Rugăciunea inimii

În timpul plimbării făcute pe Copou m-am apucat de fotografiat tot ce-mi ieşea atrăgător în cale.
Mi-a rămas pe suflet această biserică, „Sfântul Nicolae”, pe care am fotografiat-o împreună cu o cruce ce trona pe gardul de la intrare.
O bijuterie de imagine căreia i-am adăugat un rubin de text: rugăciunea inimii!
Poate că într-o zi am să mă apuc să vizitez toate bisericile din Iaşi. Ar fi o provocare.

Muncă, muncă şi iar…muncă

Nu cred că sunt singurul care atunci când îi sună ceasul dimineaţa, pentru trezire, începe să se gândească la planurile pentru ziua ce mijeşte. Câte sunt de făcut, de cumpărat, poate de scris, poate de rezolvat etc. Deşi abia începe, ziua mi se pare prea scurtă la gândul că voi avea o mulţime de treabă. Ar mai trebui adăugate măcar câteva ore unei astfel de creaţii de doar 24 de ore. Oare de ce o fi făcut Dumnezeu ziua doar din 24 de ore dintre care o parte le dormim, o parte mâncăm… când să mai muncim?

Când se citeşte fragmentul evanghelic de astăzi, cel cu două surori care i-au oferit găzduire lui Isus – contemplativa Maria şi activista Marta, primul gând evlavios care îţi vine în minte e refacerea agendei (cel puţin) pentru ziua respectivă. Când îl auzi pe Isus că te mustră: „Pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Un singur lucru este necesar… Alege şi tu partea bună care nu ţi se va lua”, îţi apare necesar, urgent, să alergi şi să scoţi 2-3 activităţi din calendar şi să pui în locul lor rugăciunea. Îţi vine să ieşi chiar atunci din biserică, să mergi acasă şi imediat să operezi modificările. Dar… nu e aşa uşor. Zelul care ne înflăcărează imediat, de cele mai multe ori, tot imediat se stinge.

Când ne uităm pe planificările făcute vedem înşiruirea de activităţi în care ne-am prins sau am fost prinşi. Avem de mers la cumpărături, avem de dat telefoane pentru a felicita, avem de ajuns la film, teatru sau spectacol muzical, avem de participat la vreun simpozion sau aniversare. Unii au trecut în agendă şi timpul dedicat sportului sau somnului de peste zi. Însă dacă mă uit cu atenţie nu văd scris nicăieri (sau prea rar!) moment de rugăciune. Da, dar…rugăciunea?! Câte rubrici din agenda noastră (fie ea şi o agendă imaginară!) au această indicaţie: moment de rugăciune?? Mă uit la mine şi văd că puţine sau deloc. Rugăciunea, deh, vine de la sine. Intră acolo unde mai încape. Ea se strecoară printre activităţi. Ne agăţăm de ea atunci când nu mai avem pe cine să ne sprijinim. Când vedem că în zadar ne agităm dacă nu e Domnul cel care binecuvântează munca. Mă rog când am nevoie de Dumnezeu, nu când Dumnezeu are nevoie de mine. Îmi amintesc acel gând puternic al psalmistului:

Dacă Domnul n-ar zidi casa,
în zadar ar trudi cei care o zidesc.
Dacă Domul n-ar păzi cetatea,
în zadar ar veghea cel care o păzeşte.
În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă
şi vă culcaţi târziu
mâncându-vă pâinea în oboseală,
pe când Domnul o dă
preaiubitului său în timpul somnului (Ps 127,1-2).

Acesta este adevărul: unii aleargă şi se frământă şi nu reuşesc nimic toată ziua. Alţii umblă calmi, sub binecuvântarea Domnului, şi simt prosperitatea. Mare adevăr în strigătul Domnului: „pentru multe ne zbatem şi ne frământăm”. Da, pentru prea multe, în condiţiile în care un singur lucru este necesar: grija pentru viaţa veşnică. Cei care se îngrijesc de cele ale Domnului, cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu (ca Maria), se bucură şi de rodnicia muncii lor (ca Marta).

Astăzi doar rugăciunea contează. Astăzi nu voi uita că trebuie să mă rog ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, trebuie să muncesc ca şi cum totul ar depinde de mine. 

Marţi, 9 octombrie 2012 

Marti din saptamâna a 27-a de peste an
Ss. Dionisie, ep. si îns., m. *; Ioan Leonardi, pr. *

LECTURA I
Dumnezeu l-a descoperit pe Fiul său, ca să-l vestesc popoarelor păgâne.

Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni 1,13-24
Fraţilor, 13 voi aţi auzit, fără îndoială, care a fost purtarea mea de altădată, în iudaism: cum prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea. 14 Eu îi întreceam în zel pentru iudaism pe cei mai mulţi de o vârstă cu mine, din neamul meu şi eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile părinţilor mei. 15 Dar Dumnezeu mă alesese din sânul mamei mele, mă chemase prin harul său şi, 16 într-o bună zi, el a găsit de cuviinţă să mi-l descopere pe Fiul său, pentru ca eu să-l vestesc popoarelor păgâne. Imediat, fără a cere sfatul cuiva, 17 şi chiar fără a urca la Ierusalim, ca să-i întâlnesc pe cei care erau apostoli înainte de mine, am plecat în Arabia, iar de acolo m-am întors la Damasc. 18 După trei ani am urcat la Ierusalim, ca să fac cunoştinţă cu Petru şi am rămas împreună cu el cincisprezece zile. 19 Dintre apostoli n-am văzut pe nimeni altul, afară de Iacob, ruda Domnului. 20 În cele ce vă scriu, vă mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că nu mint. 21Apoi m-am dus în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. 22 Dar pentru Bisericile lui Cristos care sunt în Iudeea faţa mea nu era cunoscută încă. 23 Ele auziseră doar spunându-se că cel care odinioară ne prigonea predică astăzi credinţa pe care altădată căuta s-o nimicească. 24 Şi îl preamăreau pe Dumnezeu pentru mine.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 138,1-3.13-14ab.14c-15 (R.: 24b)
R.: Călăuzeşte-mă, Doamne, pe calea veşniciei!
1 Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti;
2 ştii când mă aşez şi când mă scol;
pătrunzi de departe gândurile mele;
3 fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă;
toate cărările mele îţi sunt cunoscute. R.

13 Pentru că tu ai format rărunchii mei,
m-ai ţesut în sânul mamei mele.
14ab Te laud pentru că sunt o făptură atât de minunată!
Lucrările tale sunt admirabile! R.

14c Ce bine vede sufletul meu aceasta!
15 Când eram plămădit în taină,
oasele mele nu erau ascunse pentru tine. R.

ALELUIA Lc 11,28
(Aleluia) Fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu
şi-l împlinesc, spune Domnul. (Aleluia)

EVANGHELIA
Marta l-a primit în casa ei. Maria şi-a ales partea cea mai bună.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 10,38-42
În acel timp, 38 Isus a intrat într-un sat. O femeie, cu numele de Marta, l-a primit în casa ei. 39 Ea avea o soră, numită Maria, care, aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul. 40 Marta în schimb era ocupată până peste cap cu o mulţime de treburi. De aceea s-a dus şi i-a spus lui Isus: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!” 41 Dar Domnul i-a răspuns: „Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. 42 Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”.

Cuvântul Domnului

Învăţătorul Iosif

Amintirile legate de vacanţele mele sunt un amalgam colorat de imagini cu munţi albiţi de nea, înverziţi de muguri, luminaţi de soare sau ruginiţi de toamnă. Iubeam şi încă iubesc să urc munţii, să le străbat cărările, să mă bucur de aerul curat şi de fiecare senzaţie de sălbăticie. Ce mângâiere era să stai să asculţi fluieratul brazilor sau urletul cascadelor, să te bucuri de umbra şi răcoarea lor. Tot urcuşul spre vârfuri era splendid, însă nimic nu se compara cu atingerea vârfului. Ajuns în vârf simţeam că am cucerit lumea, că tot efortul era acum încununat, că meritam să fim răsplătiţi cu cele mai splendide panorame. Pentru a ajunge în vârf, merită să depui efort, să faci sacrificii, să lupţi. Dacă te opreşti din drum, dacă te întorci, pierzi totul.

Aşa a fost şi la Nazaret. Ce am văzut până acum în Nazaret şi în împrejurimi erau doar urcuşul splendid, înmiresmat de locuri pline de trăiri particulare. Însă abia acum venea culmea, ajungerea pe vârf, atingerea punctului cel mai înalt: sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Care îmi era starea?! Era ca atunci când priveşti direct soarele amiezii: e atât de strălucitor că te orbeşte, nu mai vezi nimic. Când ajungi să celebrezi pe locul sfânt, toate celelalte dispar, devin ca inexistente. Strălucirea sfintei Liturghii a umbrit tot ce se afla în mintea mea. Eram pe locurile în care Isus însuşi a învăţat să celebreze paştele iudaic. Ceea ce Isus a făcut în noaptea în care era vândut, la cina cea de taină, a învăţat să facă aici la Nazaret. Aici, cu Iosif şi Maria, a sărbătorit ani la rând Paştele – trecerea Domnului. Aici Iosif l-a învăţat să celebreze. Iar eu, acum, după aproape 2000 de ani, am participat la alt paşte, cel al lui Cristos: patima, moartea şi învierea lui.

Înainte a ajunge la locul celebrării, se cuvenea să vizităm locul sfânt al lui Iosif: casa copilăriei lui Isus, atelierul în care a muncit Iosif şi unde cu siguranţă şi Isus a prins gustul muncii. Mereu m-am întrebat de ce nu se vorbeşte mai mult despre Iosif de la Nazaret? De ce Nazaretul este menţionat doar ca oraşul Mariei în timp ce la fel de bine ar suna să fie oraşul lui Iosif şi al Mariei. Se pare că răspunsul îl găsim în pericolul ereziilor de la început. De teamă ca rolul lui Iosif să nu capete o importanţă prea mare în creştinism şi să se nască diferite erezii care contraveneau întrupării Domnului, biserica primară l-a lăsat pe Iosif în umbră, în uitare.

Scriptura totuşi notează:

39 Când au împlinit toate după Legea Domnului, (Iosif şi Maria) s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. 40 Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. 41 Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. 42 Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. 43 După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. 44 Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. 45 Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându‑l. 46 După trei zile l-au găsit în templu stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări.
47 Toţi cei care îl ascultau, se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. 48 Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”. 49 El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” 50 Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese.
51 Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei.
52 Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2,39-52).

În această biserică pline de situri arheologice, de diferite imagini sau descoperiri care trimit cu gândul la timpul familiei sfinte, sentimentul era că noi, pelerinii mileniului trei, avem o menire specială: să-l scoatem pe Iosif din uitare, să facem ca el să apară strălucitor, un adevărat patron al Bisericii Universale, cum a fost numit de papa Pius al IX-lea. Nu este o misiune uşoară, dar înflăcărarea inimii era mare. Eram în locul în care a trăit Iosif. Călcam peste pământul sfânt pe care a murit Iosif avându-l pe Isus alături. Nu scrie nicăieri în evanghelie, dar dacă Isus a plâns la moartea prietenului său Lazăt, oare să nu fi plâns la moartea sfântului Iosif, tatăl său purtător de grijă?! Imposibil! Îmi venea să scormonesc pământul în speranţa că o lacrimă s-ar fi păstrat şi aş fi putut să o adun, să o sărut. Şi aici Isus a plâns moartea cuiva drag, a cunoscut ce înseamnă durerea pierderii unui părinte purtător de grijă. A înţeles durerea celor ce rămân orfani şi privind la Maria a cuprins în fiinţa sa mâhnirea şi sufletul zdrobit al tuturor femeilor rămase văduve.

Gândul la moartea lui Iosif mă înflăcăra de dorinţa de a mă ruga pentru o moarte bună: să mor avându-l pe Isus alături. M-am rugat pentru cei dragi, ca Domnul să-i apere de o moarte grabnică şi neprevăzută. M-am rugat pentru cei rămaşi orfani, fără tată. M-am rugat pentru femeile rămase fără sprijinul soţilor. M-am rugat pentru cei care plâng de dorul celor dragi trecuţi în casa Tatălui.

În această biserică dedicată sfântului Iosif ne-a atras atenţia un baptisteriu vechi pe care-l foloseau ideo-creştinii: era prevăzut cu treptele specifice acelor timpuri pentru ca omul ce urma să primească botezul să se scufunde ca un fiu al întunericului şi să iasă ca un fiu al luminii, să lase haina neagră a păcatului şi să iasă îmbrăcat cu haina albă a luminii.

Am admirat tot ce era mai frumos în această biserică (destul de mică!), dar care în forma ei actuală datează din 1914. Ne-am rugat şi am meditat la viaţa sfântului Iosif. Dar şi la Isus şi Maria. Cred că ar trebui să se vorbească mai mult despre Isus din Nazaret. Doar i se spunea Nazarineanul, nu? Mă bucur mult că sfântul părinte papa Benedict a subliniat acest lucru în cartea sa „Isus din Nazaret”.

Aici, în Israel, mi se pare atât de uşor să te rogi. Totul te îndeamnă la rugăciune. Inima nu aşteaptă decât un mic avânt şi imediat începe să bată pe un alt ritm. Ţi se pare că ai putea să te iei la întrecere cu îngerii în a cânta slava lui Dumnezeu, în a-l adora. Iar noi mergeam acum să înălţăm rugăciunea rugăciunilor, jertfa sfintei Liturghii, rugăciunea la care până şi îngerii se dezlipesc de cer şi vin şi se roagă împreună cu noi.

Părinţii franciscani ne-au condus pentru celebrare într-o capelă alăturată Bazilicii Buna-vestire. Celebrantul acestei sfinte jertfe a fost părintele Ştefan Lupu, în timp ce noi, ceilalţi 4 preoţi am concelebrat, la fel de emoţionaţi. Pe chipul tuturor, preoţi şi credincioşi, se citea aceeaşi uimire şi nerăbdare: îl aducem pe Cristos înapoi pe pământul său, înapoi la Nazaret. Totul era ca o minune pe care am savurat-o cu o deosebită recunoştinţă faţă de darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut: acest pelerinaj, această sfântă Liturghie, acest grup împreună cu care ne-am rugat.

În această bisericuţă-capelă m-a fascinat enorm chipul fecioarei Maria întipărit pe o statuetă. Era superbă. Totul transmitea doar lumină, multă lumină şi har. Nici nu se putea altfel: eu eram în casa preacuratei şi Isus era în casa mea unde tocmai intrase prin sfânta împărtăşanie.

De la această bisericuţă, în drumul spre hotel, am trecut pe lângă renumita sinagogă în care se spune că Isus a predicat, sinagogă devenită biserică în timpul cruciaţilor. Era o clădire învecinată cu biserica parohială a melchiţilor. A fost un sentiment plăcut să mă aşez jos, pe acel loc şi să dau drumul imaginaţiei să ruleze pasajul din Scriptură.

Simţeam că-l ascult pe sfântul Luca cum povesteşte şi că imediat urma să apară Isus şi să înceapă predica:

 Isus s-a întors în Galileea, cu puterea Duhului, şi faima lui s-a răspândit în tot ţinutul dimprejur. 15 Iar el învăţa în sinagogile lor şi era lăudat de toţi. 16 A venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească. 17 I s-a dat cartea profetului Isaia şi, deschizând cartea, a găsit locul în care era scris:

18  Duhul Domnului este asupra mea:
pentru aceasta m-a uns
să duc săracilor vestea cea bună;
m-a trimis să proclam
celor închişi eliberarea
şi celor orbi recăpătarea vederii,
să redau libertatea celor asupriţi;
19  Să vestesc un an de îndurare al Domnului.
20 A închis apoi cartea, a dat-o slujitorului şi s‑a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el. 21 A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”. 22 Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” 23 Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta». 24 Adevăr vă spun că nici un profet nu este acceptat în patria sa 25 şi adevărat vă spun, că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, 26 dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman sirianul”.
28 Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Sculându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. 30 Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo (Lc 4,16-30).

Cu imaginea lui Isus predicând am plecat spre hotel. Venea seara. Poate urma noaptea visurilor. Însă până atunci mai aveam lucruri de făcut, locuri de descoperit în preajma hotelului. Totul părea smuls dintr-un vis şi făcut realitate de un înger, de un trimis al Domnului.

AICI găsiţi detalii despre alte momente din timpul pelerinajului!

PS. Acest articol este dedicat din toată inima unui alt învăţător
şi părinte purtător de grijă Iosif!

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: