Vocaţia mea este iubirea

„Cine se va umili asemenea acestui copil
acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4)

 

Oamenii care au experimentat mutarea într-un oraş nou sau măcar simpla vizită făcută într-o nouă localitate, s-au înfruntat şi cu inevitabila situaţie de a nu cunoaşte toate drumurile. Astfel ni se întâmplă ca într-un oraş nou să nu ştim să ajungem la gară, la aeroport sau la poştă. Despre un preot se povesteşte că, mutat într-o nouă localitate, căuta de ceva vreme poşta. Tot rătăcind, în cele din urmă s-a hotărât să întrebe un copil care tocmai trecea pe lângă el:

– Nu te supăra, cum pot ajunge la poştă? Pe unde trebuie să merg?

– Ah, e foarte simplu, domnule. Mergeţi înainte şi cam la 200 de metri faceţi stânga şi acolo e poşta.

– Mulţumesc mult. Uite pentru că m-ai ajutat cu indicaţiile tale, dacă vrei, deseară te aştept la biserica din centru. Dacă vii îţi voi arăta cum să ajungi în cer.

– Domnule, a răspuns copilul zâmbind, dvs. nu ştiţi cum să ajungeţi la poştă, care e la 200 de metri de aici, şi vreţi să-mi spuneţi mie că ştiţi cum să ajungeţi în cer?! Şi a plecat înveselit.

Nu ştiu dacă în acea seară preotul şi copilul s-au întâlnit, dar ceea ce ştiu – şi ce este important – e că există cu adevărat oameni care ştiu cum se ajunge în cer. Există oameni care au trăit pentru cer, pentru a arăta cerul şi, în special, pentru a merge în cer.

Un astfel de om – cel mai important! – a fost Isus Cristos, om şi Dumnezeu. El este cel care ne-a spus: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n‑ar fi aşa, v‑aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Ne amintim de el şi referinţa sa la cer şi atunci când a proclamat fericirile: „Fericiţi cei săraci în Duh căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Chiar şi în evanghelia de astăzi am ascultat: „Cine se va umili asemenea acestui copil acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4). Şi cu multe alte cuvinte şi prin viaţa sa le vorbea oamenilor despre împărăţia cerurilor, uneori chiar avertizându-i: copilaşii mei, cât de greu se intră în împărăţia cerurilor (cf. Lc 10,24).

Acesta, Isus Cristos, este cel care ne vorbeşte şi astăzi despre cer. Mai mult decât să ne vorbească ne adresează o invitaţie de a privi mai mult cerul. Uneori astfel de oameni şi astfel de invitaţii sunt zadarnice pentru noi, oameni obişnuiţi să fim preocupaţi de pământ. Mass-media – televizor, presa scrisă, net-ul (care începe să fie sinomim cu facebook sau alte reţele de socializare) etc. – ne ţin ancoraţi pe pământ: întristaţi pentru trecut, nemulţumiţi pentru prezent şi îngrijoraţi pentru viitor. Când să te mai gândeşti la cer? Când şi de ce să-ţi mai ridici privirea să priveşte cerul? Uneori ne amintim de cer doar atunci când e vreme frumoasă şi ne uităm la soarele torid ce ne inundă cu căldura sa sau atunci când suntem trişti pentru (sau împreună cu) vremea rea şi înnorată. Privim doar cerul fizic şi uităm că mai e şi un altfel de cer, o împărăţie a cerului.

Această sărbătoare ne îngăduie un răgaz de la cele pământeşti, de la grijile acestei lumi, şi ne permite să ne dorim cerul. E bine ca măcar acum, pentru o oră, aici în biserică, să ne dezlipim inima şi ochii de pământ: să îndrăznim să sperăm un viitor senin! Astăzi vă invit la îndrăzneala de a avea un cer! Uneori, ţintuiţi de treburile pământeşti, uităm un adevăr pe care-l exprima foarte bine sfânta Tereza: „Nu uita că viaţa aceasta este corabia şi nu locuinţa ta” (Istoria unui suflet, 94). Nu uita acest adevăr exprimat de un om care a îndrăgit cerul mai presus de orice. Ea însăşi mărturiseşte în cartea sa autobiografică „Istoria unui suflet” că primul cuvânt pe care l-a putut citi singură a fost „ceruri” (Istoria unui suflet,41).

Sfânta Tereza era aşa de fascinată de cer încât dorea ca toată lumea să ajungă acolo cât mai repede. Iată ce povesteşte mama ei despre ea, pe când Tereza era mică: „Copilaşul este un spiriduş fără pereche: vine să mă dezmierde dorindu-mi moartea: – „Oh! Cât aş vrea să mori, biată mămică!”… Dacă o dojenesc, spune: „Pentru că vreau să te duci în cer, doar tu mi-ai zis că trebuie să mori pentru a ajunge acolo”. La fel şi tatălui ei îi doreşte moartea când o cuprinde prea plinul iubirii. (Istoria unui suflet, 24). Nimic, niciodată mai presus de cer: dorul și țelul ei, pentru că acolo era Isus, cel pe care l-a numit mereu mirele ei, prietenul ei cel mai bun.

Revenim la noi, la gândurile şi preocupările noastre, şi avem ocazia să ne întrebăm: ce (mai) înseamnă cerul pentru mine? Este el locuinţa prietenului meu cel mai drag? Este cerul locul în care sper să ajung, locul pentru care lupt să trăiesc iubind şi slujind binelui, frumosului, adevărului? Oare ne mai dorim cu adevărat să mergem în cer?… Sau…

Albert Einstein spunea despre coincidenţă că „este felul lui Dumnezeu de a acţiona în anonimat”! Plecând de aici, putem spune că e o coincidenţă cum a fost rânduit în limba română cuvântul „cer”. Cu cele trei litere se pot începe trei cuvinte care surprind aspecte puternice din viaţa sfintei Tereza: C-redinţă, E-uharistie şi R-ugăciune.

Vorbim despre credinţă nu doar pentru că peste câteva zile (11 octombrie 2012) vom începe anul credinţei, ci pentru că sfânta Tereza a fost animată de o credinţă vie. A vorbit şi a iubit cerul pentru că a crezut în cer şi în cel care umple cu măreţia lui Împărăţia cerurilor. Credinţa ei a fost o credinţă vie, activă, și se vedea din faptele ei pline de iubire faţă de aproapele pe care nu a ştiut decât să-l iubească şi să-l slujească. În credinţa ei se regăsesc cuvintele apostolului Paul adresate galatenilor, atunci când le vorbea despre o „credinţă care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Strigătul ei plin de iubire a rămas scris în sufletul Bisericii şi răsună ca un ecou: „Am înțeles că Biserica are un trup compus din diferite mădulare, dar că din acest trup nu poate să lipsească mădularul necesar și cel mai nobil. Am înțeles că Biserica are o inimă, o inimă aprinsă de iubire. Am înțeles că numai iubirea stimulează la acțiune mădularele Bisericii și că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu și-ar mai fi vărsat sângele. Am înțeles și am cunos­cut că iubirea cuprinde în sine toate vocațiile, că iubirea este totul, că se extinde la toate timpurile și la toate locurile, într-un cuvânt, că iubirea este veșnică.
Atunci, cu bucurie foarte mare și cu sufletul în extaz, am strigat: Isuse, iubirea mea, am găsit în sfârșit vocația mea! Vocația mea este iubirea. Da, am găsit locul meu în Biserică și acest loc mi l-ai dat tu, Dumnezeul meu. În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea și, în felul acesta, voi fi totul și dorința mea se va traduce în realitate”.

Aşa cum credinţa ei a lucrat prin iubire în mod inseparabil, la fel credinţa sa a fost nedezlipită de faptele sale: tot ce a făcut dă mărturie despre credinţa sa imensă. Şi aici aş vrea să ne analizăm un pic şi să vedem dacă faptele noastre dau mărturie despre credinţa noastră. Dacă cineva nu ar şti că suntem creştini, ar deduce acest lucru din limbajul nostru? Sau poate din faptele noastre?! Se vede pe stradă, la serviciu, la cumpărături, în orice moment al vieţii că suntem „doritori de cer”, de mântuire? Duminică de duminică ne mărturisim împreună credinţa, dar ieşind din biserică ce se întâmplă cu mărturia noastră? Rămân doar cuvintele? Avem nevoie de o credinţă care să iasă din biserică împreună cu noi şi să umble pe străzile oraşului, să se vadă, să fie arătată cu degetul împreună cu strigăte de uimire.

Aici intervine un alt aspect important verificat în viaţa sfintei Tereza a Pruncului Isus: rolul familiei, rolul părinţilor. Iată ce mărturiseşte ea: „la cât de dificilă eram, dacă nu aş fi avut o familie care să ţină departe de sufletul meu mic tot ce era rău, mă pierdeam!” Dragi părinţi, dragi bunici, dacă nu sunteţi dvs. cei care ţineţi departe de sufletul celor mici ceea ce este rău, se pierd. Imprimaţi credinţa şi toate virtuţile în sufletul copiilor pentru ca aceasta să fie moştenirea cea mai de preţ pe care le-o lăsaţi: „dorul după cer”, credinţa în împărăţia cerurilor.

Mergând mai departe trebuie să reflectăm despre Euharistie. Aş vrea să vă întreb ceva: dragi soţi, vă amintiţi ziua căsătoriei? Dragi preoţi, vă amintiţi ziua hirotonirii? Dragi şoferi, vă amintiţi ziua în care aţi cumpărat prima maşină (poate măcar luna sau anul)? Ne amintim zilele de naştere ale prietenilor şi celor dragi ai noştri. De asemenea ne amintim zilele fericite din viaţa noastră, mai ales acele când ceva s-a întâmplat pentru prima dată. Dar ziua Primei sfinte împărtășanii ne-o amintim? Mai ştim când a fost? Măcar luna sau măcar anul când pentru prima dată trupul nostru s-a contopit cu trupul lui Isus şi s-a creat ceea ce sfânta Tereza numeşte „fuziunea de iubire” (Istoria unui sufelt, 83)? Emoţiile şi trăirile de atunci în inima cui au lăsat o amprentă veşnică? În inima sfintei Tereza cea Mică sigur au lăsat pentru că şi după zece ani ea simţea la fel şi scria: „în acea zi Isus şi Tereza nu doar s-au privit, ci s-au contopit; nu mai erau doi, Tereza dispăruse ca picătura de apă ce se pierde în sânul oceanului. Doar Isus rămânea. El era stăpânul, regele” (Istoria unui sufelt, 82). Pentru ea prima primire a lui Isus în Euharistie a fost „un sărut de iubire” (Istoria unui sufelt, 82). Ce sentimente puternice! Citind viaţa ei simţi că trebuie să te înflăcărezi şi tu de dragoste Euharistică.

Unde suntem noi? Care este relaţia noastră cu Euharistia? Când ne-am împărtăşit ultima dată? … Iată ce invitaţie ne adresează astăzi patroana noastră cerească: „Isus coboară în fiecare zi din cer nu pentru a rămâne în ciuboriul de aur, în potirul aurit al bisericii, ci pentru a găsi un alt cer care-i este infinit mai drag decât primul, Cerul sufletului nostru, făcut după chipul său” (Istoria unui sufelt, 110). Noi dorim cerul lui – viaţa veşnică, el doreşte cerul nostru – sufletul! Ce schimb minunat ar fi dacă am ne-am preocupa mai mult de cerul sufletului nostru!

Şi mai este un aspect care nu trebuie trecut cu vederea, ci dimpotrivă trebuie bine evidenţiat: de fiecare dată când ieşea la plimbare cu tatăl ei (şi ieşea zilnic atunci când era mică!), intra într-o biserică pentru o scurtă vizită la preasfântul sacrament: „abia aşteptam să-l salut pe Isus”. Cine are un bun prieten nu cred că trece prin faţa casei lui fără să bată la uşă şi să-l salute, măcar pentru un minut. De câte ori nu am trecut prin faţa bisericilor fără niciun gest de preţuire faţă de cel care e mereu prezent pe altar?! Cine are un prieten bun nu numai că-l salută atunci când are drum prin faţa casei lui, ci îşi face drum spre el, spre casa lui. Ba chiar inventează motive ca să treacă pe la iubirea vieţii lui. Când am vizitat ultima dată o biserică doar pentru a-l saluta pe Isus din sfânta Euharistie?

Poate că viaţa din trecutul apropiat sau îndepărtat ne-a ţinut la distanţă de sacramente, dar acum avem şansa să începem un nou drum cu Cristos. Astăzi, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne putem realiza şi noi o „fuziune de iubire”. Astăzi avem dreptul să devenim din nou „doritori de cer” şi să ne transformăm inima în cerul lui Isus, în locul în care el doreşte să-şi reverse iubirea. Acum e timpul potrivit!

Şi ajungem şi la R-rugăciune despre care sfânta Tereza ne învaţă că nu cunoaşte limite, că e atotputernică dacă e pornită dintr-o inimă îndrăgostită şi credincioasă: există oare cineva care să-i refuze iubirii credincioase ceva în măsura în care poate face acel ceva?! Nimeni! Niciodată! Aşa e şi rugăciunea celui credincios şi plin de iubire: e atotputernică, smulge Cerului tot ce vrea.

Rugăciunea nu cunoaşte discriminări, diferenţieri şi nici distanţă. Sfânta trandafirilor se ruga pentru toţi: cunoscuţi şi necunoscuţi, vii sau răposaţi, buni şi răi, apropiaţi (ca distanţă!) sau îndepărtaţi… Toţi erau în inima ei prin rugăciune. Pentru aceasta, deşi a stat închisă în mănăstirea carmelitană până la 24 de ani când a murit, este numită patroana misionarilor: toţi misionarii erau în inima ei, în rugăciunile ei şi mulţi au dat mărturie că au fost ajutaţi de mijlocirea ei puternică.

Rugăciunea este cea care micşorează distanţele şi împrospătează amintirile. Rugăciunea face inexistentă sau falsă expresia că „ochii care nu se văd se uită!” Dacă ar fi aşa, ce am mai putea spune despre Dumnezeu pe care nu l-am văzut niciodată? Ce să mai spunem de rugăciunile pentru cei pe care deşi nu i-am văzut, dar despre care am auzit lucruri minunate, trăiesc în viaţa noastră mereu prezenţi, devin de neuitat? Nu ai cum să uiţi pe cineva pentru care te rogi.

Rugăciunea adevărată este un dialog de la suflet la suflet: ea nu are nevoie atât de mult de cuvinte, cât mai ales de priviri. Sufletele nu ştiu să folosească cuvintele, dar ştiu să fructifice atingerile, privirile. Sufletele se simt.

Avem nevoie de rugăciune. Trebuie să o redescoperim în viaţa noastră pentru că ne spune sfânta Tereza: „Cerul este plin de răspunsuri la rugăciuni pe care nu le face nimeni!” Cerul are pregătite pentru noi răspunsurile pe care le căutăm. Tot ce trebuie să facem e să începem să-l privim, să-l dorim, să-l cerem. Astăzi să devenim „doritori de cer”. Acolo, în cer, este deja ocrotitoarea noastră. Ne priveşte. Ne face binele.

Sfânta Tereza spunea mereu: „îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ”, dar pentru aceasta ea şi-a petrecut pământul făcând bine pentru cer. Vă invit să trăim pe acest pământ făcând bine pentru cer, făcându-ne şi noi mici, făcându-ne slujitori, pentru că, ne spune Isus: „”Cine se va umili asemenea acestui copil acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4).

Poate că într-o zi nu vom şti unde e Poşta sau cum se ajunge la aeroportul din oraş, dar vom aduce mai multă bucurie în viaţa unei persoane dacă vom şti unde e cerul, pentru că în adâncul inimii fiecărui om este această aspiraţie pentru C(redinţă) E(uharistie) R(ugăciune). Dacă ştiţi unde e cerul, arătaţi-le şi altora!

Acolo în ceruri bucuria noastră va fi fără nori, aşa cum vă doresc să fie şi această sărbătoare: fără nori, fără tristețe, ci plină de ploaia de trandafiri pe care ne-a promis-s sfânta Tereza a Pruncului Isus. Sărbătoare înmiresmată.

Amin.

Predică pe care am ţinut-o în biserica din Piatra Neamţ,
„Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, în ziua de hram 30septembrie 2012

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: