De ce vreau să fiu din nou copil

„Vă spun adevărul:
cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu
asemenea unui copil
nu va intra în ea” (Mc 10,15).

 Intr-o dupa-amiaza, într-un orasel, era un copil care voia sa-l cunoasca pe Dumnezeu. El stia ca era o calatorie lunga pana acolo unde traieste Dumnezeu. Atunci si-a pus in valiza micuta un pachet cu mancare si cateva sticle cu suc si a pornit intr-acolo. Dupa ce a trecut de trei alei ale unui parc, a vazut o batranica. Era asezata pe o banca in parc si privea porumbeii asezati in jurul ei.

Copilul s-a asezat langa ea si si-a deschis valijoara. Era pe punctul de a-si bea sucul, cand a observat ca batranei ii era foame. Atunci i-a dat din pacheţelul lui. Ea, fericita, a acceptat si i-a zambit. Zambetul ei era atat de frumos, incat copilul voia s-o vada din nou zambind si atunci i-a oferit si un suc. Din nou, ea a zambit. Copilului i se părea fantastică reacţia bătrânei, zâmbetul ei linistitor. Era extrem de incantat. Au stat amandoi asa toata dupa-amiaza mancand si zambind, dar nu au schimbat nici un cuvant. Curand a inceput sa se intunece. Copilul era obosit si s-a ridicat sa plece. S-a intors, a fugit inapoi pentru a-si lua ramas bun de la batranica. A imbratisat-o cu caldura. Ea i-a daruit din nou un zambet si mai frumos decat cele de pana atunci.

Cand copilul a deschis usa casei, mama a ramas surprinsa de fericirea care stralucea pe fata lui. Ea l-a intrebat: “Ce ai facut toata ziua de esti asa de fericit?” El i-a zis: „Am mancat cu Dumnezeu. Si stii ceva? Dumnezeu are cel mai frumos zambet pe care l-am vazut vreodata!”

In timpul acesta, batranica, la fel de fericita, s-a intors acasa. Baiatul si nepotii ei erau nedumeriti de pacea care i se citea pe fata si au intrebat-o: „Mama, ce-ai facut azi de esti asa de fericita”? Ea i-a raspuns: „Am mancat in parc cu Dumnezeu. Si stii ceva? Dumnezeu este cu mult mai tanar decat mi-am închipuit eu!”.

Nu ştiu de câte ori am avut ocazia ca atunci când, în drumul nostru, în viaţa noastră, ne aşezăm lângă cineva, privindu-l, să vedem că în el este Dumnezeu; să observăm că are chipul lui Dumnezeu, zâmbetul lui, tinereţea lui. Poate că ni se poate întâmpla asta stând în biserică, privind în stânga sau în dreapta, sau poate acasă, la serviciu sau la şcoală, în seminar. De câte ori l-am văzut pe Dumnezeu prezent în ceilalţi? Dacă am reuşi să descoperim chipul lui Dumnezeu în cel de lângă noi, cu siguranţă atunci am descoperi şi valoarea pe care o are: nu l-am mai dispreţui, nu l-am mai vorbi de rău, nu l-am mai face pe cel drag să sufere, pentru că am şti că-l facem să sufere pe Dumnezeu prezent în el.

Atunci când avem de pregătit o predică, noi preoţii, dar şi oamenii care au de ţinut discursuri, lecţii etc., cred că cea mai dificilă problemă este să găseşti tema şi să te hotărăşti să rămâi doar asupra unei singure teme despre care să vorbeşti. Însă lucrurile se complică şi devin din ce în ce mai dificile în cazul unei predici dacă lecturile proclamate sunt abundente în idei şi simboluri.

Astăzi lecturile proclamate ne oferă o pluralitate de subiecte. Citind prima lectură, din Cartea Genezei, ne-am putea opri şi să medităm despre creaţie, un subiect în vogă astăzi, gustat bine de publicul doritor de ştiri tari. Dar e la fel de potrivit ca meditând a doua lectură să ne oprim şi să reflectăm despre sacrificiul lui Isus Cristos aşa cum ni-l prezintă autorul Scrisorii către evrei. Ca să nu mai spunem de bogăţia de idei care ni se oferă din sfânta evanghelie. Am putea să vorbim despre sacramentalitatea familiei; sau despre plaga divorţului care loveşte necruţător societatea noastră; sau despre adulter; sau despre necesitatea de a fi din nou cu inima simplă, asemenea unor copii.

Lucrurile se complică un pic dacă ne gândim că astăzi este şi 7 octombrie şi o sărbătorim pe sfânta Fecioară Maria, regina rozariului. Iată încă un subiect de meditaţie pe marginea căruia am putea să ne înfrumuseţăm duminică. Plus că suntem foarte aproape de un alt mare eveniment: deschiderea anului credinţei, pe 11 octombrie. Această celebrare, care se va întâmpla în întreaga biserică, trebuie pregătită cât mai bine pentru a reuşi să simţim şi noi credinţa la un nivel înalt. Şi nu doar să o simţim, ci să reuşim să o trăim.

Însă cred că toate acestea: creaţia, sacrificiul şi suferinţele lui Cristos, sacramentalitatea familiei, valoarea credinţei etc., toate acestea pierd din importanţă  şi nu ne folosesc prea mult dacă nu avem clară valoarea omului. Nimic nu dă mai multă frumuseţe unei sărbători, unui lucru, unui moment decât conştientizarea destinatarului: toate au fost rânduite de Dumnezeu în folosul omului pentru că, în ochii săi, omul este de o valoare inestimabilă. De aceea, vă invit să plecăm de aici în meditaţia acestei duminici: valoarea omului. Să vedem şi să recunoaştem cât de valoros este omul indiferent de vârsta lui, indiferent de condiţia lui, indiferent chiar dacă ne face bine sau rău prin viaţa şi comportamentul său. Omul în sine este o valoare şi nimeni, absolut nimeni, nu are dreptul să-şi întindă mâna asupra unui alt om. Omul este opera cu care Dumnezeu se mândreşte.

Am auzit în prima lectură cât de important este omul în ochii lui Dumnezeu. Domnul nu doar că l-a creat, însă se interesează de starea lui. L-a privit pe Adam şi nu i-a plăcut că l-a văzut trist. Atunci şi-a manifestat din nou dragostea faţă de om, a arătat că-i pasă, şi a spus cuvinte de o valoare enormă: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi vom da pe cineva asemenea lui ca să-l ajute” (Gen 2,18). Şi urmează o imagine înduioşătoare cum Dumnezeu creează toate celelalte animale în speranţa că Adam va găsi ajutorul în ele. E ca un părinte iubitor care vrea să-şi răsfeţe copilul cumpărându-i tot felul de jucării. Însă inima lui Adam, ca şi inima noastră, îşi află împlinirea doar în cel cu care este asemănător. Atunci, pentru că nu se bucura să-l vadă pe om trist – aşa cum niciodată nici astăzi Dumnezeu nu se bucură să ne vadă trişti! – Dumnezeu creează pe cineva în care Adam se vede completat, se vede mângâiat, se vede ajutat şi împlinit: femeia! Şi avem acea exaltare a lui Adam: ”  „Iată în sfârşit pe aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată. De aceea, va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup” (Gen 2,23-24). Omul îşi găseşte în sfârşit împlinirea. Însă mai presus de exprimarea împlinirii prin om, fragmentul exprimă un adevăr fundamental: niciodată nu ne vom găsi împlinirea adevărată în animalele de companie sau în lucruri sau în orice altceva, ci în cei care sunt asemenea nouă, în oameni. Iată valoarea pe care omul trebuie să o aibă în conştiinţa şi în inima noastră: omul, celălalt, aproapele, este împlinirea mea.

Şi lectura a doua conţine cel puţin două fraze uimitoare care ne dezvălui aceeaşi valoare a omului, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în ochii noştri. Priviţi cât de expresiv e autorul sacru: „aşa a voit Dumnezeu în bunătatea lui, ca Isus să sufere moartea pentru mântuirea tuturor” (Evr 2,9). Nu ştiu dacă ne dăm seama de gravitatea acestor cuvinte: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a murit pentru noi. Este expresia clară a valorii pe care o avem înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci mă întreb: cum se face că ne permitem ca acest om preţuit de Dumnezeu să fie dispreţuit de noi?! Cum de îndrăznim să călcăm în picioare demnitatea la care a fost ridicat omul prin sacrificiul lui Cristos?! Suntem noi mai presus de Dumnezeu? Sau putem fi noi mai presus de Dumnezeu?!

Şi apoi să ascultăm ce spune mai departe autorul sacru: „Isus care sfinţeşte şi oamenii care sunt sfinţiţi au toţi o singură origine; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţii săi” (Evr 2,11). Dumneavoastră, eu, cei care sunt acasă, cei care poate acum sunt prin spitale şi suferă, oamenii mici şi mari, copiii care urmează să se nască şi bătrânii pe care unii şi i-au pus în gând să-i eutanasieze, toţi, cei săraci şi bogaţi, toţi sunt valoroşi în ochii Domnului şi fiecăruia acest Dumnezeu îi spune: „frate! Tu eşti fratele meu!”. Câtă tristeţe ar trebui să inunde sufletul nostru şi cât regret ar trebui să se nască în noi pentru că, deşi Dumnezeu ne face fraţi între noi, noi, care chiar suntem fraţi, nu mai reuşim să ne dăm astfel de nume. Folosim la adresa noastră altfel de cuvinte, rele, răutăcioase, jignitoare. Şi totuşi, să nu uităm: suntem fraţi, toţi, pentru că ne-a dat însuşi Domnul această demnitate.

Să ne amintim ceea ce ne îndemna fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea să ne întrebăm: „Cât de mare este valoarea pe care o are omul în ochii Creatorului, dacă a avut parte de un răscumpărător atât de mare, dacă Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, astfel încât, el, omul, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică?” (RH 10). Valoarea omului reiese şi din această realitate: avem înscrisă în noi viaţa veşnică. Noi nu vom trece odată cu viaţa de pe acest pământ, ci vom trăi dincolo, în veşnicie, în împărăţia cerurilor. Şi ştiţi care e culmea?! Oricât îi urâm pe ceilalţi şi nu-i suportăm şi ne-ar plăcea să nu-i mai vedem, dincolo, pe lumea cealaltă, vom trăi împreună cu ei. Şi atunci va trebui să-i „suportăm” nu pentru o zi sau câteva luni sau 50 de ani, ci pentru toată veşnicia. Poate că e bine să ne grăbim să învăţăm să ne suportăm, ba mai mult, să ne îndrăgim unii pe alţii, pentru că vom împărtăşi o întreagă veşnicie apropierea noastră unul faţă de celălalt. Să începem din timp această apropiere, să exersăm.

Şi mai este şi fragmentul sfintei evanghelii care aduce şi el în atenţia noastră aceiaşi valoare a omului. În special aici se vorbeşte despre valoarea familiei pentru că în familii, în mod normal, apare omul, apare o nouă viaţă. De aceea, Isus Cristos insistă asupra acestui sacrament al căsătoriei, asupra acestei demnităţi a familiei, pentru ca să nu fie pângărită valoarea umană, să nu fie călcată în picioare, ci să fie într-adevăr aşa cum a voit Dumnezeu de la început. Dacă i-a creat bărbat şi femeie ca să fie unul singur, o singură familie, un singur trup, atunci aşa trebuie să fie şi nu altfel.

Aş vrea din multitudinea de cuvinte bogate ale evanghelii să mă opresc asupra unei expresii destul de dure folosite de Isus: „din cauza împietririi inimii voastre” (Mc 10,5). Dacă lucrurile merg rău, ne spune Isus, se întâmplă aceasta din cauza împietririi inimii noastre. La început nu a fost aşa! Dacă acum însă călcăm deseori în picioare demnitatea omului, dacă acum nu conştientizăm valoarea omului, se întâmplă pentru că avem inima împietrită, pentru că nu recunoaştem că suntem greşitori. Avem inima împietrită şi nu recunoaştem că alţii pot fi mai buni decât noi; deseori poate ne ruşinăm tocmai cu cei care ne-au dat viaţa, care s-au îngrijit de noi, de viitorul nostru, de cei în mijlocul cărora am crescut şi am devenit oameni. Să cădem în genunchi şi să ne rugăm: de inimă împietrită, mântuieşte-ne Doamne. Ţine departe de mine nerecunoştinţa, răutatea, indiferenţa.

Când privim în istoria mântuirii observăm că avem de-a face cu un miracol: în pofida oamenilor care s-au urât între ei şi s-au războit, mergând până la crearea armelor nucleare, arme de distrugere în masă, omul a supravieţuit. Este Dumnezeu cel care veghează providenţial asupra omului. În ochii săi omul va fi întotdeauna valoros. Duminica aceasta strigă spre noi şi imploră inima noastră ca omul să devină preţios şi în ochii noştri. Să redăm omului demnitatea sa. Vom avea o lume mai bună, vom avea o ţară mai bună, atunci când vom începe să-i respectăm pe toţi cei de lângă noi, să conştientizăm valoarea lor şi să o fructificăm.

Cred că lucrul acesta – să vezi valoarea celuilalt şi să te bucuri de el fără să-ţi împietreşti inima – îl învăţăm cel mai bine de la copii. Cei mici nu ştiu ce înseamnă inima împietrită. Copiii nu ştiu ce înseamnă să fii rău. Chiar şi atunci când se luptă pentru o jucărie, pentru ceva, chiar dacă arată o anumită dorinţă de posesie a bunurilor sau o superioritate, niciodată nu rămân înrădăcinaţi în ură. Copiilor le trec sentimentele rele, ceea ce din păcate nu se întâmplă cu noi, cei care ne numim „oameni mari”. Copiii sunt o minune atunci când se nasc. Sunt cel mai mare preţ despre care pot vorbi mult mai bine decât mine cei care au experienţa de a fi părinte, tată sau mamă. Un părinte ştie valoarea omului care se manifestă în copilul pe care-l oferă acestei lumi, îl aduc la viaţă.

Un copil ştie să se bucure de lucrurile simple, ştie cât poate îmbucura inima un zâmbet, aşa cum am văzut în povestioara de la început. Noi am uitat să ne bucurăm de simplitate, să profităm de lucrurile mici: de un surâs, de o plimbare, de o vizită la cei dragi, de un ceai împărţit cu prietenii, de un telefon scurt ca un salut etc.

Şi mai este un lucru esenţial pe care-l uităm, dar pe care astăzi îl putem învăţa de la copii şi care ne-ar putea ajuta în redescoperirea valorii celuilalt: copiii ne învaţă mereu să creştem. Ei întotdeauna ne arată că mai au ceva de învăţat. Ei ne arată că mereu e loc să mai creştem… şi la 20 de ani şi la 40 sau 65 de ani. Asta spre deosebire de noi care, din păcate, de multe ori, pretindem că le ştim pe toate şi nu mai avem nevoie de nimeni şi nimic. Şi deşi nu ne plac oamenii care le ştiu pe toate, suntem repetenţi la capitolul acesta şi-n zeci de situaţii ne comportăm ca oameni atotştiutori!

Să priveşti lumea cu ochi de copil este invitaţia acestei duminici, să redai valoare omului, aşa cum un copil admiră un „om mare” şi doreşte să ajungă ca el. Să pui în inima ta o inimă de copil, sentimente de copil: dacă nu veţi fi asemenea copiilor nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Să fii asemenea unui copil înseamnă să fii mereu curios, să nu te saturi să înveţi; să plângi când greşeşti sau eşti mustrat; să ştii să ceri iertare când simţi că ai rănit pe cineva; să nu uiţi să spui mereu mulţumesc; să nu ştii să minţi, aşa cum nu ştiu copiii cei mici, mici (că după ce cresc un pic învaţă repede de la noi, cei mai mari, că nu trebuie să spună chiar tot, tot!)!

Să cerem harul unei inimi deschise, să nu avem o inimă împietrită pentru că numai în acest fel putem simţi valoarea omului aşa cum a simţit-o şi a preţuit-o şi sfânta Fecioară Maria. Spuneam şi la început că astăzi este sărbătoarea ei, a Reginei Rozariului. Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem această rugăciune, cunoaştem misterele care se celebrează în Rozariu. Sunt misterele lui Isus Cristos care vorbesc despre acelaşi lucru: cât de mult preţuieşte Isus Cristos omul pentru care s-a întrupat, a trăit, a predicat, a vindecat, a murit şi a înviat.

Dacă sărbătoarea de astăzi ne trimite cu gândul la lupta de la Lepanto împotriva turcilor (7 octombrie 1571), astăzi suntem mai liniştiţi ştiind că nu trebuie să mai ieşim la război. Dacă astăzi nu mai avem de luptat cu turcii, avem cu siguranţă de purtat alte lupte, poate chiar mai dificile. Cred că această rugăciune, spusă pe fondul conştientizării valorii umane, ne poate fi de mare folos. Sfânta Fecioară vine şi va veni mere în ajutorul nostru.

Şi dacă vorbim despre preacurata maică a lui Dumnezeu, Maria, şi facem acest lucru într-un oraş al culturii – aşa cum se pretinde Iaşiul că este – aş vrea să închei aceste gânduri cu câteva cuvinte care vă sunt cunoscute. Este Rugăciunea lui Mihai Eminescu ce poate fi astăzi şi rugăciunea noastră:

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra noastră pentru a avea o inimă de copil, neîmpietrită şi mereu dornică să înveţe!
Amin!

Predică pe care am ţinut-o în catedrala
Maria, Regină din Iaşi,
în duminica a XXVII-a B, 7 octombrie 2012

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: