Ars l-a întrebat: „Ce faci aici ziua întreagă? De ce nu spui nimic?”. La care omul i-a răspuns simplu: „Nu fac nimic: mă uit la Isus şi el la mine. Atât”. Veniţi să vă uitaţi la Isus. Tăcerea este cea mai înaltă formă de rugăciune. De asta Diavolul vrea să fie cât mai mult zgomot: gălăgie acasă, la serviciu, la şcoală. Muzică în maşină, pe stradă, peste tot. Tăcerea e mult mai grea în timpurile noastre şi de aceea este şi o rugăciune mult mai plăcută Domnului. Să privim la rugăciunea lui Iosif care nu a spus niciun cuvânt în toată Evanghelia, dar care a fost mereu plăcut Domnului! Suntem în luna dedicată lui şi el ne este un model de rugăciune în tăcere. Noi cât reuşim să stăm în tăcere?

Şi dacă totuşi cineva vrea cuvinte, luaţi o carte de rugăciuni. Dar meditaţi la cele spuse. Sau luaţi Scriptura. Sunt atâtea rugăciuni acolo. Numai Cartea Psalmilor e deja o comoară inestimabilă în acest sens. Să medităm, de exemplu, acest psalm care e ca o frumoasă rugăciune de seară:

„Când strig către tine, răspunde-mi,
Dumnezeul dreptăţii mele;
din strâmtorare, m-ai scos în larg:
ai milă de mine, şi ascultă mi rugăciunea.
Fii ai oamenilor,
până când veţi fi cu inima împietrită?
Până când veţi iubi deşertăciuneac
şi veţi alerga după minciună?
Să ştiţi că Dumnezeu face minuni pentru cel credincios:
când strig către el, Domnul mă aude.
Cutremuraţi vă şi nu păcătuiţi!
Meditaţi acestea în inimile voastre,
în aşternuturile voastre şi fiţi liniştiţi.
Aduceţi jertfe de dreptate
şi nădăjduiţi în Domnul.
Mulţi spun: „Cine ne va arăta ce este bine?”
Fă să răsarăd peste noi Doamne, lumina feţei tale!
Tu pui mai multă bucurie în inima mea
decât au ei atunci când li se înmulţeşte grâul şi vinul.
Eu mă culc în pace şi adorm îndată
căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină” (Psalmul 4)

Aşadar, soluţii sunt. Nu putem spune că nu am ştiut, că nu am avut timp. Să nu fim oameni care încurcă lucrurile inventând scuze. Să reţinem: dacă nu ne rugăm, nu e pentru că nu avem timp sau moduri de a ne ruga, nu e pentru că nu ştim, ci este pentru că nu iubim şi nu ne pasă nici de Dumnezeu, nici de cei pe care i-am putea ajuta prin rugăciunile noastre.

Să ne rugăm mereu, cum spune Domnul: Rugaţi-vă fără încetare, rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispita (cf. In 5,24; Mt 26,41). El însuşi Domnul s-a rugat pentru noi. „Rugaţi-vă ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu, dar munciţi ca şi cum totul ar depinde de voi” ne învaţă sfântul Benedict renumit pentru regula sa ora et labora – roagă-te şi munceşte. Aceasta pentru că rugăciunea nu ne scuteşte de efort, de muncă. Rugăciunea nu înlocuieşte contribuţia noastră.

Sfânta Fecioară Maria ne este model şi în această privinţă: s-a rugat pentru oameni şi se roagă. Să ne amintim interveniţia ei salutară de la nunta din cana (cf. In 2,1-11). Ea este cea care a rostit rugăciuni minunate, cum este şi Magnificat: sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul (cf. Lc 1,46-55). Să ne unim cu ea în rugăciune pentru că să-i arătăm Domnului că-l iubim, că-l preţuim pe Cristos întrupat pentru ca să ne înveţe să ne rugăm şi răstignit pe cruce pentru  ca să ne mântuiască. Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Vineri din Săptămâna a III-a a Postului Mare, 16 martie 2012

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: