Mulţumesc

Când am aflat că a murit cineva drag sufletului meu primul gest a fost să-i strig „Mulţumesc!”. Nu mi-a venit să strig „Dumnezeu să-l fericească” sau „Să se odihnească în pace”. Mă încerca un mare sentiment de recunoştinţă. Trebuia să dau glas acestui „Mulţumesc părinte”. A fost un om deosebit pentru mine şi simţeam cum acest mulţumesc este o rugăciune pentru sufletul său, pentru ca trupul său să-şi găsească odihna la pieptul Domnului, în braţele celei pe care a cinstit-o ca Regina Rozariului. Ieri trupul său a fost pus să se odihnească în pământ şi să aştepte neclintit ziua venirii Domnului în glorie.

După înmormântare, după ce fiecare s-a împrăştiat la ale sale, m-am întors la mormânt. Acum era linişte. Pământul era proaspăt răscolit şi aşezat ca un indicator: aici tocmai a fost înmormântat cineva. Deasupra pământului mulţimi de coroane şi flori. În faţa crucii erau lumânări ce se întreceau cu forţa vântului şi în pofida lui ardeau ca o minune. Am aprins o lumânare şi am aşteptat să mi se liniştească gândurile de recunoştinţă. Da, fiecare clipă îmi aducea un nou mulţumesc îndreptat către cineva. Sunt mulţi cei pentru care trebuie să strig mulţumesc şi pe care viaţa ce zboară spre cer mi-i aduce înainte.

Părinţilor care mi-au dăruit viaţă şi fraţi dragi, părinţi care şi-au împletit armonios viaţa ca să ne putem bucura şi noi, eu şi fraţii mei, de un dar atât de mare: lumina zilei şi strălucirea nopţilor înstelate.

Bunicilor care s-au îngrijit ca să ascult poveşti despre viaţă şi să învăţ să trăiesc. Ce-ar fi fost viaţa mea dacă nu era cineva care să-mi vorbească despre bine şi rău, despre valori şi virtuţi, despre credinţă şi ştiinţă etc.? Ce ar fi fost viaţa mea fără călătoriile în care m-au purtat şi răsfăţat?!

Aici trebuie neapărat să mulţumesc fraţilor mei fără de care copilăria nu ar avut acest gust dulce şi amintiri atât de frumoase. Fără de ei prezentul ar fi sărăcăcios. Şi nici nu aş mai avea nepoţi care să mă bucure cu afecţiunea şi chipul lor angelic.

Recunoştinţă pentru cei care mi-au împreunat mâinile pentru rugăciune şi m-au învăţat cum se îngenunchează trupul, inima şi mintea în faţa lui Dumnezeu, a misterelor, a euharistiei.

Oamenilor care mi-au vorbit despre rău şi păcat, mai ales pentru că au fost răbdători cu mine şi au insistat să învăţ, chiar dacă nu prea dădeam semne de ascultare şi îndreptare.

Mulţumesc celor care m-au învăţat să cer iertare şi celor care m-au iertat.

Mulţumesc celor care mi-aţi ocrotit viaţa prin orice scurtă rugăciune.

Mulţumesc celor care m-au învăţat să iubesc munţii şi să-i urc.

Mulţumesc celor care mi-au aşezat prima dată paşii pe un covor de frunze şi mi-au spus să le ascult foşnetul.

Mulţumesc dragilor prieteni care m-au încurajat să privesc soarele când răsare şi apune, indiferent de ora la care o face şi de starea care o am. Doar aşa am învăţat că dincolo de nori e mereu soare şi dincolo de noapte sunt mereu stele.

Gândurile mi s-au împrăştiat şi nu am reuşit să stabilesc ordinea în care ar fi trebuit să mulţumesc. Totul e aleatoriu, aşa cum îmi amintesc.

Mulţumesc celor care m-au ajutat să învăţ armonia muzicii, să iubesc aşezarea disciplinată a notelor care atunci când sunt cântate încântă şi revigorează tot trupul. Cine-ar fi crezut cu ani în urmă că eu şi muzica ne vom înţelege atât de bine încât să petrecem ore bune împreună?

Mulţumesc celor care m-au învăţat să ascult: nu doar muzica, dar mai ales oamenii.

Cum aş putea să-i uit pe cei care mi-au vorbit despre bogăţia filmelor: câte învăţături nu am primit din zeci de filme bune.

Şi aici gândul mi-a zburat la cărţi, la cei care mi-au pus prima carte în mână şi mi-au spus să o citesc că-mi va plăcea. Şi apoi le-am cerut o alta…şi tot aşa. Mulţumesc pentru că fără ele aş fi fost privat de un tezaur.

Mulţumesc doamnei învăţătoare care mi-a ţinut cu răbdare mâna până am învăţat să scriu şi mi-a sprijinit efortul de a învăţa să citesc. Cât de sărac aş fi fără aceste instrumente, scrisul şi cititul! Ar fi fost imposibil. Noroc de bunii şi răbdătorii mei învăţători şi profesori, de la şcoală şi de acasă.

