Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Aprilie 2012

Fascinaţia creaţiei şi puterea psalmilor

Posted by Paxlaur pe 30/04/2012

Anunțuri

Posted in Imagini si fotografii | Etichetat: , , | 1 Comment »

Gânduri pentru şi despre preoţie

Posted by Paxlaur pe 29/04/2012

Probleme simplificate

Sufletul meu s‑a îmbolnăvit grav. Ieri, imediat după ce m‑am întors de la Roma, am auzit numai diferite istorii dificile: problema seminarului, problema Congregaţiei Martirilor etc., şi m‑a durut capul. Mi‑a venit în minte că nu eu sunt adevăratul episcop al acestei dieceze, ci adevăratul episcop este Isus. De vreme ce el mi‑a dat problemele, el îmi va da şi soluţia.

Desigur, şi eu trebuie să fac toată partea mea. Trebuie să fiu instrument al adevărului, bunătăţii şi iubirii sale. Seara am reînnoit cu hotărâre propunerea de a tinde la sfinţenie. Nu trebuie să mă relaxez în viaţa de rugăciune aşa cum fac. Trebuie într‑adevăr să mor în fiecare zi. Trebuie să mor în fiecare zi cu Cristos.

Dacă fac această propunere şi o pun în practică, problemele se vor simplifica. Să tindem la sfinţenie. Şi papa ne-a subliniat aceasta, nouă episcopilor, în luna mai.

Card. Ştefan Kim
Credinţa şi iubirea cardinalului Kim Sou Hwan/2
Jurnal 24.10.1984, Seoul 1997, pag. 289
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 61.

Posted in Preotie | Etichetat: , | 2 Comments »

Să te iubesc aşa cum mă cunoşti tu

Posted by Paxlaur pe 29/04/2012

Astăzi, de Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, l-am rugat pe Domnul să trimită lucrători în secerişul său, ne-am împreunat mâinile în rugăciune implorând harul de la Bunul Păstor pentru a dărui Bisericii păstori după inima sa.

Iată un text pe care l-am scris pentru proiectul  Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?, de pe blogul Deus meus in te confido (Ps 25,2), plecând de la evanghelia acestei duminici (In 10,11-18):

„Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,14).
Mereu m-a îngândurat textul unei scrisori trimise către Virgil Ierunca de Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede el în tine”. Dumnezeu crede în mine, iar astăzi putem parafraza: Păstorul cel bun, pe care refuzăm să-l cunoaştem, ne ştie pe nume. Ba mai mult, își dă viața pentru noi, în timp ce prin comportament şi gânduri ne ambiţionăm să-l negăm şi să-l exilăm din existenţa noastră. Puţine sunt textele evanghelice atât de răscolitoare: „Eu cunosc oile mele”. Adică, tu, Doamne, mă cunoşti atât de bine?! Ştii ce gândesc, cum vorbesc şi ce fac?! Nu ne înfiorăm oare la gândul că ne ştie toate lipsurile şi totuşi continuă să ne iubească?! Dacă am conştientiza acest dar divin: cel atotputernic îţi spune pe nume, Creatorul îşi dă viaţa pentru tine! Şi ce vrea în schimb? Doar să-l cunoaştem şi noi. Păstorul cel bun să nu mai fie doar cel despre care am auzit câte ceva, ci să fie Dumnezeul şi prietenul nostru, cel care mi-a spus pe nume prin răsăritul de azi-dimineaţă. Vrea să fie o cunoaştere reciprocă, profundă, izvorâtă din parcurgerea Scripturilor şi frecventarea sacramentelor. Vrea să fie mai iubit decât iubim şi elogiem un salvator de vieţi despre care auzim la ştiri. El e mai mult, e dătătorul vieţii. Îmi place Păstorul cel bun pentru că este insistent şi sigur pe el: nu renunță până nu ajung să-l cunosc. Aventura celui înviat spre noi se va opri doar în ziua când voi striga cu toată ființa mea: Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine, tu mă cunoști și mă iubești ca nimeni altul. Amin.

Posted in Duminica, Predici si meditatii | Etichetat: , , , | 4 Comments »

Scurt, dar cuprinzător

Posted by Paxlaur pe 28/04/2012

‎Un antropolog a propus un joc unor copii dintr-un trib african.
A pus un coș plin cu fructe lângă un copac și le-a spus că cel care va ajunge primul va câștiga toate fructele.
Când a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mână și au alergat împreună, apoi s-au așezat să se bucure de premiu.
Când i-a întrebat de ce au alergat așa, dacă unul singur ar fi putut câștiga toate fructele, i-au răspuns:
– Ubuntu*… Cum ar fi putut unul dintre noi să fie fericit dacă toți ceilalți ar fi fost triști?

*„Ubuntu” este un cuvânt vechi african, concept-bază a culturii Xhosa, însemnând „umanitate către ceilalți (semenii noștri)”. Se poate traduce prin „eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toți”.

Sursa: Liviu Mihaiu

Posted in Scurt, dar cuprinzător | Etichetat: , , | 3 Comments »

Duminica Bunului Păstor – şi tu eşti responsabil!

Posted by Paxlaur pe 28/04/2012

Mâine, 29 aprilie 2012, duminica Bunului Păstor, este Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. Responsabilitatea vocaţiilor aparţine în primul rând lui Dumnezeu – pentru că sunt „un dar al carităţii lui” – însă toţi ceilalţi suntem chemaţi să ne implicăm pentru ca darul ceresc să găsească destinatari pe acest pământ: tineri şi bătrâni, soţi şi copii, părinţi şi bunici, profesori şi seminarişti, preoţi şi persoane consacrate, fiecare om care vrea ca împărăţia lui Dumnezeu să fie între oameni, fiecare persoană care vrea să se se facă voia Tatălui „precum în cer aşa şi pe pământ” are o responsabilitate în această privinţă.

Ce planuri avem pentru această zi de rugăciune pentru vocaţii? Ce gânduri vom înălţa către cer cu mâinile împreunate? Ce fapte vom face aici pe pământ în casele noastre sau în viaţa celor de lângă noi? Toţi suntem responsabili de ecoul pe care-l găseşte într-un suflet strigătul lui Cristos: „Urmează-mă!”.

Îmi place mult mesajul pe care sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea l-a trimis cu ocazia acestei zile, mai ales pentru că în el se găseşte unul din textele mele preferate din literatura patristică. E vorba de un text din sfântul Augustin, din Confesiuni cartea a X-a, un text care stă şi la baza titlului pe care îl are acest blog: „Prea târziu te-am iubit”. De aceea redau mai jos mesajul sfântului Părinte: Vocaţiile – dar al carităţii lui Dumnezeu.

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (2012
)

Iubiţi fraţi şi surori!

A XLIX-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi celebrată la 29 aprilie 2012, a patra duminică a Paştelui, ne invită să reflectăm asupra temei: Vocaţiile – dar al carităţii lui Dumnezeu.

Izvorul oricărui dar perfect este Dumnezeu Iubire – Deus caritas est: „Cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Sfânta Scriptură relatează istoria acestei legături originare dintre Dumnezeu şi omenire, care precede însăşi creaţia. Sfântul Paul, scriind creştinilor din oraşul Efes, înalţă un imn de recunoştinţă şi de laudă Tatălui, care cu bunăvoinţă infinită dispune de-a lungul secolelor realizarea planului său universal de mântuire, care este plan de iubire. În Fiul Isus – afirmă apostolul – el „ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui în dragoste” (Ef 1,4). Noi suntem iubiţi de Dumnezeu încă „înainte” de a veni la existenţă! Mişcat exclusiv de iubirea sa necondiţionată, el ne-a „creat din nimic” (cf. 2Mac 7,28) pentru a ne conduce la comuniunea deplină cu el.

Cuprins de mare uimire în faţa operei providenţei lui Dumnezeu, psalmistul exclamă: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că-l iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Adevărul profund al existenţei noastre este cuprins, aşadar, în acest mister surprinzător: orice creatură, îndeosebi orice persoană umană, este rod al unei gândiri şi al unui act de iubire a lui Dumnezeu, iubire imensă, fidelă, veşnică (cf. Ier31,3). Descoperirea acestei realităţi este ceea ce schimbă cu adevărat viaţa noastră în profunzime. Într-o celebră pagină din Confesiuni, sfântul Augustin exprimă cu mare intensitatea descoperirea lui Dumnezeu frumuseţe supremă şi iubire supremă, un Dumnezeu care i-a fost mereu aproape, dar căruia în sfârşit îi deschidea mintea şi inima pentru a fi transformat: „Târziu te-am iubit, frumuseţe, atât de veche, şi totuşi, atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci, iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine şi, în urâţenia mea, mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat cu glasul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat şi ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ţi-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ţi-am simţit gustul, iar acum mi-e sete şi mi-e foame de tine! M-ai atins şi ai aprins în mine dorinţa după pacea ta!” (X, 27.38). Cu aceste imagini, sfântul din Hippona încearcă să descrie misterul inefabil al întâlnirii cu Dumnezeu, cu iubirea sa care transformă toată existenţa.

Este vorba de o iubire fără rezerve care ne precede, ne susţine şi ne cheamă de-a lungul drumului vieţii şi îşi are rădăcina în gratuitatea absolută a lui Dumnezeu. Referindu-se îndeosebi la slujirea sacerdotală, predecesorul meu, fericitul Ioan Paul al II-lea, afirma că „orice gest ministerial, în timp ce conduce la iubirea şi la slujirea Bisericii, stimulează la maturizarea tot mai mare în iubirea şi în slujirea lui Isus Cristos Capul, Păstorul şi Mirele Bisericii, o iubire care se configurează mereu ca răspuns la iubirea prevenitoare, liberă şi gratuită a lui Dumnezeu în Cristos” (Exortaţia apostolicăPastores dabo vobis, 25). De fapt, orice vocaţie specifică se naşte din iniţiativa lui Dumnezeu, este dar al carităţii lui Dumnezeu! El e cel care face „primul pas” şi nu din cauza unei bunătăţi deosebite găsite în noi, ci în virtutea prezenţei iubirii sale însăşi „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom 5,5).

În orice timp, la izvorul chemării divine este iniţiativa iubirii infinite a lui Dumnezeu, care se manifestă pe deplin în Isus Cristos. Aşa cum am scris în prima mea enciclică, Deus caritas est, „de fapt există o multiplă vizibilitate a lui Dumnezeu. În istoria de iubire pe care Biblia ne-o relatează, el ne vine în întâmpinare, încearcă să ne cucerească – până la Ultima Cină, până la inima străpunsă pe cruce, până la apariţiile Celui Înviat şi la marile opere prin care el, prin intermediul acţiunii apostolilor, a condus drumul Bisericii de la începuturi. Şi în istoria succesivă a Bisericii Domnul nu a rămas absent: mereu din nou ne vine în întâmpinare – prin oameni în care el transpare; prin cuvântul său, în sacramente, în special în Euharistie” (nr. 17).

Iubirea lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna, este fidelă faţă de ea însăşi, faţă de „cuvântul dat pentru o mie de generaţii” (Ps 105,8). De aceea, trebuie vestită din nou, în special noilor generaţii, frumuseţea care invită a acestei iubiri divine, care precede şi însoţeşte: ea este impulsul secret, este motivaţia care nu dispare, chiar şi în cele mai dificile circumstanţe.

Iubiţi fraţi şi surori, acestei iubiri trebuie să deschidem viaţa noastră şi la perfecţiunea iubirii Tatălui (cf. Mt 5,48) ne cheamă Isus Cristos în fiecare zi! Măsura înaltă a vieţii creştine constă, de fapt, în a iubi „ca” Dumnezeu; este vorba de o iubire care se manifestă în dăruirea totală de sine fidelă şi rodnică. Priorei mănăstirii din Segovia, în suferinţă datorită situaţiei dramatice de suspendare în care se afla în anii aceia, sfântul Ioan al Crucii îi răspunde invitând-o să acţioneze conform lui Dumnezeu: „Nu vă gândiţi la altceva decât la faptul că totul este stabilit de Dumnezeu; şi unde nu este iubire, puneţi iubire şi veţi culege iubire” (Epistolar, 26).

Pe acest teren oblativ, în deschidere faţă de iubirea lui Dumnezeu şi ca rod al acestei iubiri, se nasc şi cresc toate vocaţiile. Şi luând din acest izvor în rugăciune, cu frecventarea asiduă a Cuvântului şi a sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei, este posibil de a trăi iubirea faţă de aproapele în care se învaţă să se descopere faţa lui Cristos Domnul (cf. Mt 25,31-46). Pentru a exprima legătura indisolubilă care există între aceste „două iubiri” – iubirea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de aproapele – care provin din acelaşi izvor divin şi orientate spre el, sfântul papă Grigore cel Mare foloseşte exemplul plantei mici: „În terenul inimii noastre [Dumnezeu] a plantat mai întâi rădăcina iubirii faţă de el şi apoi s-a dezvoltat, ca o coroană, iubirea fraternă” (Moralium Libri, sive expositio in Librum B. Job, Lib. VII, cap. 24, 28: PL 75, 780D).

Aceste două expresii ale unicei iubiri divine trebuie să fie trăite cu deosebită intensitate şi curăţie a inimii de aceia care au decis să întreprindă un drum de discernământ vocaţional spre slujirea sacerdotală şi viaţa consacrată; ele constituie elementul calificator. De fapt, iubirea faţă de Dumnezeu, ale cărei imagini – deşi mereu imperfecte – devin preoţii şi călugării, este motivaţia răspunsului la chemarea de consacrare specială Domnului prin hirotonirea prezbiterală sau profesiunea sfaturilor evanghelice. Vigoarea răspunsului sfântului Petru dat Învăţătorului divin: „Tu ştii că te iubesc” (In 21,15) este secretul unei existenţe dăruite şi trăite în plinătate şi pentru aceasta se revarsă de bucurie profundă.

Cealaltă exprimare concretă a iubirii, aceea faţă de aproapele, mai ales faţă de cei mai nevoiaşi şi suferinzi, este stimulentul decisiv care face din preot şi din persoana consacrată un provocator de comuniune între oameni şi un semănător de speranţă. Raportul celor consacraţi, în special al preotului, cu comunitatea creştină este vital şi devine şi parte fundamentală a orizontului lor afectiv. În această privinţă, sfântului paroh de Ars îi plăcea să repete: „Preotul nu este preot pentru sine; este preot pentru voi” (Le curé d’Ars. Sa pensée – Son cœur, Foi Vivante, 1966, pag. 100).

Iubiţi fraţi întru episcopat, dragi preoţi, diaconi, consacraţi şi consacrate, cateheţi, lucrători pastorali şi voi toţi cei angajaţi în domeniul educării noilor generaţii, vă îndemn cu mare grijă să aveţi o atitudine de ascultare atentă a celor care în cadrul comunităţilor parohiale, al asociaţiilor şi al mişcărilor simt manifestarea semnelor unei chemări la preoţie sau la o consacrare specială. Este important ca în Biserică să se creeze condiţiile favorabile pentru ca să poată îmboboci atâţia „da”, ca răspunsuri generoase la chemarea de iubire a lui Dumnezeu.

Va fi misiunea pastoraţiei vocaţionale să ofere punctele de orientare pentru un parcurs rodnic. Element central va fi iubirea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cultivând o familiaritate crescândă cu Sfânta Scriptură şi o rugăciune personală şi comunitară atentă şi constantă, pentru a fi capabili să simtă chemarea divină în mijlocul atâtor glasuri care umplu viaţa zilnică. Dar mai ales Euharistia să fie „centrul vital” al oricărui drum vocaţional: aici iubirea lui Dumnezeu ne atinge în jertfa lui Cristos, exprimare perfectă a iubirii şi aici învăţăm mereu din nou să trăim „măsura înaltă” a iubirii lui Dumnezeu. Cuvânt, rugăciune şi Euharistie sunt comoara preţioasă pentru a înţelege frumuseţea unei vieţi dedicate total pentru Împărăţie.

Doresc ca Bisericile locale, în diferitele lor componente, să devină „loc” de discernământ atent şi de verificare vocaţională profundă, oferind tinerilor şi tinerelor o însoţire spirituală înţeleaptă şi viguroasă. În felul acesta comunitatea creştină devine ea însăşi manifestare a carităţii lui Dumnezeu care păstrează în sine orice chemare. Această dinamică ce răspunde la instanţele poruncii noi a lui Isus poate să găsească realizare elocventă şi singulară în familiile creştine, a căror iubire este exprimare a iubirii lui Cristos care s-a dat pe sine însuşi pentru Biserica sa (cf. Ef 5,32). În familii, „comunităţi de viaţă şi de iubire” (Gaudium et spes, 48), noile generaţii pot avea experienţa minunată a acestei iubiri oblative. De fapt, ele nu sunt numai locul privilegiat al formării umane şi creştine, ci pot reprezenta „primul şi cel mai bun seminar al vocaţiei la viaţa de consacrare pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 53), făcând să se redescopere, chiar în interiorul familiei, frumuseţea şi importanţa preoţiei şi a vieţii consacrate. Păstorii şi toţi credincioşii laici să ştie mereu să colaboreze pentru ca în Biserică să se înmulţească aceste „case şi şcoli de comuniune” după modelul Sfintei Familii de la Nazaret, reflexie armonioasă pe pământ a vieţii Preasfintei Treimi.

Cu aceste dorinţe, împart din inimă binecuvântarea apostolică vouă, veneraţi fraţi întru episcopat, preoţilor, diaconilor, călugărilor, călugăriţelor şi tuturor credincioşilor laici, îndeosebi tinerilor şi tinerelor care cu inimă docilă sunt în ascultarea glasului lui Dumnezeu, gata să-l primească cu adeziune generoasă şi fidelă.

Din Vatican, 18 octombrie 2011

Benedict al XVI-lea

Mesajul este preluat de pe http://www.ercis.ro,
în traducerea părintelui Mihai Pătraşcu.

Posted in Benedict al XVI-lea, E bine de ştiut, Magisteriu, Preotie | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: