Zilele acestea am ascultat vorbindu-se despre vizita pe care sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea o face în Mexic şi Cuba. Lumea e obişnuită să-şi dea cu părerea despre ce va vorbi, cu cine se va întâlni, dacă va da răspunsuri zecilor de întrebări și probleme etc. Însă această vizită mi-a dat ocazia să-mi amintesc de ceea ce a spus odată Sfântul Părinte. Era într-o altă călătorie apostolică, în Croaţia, în vara anului trecut și a spus cu durere, dar ferm: „una dintre cele mai mari rele ale timpului nostru este mediocritatea în ceea ce priveşte credinţa. Ori suntem catolici, ori nu mai suntem. Dacă suntem atunci aceasta trebuie să se manifeste în orice domeniu al vieţii noastre”. Ori suntem catolici ori nu mai suntem, ori suntem creștini, ori nu mai suntem.
Nu suntem catolici doar duminica, atunci când venim la biserică.
Nu trebuie să fim creștini doar când ascultăm sfânta Liturghie sau ne rugăm.
Nu suntem catolici doar la Crăciun şi la Paşti.
Sunt catolic şi în biserică şi în piaţă; şi la orele de religie şi la joacă sau prin cluburi; sunt catolic şi la serviciu şi atunci când vorbesc cu bunicii mei, sunt creștin şi atunci când îmi cumpăr un rozariu şi atunci când îmi cumpăr haine sau bijuterii.
Sunt catolic şi când mă împătăşesc sau mă spovedesc şi când aleg ce să mănânc, cât să beau, ce oameni să întâlnesc și ce locuri să frecventez.

Poate că şi astăzi ar trebui să se repete acel episod din istoria poporului ales. Iosue preluase conducerea poporului după moartea lui Moise. El suferea când vedea cât de infidel este poporul lui Israel. Astfel, că într-o zi, ne mai suportând mediocritatea i-a adunat pe toţi şi le-a spus: „voi ştiţi câte a făcut Domnul pentru voi. Cum v-a condus el prin pustiu cu mâna tare şi cu braţ puternic. Vă amintiți cum va potolit setea cu apă din stâncă și va hrănit cu pâine din cer. Astăzi vă chem să-i slujiţi Domnului cu toată credinţa şi cu toată inima. Depărtaţi de la voi răul şi păcatul, idolii, şi slujiţii Domnului în toatlitate. Iar dacă nu găsiţi că este vrednic să-i slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă astăzi pe cine vreţi să slujiţi: ori pe Dumnezeu,  ori idolii. Alegeţi! Însă eu şi casa mea, vom sluji Domnului” (cf. Ios 24).

Astăzi, când mai sunt două săptămâni până la sărbătoarea pascală, vă invit să ne hotărâm: pe cine vrem să slujim prin viaţa noastră. Ce alegem? Vreau să fie aceasta seara hotărârilor noastre.

Am început seria noastră de meditaţii spunând că vom încerca în acest timp al postului să provocăm în viaţa noastră acea fracțiune de secundă care să ne schimbe viaţa. Poate unii au reuși, alții poate încă mai caută, încă mai încearcă. Dacă încă nu s-a produs nimic interesant în viaţa noastră până acum, se poate întâmpla totul acum. Trebuie să ne hotărâm. Să vrem.

Dar oare chiar se poate întâmpla totul într-o fracțiune de secundă?! Chiar aș vrea, dar cum să fac?! Nu există o rețetă magică și nici nu am găsit un răspuns universal valabil. Dar privind la mine și la căutările mele, aș vrea să evidențiez câteva lucruri, situații, care ne-ar putea ajuta pentru a face o alegere și apoi pentru a putea să o punem în  practică.

1. Un bun început ar fi să reunţăm la liste şi planuri şi să trecem la fapte. De obicei, la începutul postului se face o listă mare cu lucrurile pe care nu vrem să la mai facem. De exemplu, nu voi mai fuma, bea, înjura, certa, bârfi, nu voi mai lipsi de la ore, nu-mi voi mai supăra părinţii, fraţii sau vecinii şi alţi mulţi de „nu voi mai”. Tragem o linie sau întoarcem foaia şi de partea cealaltă punem o listă mică, dacă nu chiar inexistentă, cu lucrurile pe care vrem să le facem: am să mă rog mai mult, am să…și deja întâmpinăm difucultăți… Poate am să postesc, să dau de pomană. Şi se termină repede lista cu „am să!”. Veşnica luptă dintre pozitiv şi negativ ne urmăreşte şi aici. Însă lucrurile nu ar trebui să fie aşa: Cristos nu a venit să ne spună „nu fă răul”, nu a venit să aducă interdicţii, ci a venit să ne spună şi să ne arate cum să facem binele: rugaţi-vă, postiţi, daţi de pomană, iertaţi-vă unii pe alţii, împărtăşiţi-vă în amintirea mea etc. Creştinismul nu e religia lui „Nu fă răul!”, ci religia lui „fă binele!”

Timpul postului mare este un timp al deciziilor. Şi mai bine spus: e un timp prielnic pentru decizii pozitive. Şi cel mai bine spus e un timp pentru acţiuni, nu doar decizii; acţiuni în favoarea lui Dumnezeu şi a omului. Da, şi a omului, pentru că nu putem spune că-l iubim cu Dumnezeu în timp ce avem oameni cu care nu vorbim sau pe care îi urâm. Să trecem, aşadar de la liste, la fapte, de la teorie, la o practică ce ne apropie de oameni şi prin ei să ajungem la Dumnezeu. Şi aceasta începând de acum.

Parcă deja pe chipul nostru şi în inima unora se trezeşte obiecţia întrebătoare: Acum? În seara asta?! Păi, aşa brusc nu se schimbă nimeni. Oare chiar aşa să fie? Chiar nu se schimbă nimeni brusc?

Despre Charles de Foucauld (1858-1916) se spune că, deşi venea dintr-o familie de creştini, rămas orfan şi educat de bunici prin şcoli militare, la 16 ani era un ateu convins. Exprienţele din Africa şi mai ales întâlnirea cu Islamul l-au făcut să-şi pună mai multe întrebări cu privire la religie şi Dumnezeu. Întrebările sale erau din ce în ce mai puternice. Întors în Franţa pe la 26-27 de ani începe să intre prin biserici, dar fără credinţă, ci doar intra, stătea un pic şi se frământa, apoi, înainte de a ieşi, se ruga cu aceste cuvinte: „Dumnezeul meu, dacă exişti, fă să te cunosc”. Într-una din zile a intrat în biserica Sfântul Augustin, din Paris, şi l-a întâlnit pe abatele Huvelin, un vechi prieten. Recunoscându-l îi spune că vrea să vorbească ceva cu el despre religie, despre Dumnezeu, Biserică etc.. Acesta însă îi spune să se spovedească şi să se împărtăşească şi apoi vor discuta.
– „Nu, nu înţelegi. Nu am venit aici pentru credinţa ta, ci pentru mine, caut răspunsuri, n-am nevoie de sacramente”.
– „Frate Charles, spovedeşte-te, împărăşeşte-te şi apoi vorbim. Îţi voi da toate răspunsurile pe care le cauţi, atât cât mă voi pricepe. Dar mai întâi hai să te spovedeşti”.
Atât a insistat, că până la urmă Charles de Foucauld, dorind să ajungă la partea cu întrebările, a consimţit. După un timp de reculegere şi cercetarea cugetului s-a spovedit, apoi s-a împărtăşit. „Brusc, mărturiseşte el, viaţa mea s-a schimbat. Am primit în acele sacramente toate răspunsurile pe care le căutam”. În acea zi şi-a spus: „Imediat ce am crezut că exista un Dumnezeu, am înţeles că nu puteam face altfel decât să trăiesc numai pentru el…”. Apoi a devenit călugăr, preot şi şi-a trăit viaţa în sărăcie dorind să-l imite cât mai mult, spunea el, pe umilul şi săracul lucrător Isus din Nazaret.

Viaţa lui s-a schimbat în clipa în care reununţând la liste cu întrebări, liste  şi propuneri a trecut la fapte: a îngenunchiat şi s-a spovedit. Pe noi cine ne împiedică să facem la fel în seara aceasta?! Cine sau ce ne ţine astăzi departe de sacramente, de spovadă, de sfânta Împărtăşanie?

Ce bine ar dacă şi despre noi s-ar scrie într-o zi aşa cum s-a scris despre Charles de Foucauld: „Viaţa lui a fost o succesiune de mişcări dislocate, de perioade care sunt fiecare răsturnarea perioadei precedente şi care comportă o nouă pornire, adesea un început absolut” (A. Chateland). Poate că de un astfel de început absolut avem şi noi nevoie.

2. Apoi, pe lângă renunţarea la liste şi trecerea la fapte, un lucru bun ar fi să începem preţuim mai mult oamenii decât lucrurile. Deseori, din cauza relelor de care vedem că este capabil omul, începem să-l evităm, ne temem. Ne înconjurăm de lucruri. Sau ne folosim de lucruri ca să ajungem la oameni, dar evităm să mai întreţinem un contact direct, real: avem telefone şi ne sunăm, avem internet şi reţele de socializare şi ne scriem din depărtări, avem televizoare şi camere de filmat şi ne vedem de departe… Ne temem de om şi nu ne mai apropiem unii de alţii, nu ne mai vizităm, nu ne mai primim unii pe alţii fără teamă. Frica de om ne înstrăinează: sunt rude sau prieteni care nu s-au mai vizitat de ani de zile. Îmi amintesc mereu acea întrebare adresată de un tânăr unui călugăr înţelept: „Părinte, când va veni sfârşitul lumii?” „Sfârşitul lumii va veni atunci când vor dispărea potecile dintre casele oamenilor. Va fi sfârşitul când cărările dintre oameni vor fi desfiinţate, iar oamenii nu se vor mai vizita unii pe alţii…”.

Postul mare e o ocazie de a redescoperi valoarea omului pentru care Dumnezeu s-a dat pe sine însuşi la moarte. Să nu ne temem de om. Nu toţi sunt răi, aparenţele înşală. Şi cei care par puternici şi că o duc bine în singurătatea lor, şi cei cu un caracter solitar, au nevoie de cineva. Toţi avem nevoie de cineva. Singuri suntem slabi, vulnerabili, cădem şi nu are cine să ne sprijine pentru a ne ridica. Să nu ne temem de om şi să nu judecăm pe nimeni după aparenţe, care de cele mai multe ori înşală.

Îmi amintesc de povestea unui om traversa grăbit deşertul în arşiţa de la amiază. Trebuie să ajungă la destinaţie înainte de lăsatul serii ca să nu cadă victimă pericolelor din pustiu şi mai ales să nu rămână fără apă. În graba sa, ridicându-şi ochii, vede de la distanţă un punct mic, negru, undeva în depărtare. Se gândeşte că poate fi vreun obiect uitat, neimportant, dar ar putea fi şi ceva periculos, vreo armă, vreun lucru care să-i dăuneze. Şi-a continuat drumul cu teamă spre acel obiect. La un momentdat vede că acel punct se mişcă. Atunci se gândeşte că trebuie să fie vreun animal. Teama devine şi mai mare, dar înaintează pentru că trebuie să ajungă la destinaţie cât mai repede, seara era pe aproape. Înaintând încă un pic și micorându-se dinstanţa dintre el şi ceea ce părea a fi un animal îşi dă seama că ceea ce văzuse era de fapt un om, care acum venea direct spre el. Teama i-a devenit şi mai mare: „Ah, dacă e un tâlhar?! Dacă voi fi omorât sau jefuit?! Dacă mai sunt şi alţii cu acest om şi stau ascunşi şi-mi vor face rău?! Ce mă fac? Să mă întorc? Nu am unde? Să fug? Nu are rost? Voi înainta…cu tot riscul. Poate voi scăpa. Îi voi da tot ce am!”. După câteva momente de ezitare îşi face curaj şi merge înainte. Se apropie tremurând de celălalt om… Iar când s-au întâlnit şi-a dat seama că era tocmai unul dintre colegii lui, un cunoscut. De la distanţă părea un animal sau un posibil duşman, însă în realitate era un prieten.

Pe mulţi oameni îi privim greşit şi ne temem de ei pentru că nu ne apropiem. Îi evităm şi fugim de ei ca şi cum ar fi un pericol pentru noi. Ne temem de celălalt. Ba mai mult, ne temem şi de Dumnezeu tocmai din aceleaşi motive: îl privim de la distanţă, refuzăm să-l atingem prin sacramente şi să ne lăsăm vizitaţi de el; refuzăm să-l ascultăm în cuvântul evangheliei sale. Iar de la distanţă totul poate părea periculos, urât, greu, însă de-aproape am simţi că ne este un cunoscut, un bun prieten.

Postul mare e o ocazie potrivită să ne apropiem de oameni. E timpul mântuirii în care ne putem aminti de cei care au contat pentru noi, de cei a căror întâlnire ne-a marcat existenţa. E timpul recunştinţei faţă de părinţii sau bunicii pe care poate nu i-am mai vizitat de mult, faţă de binefăcători materiali sau spirituali pe care i-am uitat până şi în rugăciunile noastre.

Acum e o ocazie să ne împăcăm cu oameni certaţi, antipatici. Poate am avut diferite discuţii cu cineva sau ştim pe cineva că ne poartă ură sau duşmănie. Poate avem colegi de serviciu, de şcoală cu care nu ne-am mai vorbit de multă vreme. Poate vreun vecin ofensat care aşteaptă scuzele noastre, chiar dacă nu suntem noi cei mai vinovaţi de această situaţie.

De asemenea , este un prilej deosebit pentru a ne face prieteni: să ne deschidem spre oameni. Vă propun ca în conştiinţa noastră să luăm acum acestă decizie: în acest weekend voi vizita pe cineva, mă voi apropia de un om. De oricine, numai să facem această mişcare. Sau dacă sunt printre noi cei care nu se pot deplasa spre alţii din diferite motive, să luăm o altfel de hotătâre: să nu-i alungăm sau să nu-i împiedicăm pe cei care vor să intre în viaţa noastră.

Mi-e dor de oameni. Mi-e dor şi mi-e greu să mă gândesc ce ar fi fost viaţa mea fără oamenii minunaţi care m-au înconjurat! Cum ar fi viaţa noastră fără cei care ne-au sprijinit? Unde am fi fost acum dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit persoane care să ne primească, să ne crească, să ne educe, să ne sfătuiască, să ne iubescă, să ne aline, să ne…?

Puţine sunt discursurile sau meditaţiile despre om care să nu-şi găsească un punct de reper în maica Tereza de Callcuta. Ea este cea care a înţeles ce înseamnă valoarea omului: în orice om vedea chipul lui Cristos care strigă „Mi-e sete”. În orice capelă a surorilor Misionarele Carităţii (de exemplu, la Bacău) sunt scrise aceste cuvinte ale lui Cristos: „Mi-e sete!”. Sete de oameni. Maica Tereza a înţeles că oamenii nu au nevoie de lucruri, ci de oameni.

Într-o zi a adunat un om de pe stradă, care era mâncat de răni şi puroia atât de tare încât nimeni nu putea să se apropie de el din cauza mirosului pe care-l emana. Ea l-a luat şi l-a curăţat. Omul nedumerit a întrebat-o: „De ce faci asta?” Ea a răspuns: „Pentru că semeni cu Cristos. Pentru că te iubesc”. Iar un jurnalist văzând ce face i-a spus ironic: „Eu nu aş face asta nici pentru un milion de dolari”. Şi ea i-a răspuns ironic: „Într-adevăr, pentru bani, nici eu n-aş face aşa ceva. N-aş putea. Însă pentru Cristos, da!”. Celor care o tot criticau că pierde timpul pentru că se limitează la bandajarea rănilor lumii în loc să lupte pentru a o schimba, ea le răspundea: „Schimbaţi-o voi. Între timp, eu îi vin în ajutor. Nu contează ce facem sau cât, ci câtă iubire punem în ceea ce facem. Eu vreau să fac lucrurile mici cu o iubire mare”.

De unde a învăţat ea valoarea omului? De unde şi-a luat forţa? Ca şi în cazul lui Charles de Foucauld şi a altora, forţa şi exempul ei a fost participarea la sacramente. Spunea ea: „Noi nu suntem asistente sociale. Noi căutăm să ducem o viaţă de contemplaţie. Îl contemplăm pe Isus prezent în Euharistie şi pe Isus în săracul abandonat de toţi. Noi trăim din Isus şi cu Isus. Cu el ne începem drumul în fiecare zi, împărtăşindu-ne la sfânta Liturghie, iar seara avem o oră de adoraţie în faţa lui Isus expus în Euharistie. Cele douăsprezece ore ale noastre de slujire zilnică a celor săraci nu suferă vreo întrerupere. Ora de adoraţie este darul cel mai mare”.

Cine se hrăneşte din Euharistie învaţă să stea lângă oameni şi să-i preţuiască. Euharistia vorbeşte despre valoarea omului, pentru că acolo, în euharistie, e prezent în mod real cel care ştie ce înseamnă omul, cât merită. Acolo este cel care l-a iubit pe om până la moarte şi încă moartea pe cruce, pentru că el ştie că omul merită totul. Din Cristos şi din sacramente se învaţă valoarea omului, a fiecărui om: Cristos s-a jertfit pentru toţi, în special pentru cei păcătoşi, necunoscuţi, străini.

3. Şi acesta este tocmai al treilea lucru pe care trebuie să-l facem urgent: pe lângă renunţarea la liste şi lucruri trebuie să privim la cei care au ştiut să preţuiască sacramentele. Nu trebuie să aşteptăm să vină sărbătoarea Paştelui şi apoi cea a Crăciunului pentru a ne spovedi şi împărtăşi. Ce ne împiedică să o facem acum? Sacramentele au schimbat zeci de vieţi, au ajutat la descoperirea iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Sacramentele au provocat în interiorul oamenilor acea fracţiune de secundă care le-a schimbat radical viaţa. Acea fracţiune de secundă după care suspinăm şi noi deseori. De ce nu îndrăznim?

Oameni ai sacramentelor au fost cei pe care i-am amintit: Charles de Foucauld şi Maica Tereza de Callcuta, ambii ridicaţi de biserică la cinstea altarelor. Andre Frosard este si el un om schimbat de Euharistie: a intrat într-o biserică ateu, pentru că voia să se adăpostească de ploaie, l-a văzut pe Isus euharisticul expus pentru adoraţie, şi a ieşit de acolo, două minunte mai târziu, creştin convins. Lumea îngenuncheată pentru adoraţie l-a fascinat, iar chipul celui ascuns sub specia pâinii l-a cucerit din prima. A intrat o singură dată în Biserică şi a ieşit creştin convins. Noi de câte ori intrăm? De zeci, sute, mii? Şi cum ieşim? Se schimbă ceva în viaţa noastră? El a ieşit şi a scris această carte: „Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit” şi a lăsat să se vadă în faptele lui. Din faptele noastre ce se vede? L-am întâlnit noi cu adevărat pe Dumnezeu atunci când am venit la biserică?

Dar poate că vorbind despre oameni şi sacramente – în special despre Euharistie – cel mai bun şi cunoscut exemplu ne este în fericitul papă Ioan Paul al II-lea. Despre el se spune că deseori, pe când era preot, episcop sau papă, era căutat în birou sau în camera sa şi nu era găsit. După mai multe căutări era aflat în capelă unde stătea prosternat, întins cu faţa la pământ şi cu braţele desfăcute în formă de cruce şi se ruga ore întregi, uneori toată noaptea. El credea, era convins că acolo se întâlneşte cu un om, cu un om-Dumnezeu, cu cineva real. Despre el se spunea că dacă-l vedeai după ce se împărtăşea sau după adoraţia euharistică, simţeai că omul acela vine direct din cenacol, de la Cina cea de Taină. Chipul lui strălucea atât de intens încât erai convins că tocmai s-a întâlnit cu Cristos şi i-a spus asta şi asta. De aceea el ştia să se facă iubit de oameni şi-i iubea: pentru că învăţa direct de la Cristos. Aşa ar trebui să fie chipul nostru când stăm în biserică şi atunci când ieşim: plin de bucuria revederii sau a dialogului cu cel drag. De la Cristos prezent aici, pe altar, ar trebui să învăţăm şi noi.

Iar exemplele de oameni minunaţi pot continua.

Dacă vrem ca lumea să meargă spre mai bine, dacă vrem o lume mai dreaptă, mai morală, mai altruistă, schimbarea nu o va aduce gălăgia manifestanţilor sau numărul publicaţiilor, ci apropierea de om şi de sacramente. Cei care au schimbat lumea, au fost oameni care au iubit oamenii şi s-au apropiat de ei. Şi-i amitesc din nou doar pe ultimii doi: Ioan Paul al II-lea şi Tereza de Callcuta.

Începeam această meditație cu strigătul sfântului părinte: „una dintre cele mai mari rele ale timpului nostru este mediocritatea în ceea ce priveşte credinţa. Ori suntem catolici, ori nu mai suntem. Dacă suntem creştini, atunci aceasta trebuie să se manifeste în orice domeniu al vieţii noastre”. Aminteam de alegerea făcută de Iosue. Astăzi să alegem: faptele nu vorbele sau listele, oamenii, nu lucrurile. Să alegem sacramentele care ne vor apropia așa cum se cuvine de Cristos cel înviat și de oamenii de lângă noi. Priviţi la aceşti oameni minunaţi, priviţi la iubitorul de oameni, Cristos, şi amintiţi-vă de cei care v-au făcut viaţa mai frumoasă, amintiţi-vă şi apropiaţi-vă de oameni.

Să învăţăm de la Sfânta Fecioară Maria să preţuim omul. De la vizita ei făcută verişoarei sale Elisabeta sau de la intervenţia ei în favoarea oamenilor la nunta din Cana Galileii. Ea, ajutorul creştinilor şi salvara oamenilor păcătoşi, să ne ajute să-l descperim şi noi pe Cristos cel răstignit prezent în fiecare om. Amin

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Vineri din Săptămâna a IV-a a Postului Mare, 23 martie 2012