Mulţumesc celor cu care am împărţit jocurile copilăriei, plimbatul cu bicicleta, supărarea şi iertarea, despărţirea şi revederea.

Mulţumesc oamenilor care mi-au zâmbit, aşa, poate chiar fără motiv. Sunt zâmbete pe care nu le-am uitat niciodată. Şi le păstrez.

Mulţumesc celor care mi-au dat posibilitatea să le ofer flori: i-am simţit aşa de fericiţi! Şi mulţumesc şi celor care mi-au oferit flori şi m-au învăţat să le îndrăgesc.

Am o mare recunoştinţă faţă de chipurilor frumoase pe care le-am întâlnit, fie chiar şi numai în trecere. Când îmi amintesc de ele mi-e aşa ciudă că nu sunt pictor să le pot transcrie şi păstra într-un tablou înrămat cu amintiri.

Un deosebit mulţumesc sufletelor curate pe care le-am întâlnit şi care, poate fără să ştie, mi-au spus că se poate mai mult, că nu e imposibil să fii bun, curat, cinstit, senin, fără prefăcătorie. Chiar dacă nu am reuşit mereu, am încercat. Şi mai încerc.

Mulţumesc bolnavilor şi celor în suferinţă pe care i-am întâlnit şi de la care am învăţat forţa credinţei şi beneficiile răbdării. Ei sunt cei care m-au sfătuit cum să preţuiesc viaţa, dar şi cum să o trăiesc ca o pregătire pentru o moarte bună.

Mulţumesc săracilor care mi-au dat posibilitatea să-i ajut şi să fac o faptă (neînsemnată) bună: poate la judecata de pe urmă ei vor fi ocrotitorii şi apărătorii mei.

Mulţumesc preoţilor care i-au căsătorit pe părinţii mei, m-au botezat, mi-au oferit prima sfântă împărtăşanie, mi-au oferit darurile duhului sfânt la mir, m-au primit, ajutat şi învăţat în seminar, m-au sfătuit, certat şi mângâiat. Fără ei nu aş fi crescut. Mulţumesc pentru mâinile puse asupra mea şi darul sfânt al preoţiei.

Mulţumesc colegilor alături de care am petrecut ani de zile în şcoală şi în preoţiei: ei mi-au arătat clar că „unde-s doi puterea creşte”.

Ah, şi mai e ceva. Un mulţumesc, unul special pentru cei cărora niciodată nu le-am spus mulţumesc. Poate nu am ştiut că m-au ajutat, poate nu i-am întâlnit, poate nu m-am simţit obligat să le mulţumesc, poate că nu mi-am dat seama cât de mare e binefacerea pe care mi-au făcut-o, poate am uitat. Un mulţumesc din inimă celor mai anonimi dintre binefăcători. Pe unii sigur i-am uitat şi acum… Mulţumesc celor uitaţi!

Doamne, nu te-am uitat. Nici nu te-am lăsat la urmă. Tu eşti în fiecare literă şi semn şi spaţiu ale acestor gânduri. Ţie îţi mulţumesc prin fiecare şi împreună cu fiecare om amintit, pentru că de n-ai fi fost tu şi bunătatea ta, cine ar fi putut cânta farmecul creaţiei tale? Îţi mulţumesc pentru că mă ştii pe nume, pentru că îmi cunoşti inima şi pentru că mă iubeşti aşa cum sunt.

Şi, Doamne, aşa cum bine ştii, fiecare mulţumesc e o nouă cerere. Condu-l în împărăţia ta pe părintele Ştefan şi răsplăteşte-l aşa cum numai tu poţi da cu îmbelşugare răsplată slujitorilor tăi. Pentru mine şi pentru mulţi, mulţi alţii, el a fost „omul lui Dumnezeu”:

11 Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea. Urmează dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, statornicia, blândeţea! 12 Luptă lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa cea veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat o bună mărturie înaintea multor martori. 13 Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu care aduce toate la viaţă şi înaintea lui Cristos Isus care a dat mărturia cea bună în faţa lui Ponţiu Pilat: 14 păzeşte porunca fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Cristos 15 pe care, la timpul potrivit, o va face cunoscută fericitul şi unicul Stăpânitor, Regele regilor şi Domnul domnilor, 16 singurul care are nemurirea, care locuieşte într‑o lumină de nepătruns, pe care nici un om nu l‑a văzut şi nici nu va putea să‑l vadă, căruia să‑i fie cinste şi putere veşnică. Amin! (1Tim 6,11-16).

PS. Mulţumesc celor care au citit aceste rânduri. Poate facem din această zi una în care ne amintim de cei cărora nu le-am mulţumit, de cei faţă de care nu am reuşit niciodată să ne exprimăm recunoştinţa. Mulţi dintre ei, fie chiar şi pentru o clipă, au dat culoare şi gust vieţii noastre.

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: