Locul unde se vede că Dumnezeu este îndrăgostit!

Zilnic ne preocupă o mulţime de lucruri: cum arătăm, ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm. Trebuie să avem grijă ce şi cu cine vorbim, ca să nu mai spun despre ce vorbim. Avem liste întregi de aşteptare cu lucrurile pe care trebuie să le cumpărăm, locuri pe care trebuie să le vizităm, filme pe care trebuie să le vedem. Abia ne mai încap listele pe birouri, pe uşa frigiderului sau, mai nou, în memoria telefonului. Suntem aglomeraţi. Atât de aglomeraţi încât uităm că marea noastră misiune, ca o prioritate fără concurenţă, este de a-l pune din nou în lumină pe Dumnezeu. Spunea sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea: „Lucrul important astăzi este ca să se vadă din nou că Dumnezeu există, că Dumnezeu ne interesează şi că ne răspunde… Eu cred că accentul nou pe care trebuie să-l punem astăzi este prioritatea problemei lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Lumina lumii, Sapientia, Iasi 2012, 80).

Când păşeşti prin Nazaret te convingi imediat că trebuie să-ţi revizuieşti priorităţile. Îţi vine să te apleci şi să atingi fiecare piatră; ai vrea să prinzi din zbor fiecare fir de nisip, convins fiind că acesta îţi va vorbi despre Cristos, că este cel pe care şi Isus l-a atins. În Nazaret ridici ochii spre cer și te aștepți să se dea norii la o parte și pe albastrul lin să se profileze îngerul Gabriel cu o veste bună, cu o misiune mântuitoare. E greu să-ți iei ochii de pe cerul care a bucurat sfânta Familie. 

Când ne-am îndreptat spre bazilica din Nazaret sentimentul care mă încerca era cel al vizitei la părinţi. Te apropii, baţi la uşă şi aştepţi să iasă mama să-ţi deschidă, să-ţi zâmbească, să stai îmbrăţişat minute în şir bucuros că ţi-ai potolit dorul. Urma să facem o vizită Mamei. Toţi eram acum fraţi şi surori. Acum nu ne mai întrebam ca acasă: oare pe cine va îmbrăţişa primul? Pe cine mai mult? Mama are mereu un preferat, care o fi?… Acum ne simţeam egali. Plus că îmbrăţişarea ei ne putea cuprinde pe toţi, deodată. Spre deosebire de noi, fiii ei, ea este o mamă specială.

În drumul nostru spre căsuţa mamei, aşa ca pregătire, am trecut pe la biserica greacă-ortodoxă a Bunei-Vestiri. Nu am putut intra, pentru că nu era programul potrivit (se făcea curăţenie!), dar ne-am bucurat să o vedem din exterior. Şi mai mult ne-am bucurat când am zărit scris pe un perete – în limba română – fragmentul evanghelic ce relata o parte din cuvintele îngerului Gabriel. Toate erau aşezate pe un mozaic splendid, după cum se vede în imaginea de mai jos.

Toate pregătirile erau făcute. Ne apropiam de casa Mariei. De departe, pe peretele marii biserici se vedeau scrise cuvintele: Angelus Domini nuntiavit Mariae – Îngerul Domnului a vestit Mariei.

Explicaţiile părintelui Iosif se strecurau în noi printre emoţiile puternice pe care le simţeam. Era tocmai locul cel sfânt, locul Preacuratei. Îmi răsunau cuvintele Evangheliei:

 26 În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, 27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria.

28 Şi intrând la ea i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” 29 Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta.

30 Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. 31 Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”.

        34 Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” 35 Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. 36 Iată, Elisabeta, ruda ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, 37 pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. 38 Atunci Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.(Lc 1, 26-38).

Când eram acasă şi mă rugam, spuneam mereu „Et Verbum caro factum est – Şi Cuvântul s-a făcut trup!”. Acum însă am adăugat „hic”: Verbum caro hic factum estAici Cuvântul s-a făcut trup. Eram chiar acolo unde istoria omenirii a început să se împartă în două: „înainte de Cristos” şi „după Cristos”; eram pe locul în care Maria făcea gestul pe care aveau să-l repete mii de oameni spunând: „Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după cuvântul tău”; eram pe locul în care îngerii şi oamenii se înţeleg, se văd, îşi vorbesc. Nu ştiu cuvântul care să descrie furnicăturile pe care le simţi la gândul că un înger, un arhanghel, s-a arătat şi i-a vorbit unei femei tinere şi au „negociat” punctul central al istoriei mântuirii: întruparea Domnului. Întrebările ei, răspunsurile lui! Nedumerirea ei, încurajările lui! Emoţiile lui, răspunsul ei! Trebuie inventat un cuvânt puternic care să poată cuprinde toată această stare emoţionantă: locul pe care călcam era sfânt. Era locul unui înger. Era locul unei familii sfinte. Era locul unde a început întruparea lui Dumnezeu.

Biserica era copleşitoare. Forma bisericii – cea a unui crin răsturnat, cu corola în jos – se potriveşte perfect cu Preacurata, dar şi cu numele cetăţii Nazaret, care probabil, la origine, însemna „cea înflorită”. Această Biserică începută în anul 1960 şi sfinţită la 25 martie 1969, ne-a îngenuncheat pe toţi. Totul era splendid în ea. Eram la capela întrupării şi lângă grota Sfintei Familii. Ce poţi să faci decât să îngenunchezi şi să ceri haruri?! Şi aici totul părea posibil: dacă oamenii şi îngerii şi-au vorbit şi s-au înţeles, dacă o fecioară a zămislit, dacă – mai ales – Dumnezeu cel necuprins de ceruri a început să fie om şi a încăput în sânul unei femei, ce ar putea fi aici imposibil?

M-am rugat pentru mama mea. M-am rugat pentru cei care-şi doresc un copil. M-am rugat pentru cei care se tem. Pentru cei care aşteaptă o veste bună. Pentru cei care doresc mântuirea, cei care-l aşteaptă pe Mesia. Nu cred că am lăsat pe cineva în afara rugăciunii mele. Aici rugăciunea mi se părea atotputernică pentru că ştiam ce trecere are Sfânta Fecioară înaintea lui Dumnezeu.

Aici mi l-am imaginat pe Dumnezeu îndrăgostit de Maria, nerăbdător să audă „Da”-ul ei. Aici am înţeles că s-a petrecut un moment mult mai puternic şi emoţionant decât o cerere în căsătorie. Aici Creatorul cerea acordul unei creaturi ca să poată să devină şi el om, pentru că ştia că numai aşa poate să ne mântuiască, să ne scoată de sub robia celui rău. Nu aş vrea să sune a erezie, dar aici am impresia că, pentru câteva secunde, Dumnezeu a depins de om, de răspunsul său, de Maria. Şi-mi imaginez o odă a bucuriei intonată de îngeri în faţa Domnului când Maria a spus „Da. Accept. Iată slujitoarea ta, Doamne! Fie mie după cuvântul tău!”. Îmi răsunau îngerii în urechi şi-mi înălţau sufletul spre ceruri.

Gândul mi-a zburat de aici la un om pasionat de Mama Maria, fericitul Ioan Paul al II-lea şi împreună cu el m-am rugat:  „Totus tuus! – Sunt cu totul al tău şi toate ale mele sunt ale tale. Te iau în toate ale mele. Dă-mi inima ta, Marie!”. Ajută-mă, Marie să fiu doar al tău. Tu ştii bine cât mai ai de muncă cu mine, cât mai ai de muncit pentru mine.

Bazilica şi cele întâmplate pe aceste locui sfinte mi-au mai adus un gând. Aci m-am hotărât să fiu și eu cel care aduce o veste bună. Vreau să sădesc și eu în lume semințe de speranță. Vreau și eu să strig: „Bucură-te!”. Vreau să fac din nou să se vadă că Dumnezeu există, iar existenţa lui să fie pentru toţi o veste bună, cea mai bună veste. Da, îngerul Domnului a vestit Mariei şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi.

Iată prioritatea: Dumnezeu e între noi şi lumea trebuie să afle!

AICI găsiţi detalii despre alte momente din timpul pelerinajului!

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: