Madeleine

Indiferent dacă l-ai citit sau nu pe Proust, indiferent dacă ai mâncat sau nu celebra prăjitură pe care o fac francezii, madeleina, şi chiar indiferent de capacitatea de memorare a gusturilor sau mirosurilor, toţi am trecut prin dulcele sau tristul moment al aducerii aminte. Purtăm în noi amintiri atât de firav îngropate încât o simplă stârnire a papilelor gustative poate isca ore întregi de povestiri vesele, şiroaie de lacrimi sau pagini scrise. Deseori trăim cu sentimentul că amintirile noastre stau sub o pojghiţă de gheaţă, atât de fragilă, încât fiecare contact scoate la suprafaţă noi suveniruri: vedem un chip şi ne amintim de un altul, ascultăm o melodie şi deja ne simţim într-un trecut îndepărtat, respirăm un parfum şi gândul ne zboară la persoane dragi care se înveleau cu aceeaşi mireasmă etc. Uneori facem eforturi considerabile pentru a uita: situaţii şi oameni, timpuri şi dureri, însă se dovedeşte că memoria nu ne este întotdeauna un aliat de nădejde. Uneori uităm ce vrem să ţinem minte, şi nu ne iese din memorie ceea ce am vrea să dăm uitării. Şi lupta aceasta, întoarcerea în timp sau visarea unui viitor sprijinit pe frânturi de trecut apărut din senin cu o mireasmă de parfum, o purtăm zi de zi.

De când am fost în Israel, de fiecare dată când mă rog rugăciunea Rozariului, retrăiesc un moment unic: primul rozariu rugat acolo, pe pământul sfânt, chiar la Nazaret. Fiecare rozariu a devenit o firimitură de Madeleina şi mă stârneşte să dau glas amintirilor.

Eram în prima seara, după ce vizitasem o parte din împrejurimi (cele deja relatate în povestirile anterioare din Pelerinaj la Ierusalim) şi ne retrăsesem la hotel. Am stat la masă şi ne simţeam cu puterile refăcute. Între timp descoperisem şi partea „profană” a pelerinajului: minunata piscină a hotelului, un dar, o oază de recreaţie pentru picioarele noastre ce ne-au purtat prin Nazaret.

Acum era deja noapte, dar cine simţea nevoia să doarmă într-un loc atât de sfânt?! Am ieşit toţi în faţa hotelului, pe un platou verde, ne-am aşezat în cerc şi am început să ne rugăm rozariu. Nici că se putea întâmpla mai bine: era luni, se meditau misterele de bucurie, mistere care în cea mai mare parte se petrecuseră aici, la Nazaret sau în strânsă legătură cu Nazaretul. Cred că a fost cel mai pios rozariu spus vreodată de mine. Mă simţeam atât de aproape de misterele celebrate în rugăciune. Aveam impresia că acum înţeleg mult mai bine cum a simţit şi a trăit Maria toate evenimentele mântuirii, mai ales vestirea arhanghelului Gabriel.

Chiar dacă nu am văzut-o pe Preacurata (deşi mi-ar fi plăcut!), am simţit că e cu noi, în mijlocul nostru. Despre prezenţa ei ne vorbea luna din acea noapte care strălucea chiar deasupra noastră, apropiată de parcă voia să surprindă fiecare şoaptă a rugăciunii noastre. Privind-o îmi aminteam cuvintele despre sfânta Fecioară: „Tu calci peste lună stăpână”, cuvinte din litania bavareză. Sigur era în mijlocul nostru şi Isus căci el ne-a spus: „unde doi sau trei se adună în numele meu acolo sunt şi eu, în mijlocul lor”, iar noi eram 45, cu el 46, cu sfânta Fecioară 47.

Fiecare mister era cuprins de emoţii. Orice „Bucură-te Marie” aducea parcă ceva nou, o stare nouă. Dar cea mai nouă era bucuria de a ne ruga rozariul chiar acolo unde Maria l-a trăit cu două mii de ani în urmă. Era un mare privilegiu pe care ni l-a făcut buna noastră Mamă.

Rugându-ne şi strigând în cor „binecuvântată eşti tu între femei”, simţeam cum contribuim şi noi adeverirea profeţiei sfintei Elisabeta: „Tu vei fi binecuvântată între femei” (Lc 1,42). Noi toţi o binecuvântam pe ea şi-l preamăream pe Dumnezeu pentru minunile pe care le-a făcut în viaţa ei, dar şi pentru lucrările minunate pe care le-a rânduit astfel încât să ajungem şi noi acest ceas al fericirii: să ne rugăm pe pământul sfânt.

Rozariul a căpătat din acea zi o altă valoare pentru mine. Nu este o suită de cuvinte ori idei care îmi aminteşte de ceva sau de cineva, de o istorie anume, ci este o rugăciune care mă duce pe mine în timp şi mă pune alături de Maria, Iosif şi Isus, alături de ceea ce ei au trăit şi eu astăzi numesc mistere de bucurie, lumină, durere şi slavă. Rozariul a devenit un moment de dialog cu Dumnezeu, în care sfânta Maria îmi traduce mesajul: eu am multe să-i cer Domnului, mereu mai multe cu fiecare zi pe care mi-o oferă, însă nu am mereu cuvintele potrivite. Atunci spun Rozariul şi buna mamă face traducerea. Rugăciunea rozariului o simt acum ca un fel casă de schimb: gândurile mele pleacă sub forma „Bucură-te Marie” şi ajung la Dumnezeu ca rugăciuni de laudă, de mulţumire, de adoraţie sau de cerere, adică exact ce am nevoie şi nu ştiam cum se spune. Adică, altfel spus, sfânta Fecioară Maria mă ajută să depăşesc acel disconfort pe care-l simţi atunci când eşti într-o ţară străină şi nu cunoşti limba: vrei să cumperi ceva, ştii exact ce ai nevoie, dar nu ştii cum să spui, să ceri. Aşa şi eu pe pământul pribegiei: ştiu ce vreau să cer, dar nu ştiu mereu cum să formuleze. Ea ştie cel mai bine.

Am simţit că rozariul este puternic, smulge haruri îmbelşugate, dă forţă. Mi se pare că rozariul, spus dimineaţa, devreme, lungeşte ziua, dilatează timpul, îl lărgeşte: face timpul mai răbdător cu mine. Alteori, când sunt în aşteptare, acelaşi rozariu face timpul să treacă mai repede. Mergând pe jos, spre casă, nerăbdător să ajung, micşorează distanţele şi diminuează efortul. Te răpeşte din lumea grijilor şi a problemelor şi te pune pe pământul speranţei, în braţele lui Dumnezeu. Pentru aceasta de multe ori când termin un rozariu îndrăznesc să repet mai uşor, mai împăcat şi convingător, cuvintele îngerului de la vestirea naşterii lui Isus: „Pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37).

Rozariul are un loc special în inima şi viaţa mea tocmai pentru că te face să simţi acest adevăr: când oamenii din jur te părăsesc, Dumnezeu rămâne, el nu abandonează; când omul din tine nu mai poate, e epuizat, poate Dumnezeu, el e mai mare; când ai căzut şi nimeni nu-ţi cuprinde mâna să te ridice, el e acolo: te ridică şi te aşază la braţele celei pe care tocmai ai invocat-o „Bucură-te, Marie”.

În braţele Mariei a fost şi sentimentul nostru că ne aflam şi în braţele ei speram să adormim în acea noapte. Voiam ca Preacurata să fie binecuvântarea noastră în timpul odihnei. Pe un colţ de hârtie am scris: adorm sperând să am bucuria unui vis, aşa, ca Iosif. Eram în patria visurilor, îmi permiteam îndrăzneala unei astfel de cereri. Printr-un somn odihnitor ne pregăteam pentru o nouă zi în care vom striga din nou: „Bucură-te Marie, cea plină de har! Domnul este cu tine!”

O notă din simfonia veşniciei

„Muzica este o lege morală.
Ea dă suflet Universului, aripi gândirii, avânt închipuirii,
farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor.
Ea este esenţa ordinii,
înălţând sufletul către tot ce este bun,drept şi frumos”
(Platon).

La ieşirea din sala de spectacole am ajuns din urmă un dialog. Atunci s-au aşezat în mine cuvinte care nu-mi mai dau linişte: „Omul ăsta ştia că urma să moară”. Era vorba despre Pyotr Ilyich Tchaikovsky, despre felul în care maestrul şi-a încheiat cea de-a şase simfonie, pe care abia o ascultasem. De unde a ştiut el că doar la câteva zile avea să moară?, se întreba nedumerită o doamnă. Pentru că felul stins în care se termină „Patetica” vorbeşte tocmai despre stingerea sa. Dacă nu ar fi murit, spun eu, ar fi schimbat ceva în simfonia asta: poate ar fi schimbat între ele partea a III-a cu a IV. Dar nu a mai apucat: la doar nouă zile după ce a terminat de compus Simfonia a VI-a şi după ce şi-a văzut opera aceasta executată în premieră în Saint Petersburg a murit.

La cum e lucrată această simfonie-testament, la ruperile de ritm, la toate acele treceri de la o interpretare vivace la una lamentată şi invers de la piano la forte, la finalul ei atât de imprevizibil şi nesigur (încât nimeni nu îndrăznea să înceapă să aplaude!) sigur şi-a simţit sfârşitul. El, spune un biograf, s-a grăbit să termine lucrarea pentru că trebuia să plece la Londra, însă spiritul său creator cred că-l zorea să pună ultima notă pe portativ simţind că va pleca din lumea asta. Da, poate că sufletul simte, dar omul nu mai are timp să-şi asculte sufletul şi se grăbeşte spre următoarea etapă, zi, lucrare.

Întrebarea asta-mi tot răsună: simţim că murim sau nu? De ştiut ştim toţi că vom muri, dar când? Vor fi oare semne care ne vor anunţa? Ni se va întâmpla ceva deosebit care să ne pună pe gânduri şi să ne dea de înţeles că „timpul este aproape”?

Eu cred că nu. Murim, cei mai mulţi dintre noi, tocmai când nu ne aşteptăm. Moartea e imprevizibilă. Ne ia pe sărite. Nu ţine cont de nimic. Şi mai e ceva: nu facem repetiţii pentru o moarte bună. Se fac repetiţii pentru ca nunta să iasă bine; se fac repetiţii pentru ca un eveniment să aibă tot ce trebuie; se fac zeci de repetiţii pentru o piesă de teatru care poate vorbeşte chiar despre moarte. Dar… adevărata moarte nu se repetă. Se întâmplă o singură dată. De multe ori brusc: „nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. Şi nimeni nu-i dă dreptul sau puterea celui ce-a murit urât să mai încerce odată. De asta părinţii Bisericii au spus mereu: „De moarte grabnică şi neprevăzută, mântuieşte-ne Doamne”. De moarte urâtă, mântuieşte-mă Doamne. Să mori urât, adică singur, brusc, plin de dureri, strigând fără să fii auzit, certându-te pe tine, nemulţumit, neterminat, cu disperarea în ochi, cu sufletul gol, cu mâinile făcute pumn şi ridicate ca un semn de revoltă. Să mori urât e să mori cu păcat, cu regrete, să laşi în urmă oameni cu care nu te-ai împăcat, vieţi pe care nu le-ai trăit, dialoguri neîncepute. Să mori urât e să nu poţi privi spre cer, să nu vrei să strigi cu speranţă „Tată, iată-mă! Vin la tine!”.

Da, când te gândeşti la moarte ai impresia că singura carte care contează e „Îndreptar pentru o moarte bună”. Restul cărţilor sunt sfaturi şi poveşti, aceasta este viaţa: să ştii să mori bine şi să te pregăteşti. Da, de fapt, dacă nu am putut şi nici nu a fost cazul să fac ceva pentru ca naşterea mea să fie bună, frumoasă, asta pentru că au făcut părinţii să fie aşa, pentru moartea mea însă trebuie să lucrez eu. Am văzut că oamenii care s-au pregătit mereu pentru o moarte bună, de fapt s-au antrenat pentru o viaţă bună. Da, devine din ce în ce mai clar: pregătirea pentru o moarte bună, cea mai bună pregătire pentru o moarte frumoasă, e o viaţă trăită bine, frumos, armonios. Aşa cum ni se spunea mereu: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Asta pentru că într-o zi, chiar va fi ultima”.

Cel mai trist este să uiţi că într-o zi vei muri. Şi cine uită că va muri, uită şi cum trebuie să trăiască. Ba chiar uită să trăiască! Ce bine ar fi dacă am începe toţi să ne comportăm ca simpli muritori: să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară; să ştii să te aşezi lângă cel ce plânge şi să-l îmbrăţişezi; să ştii să te ridici şi să sari împreună cu cel care tresaltă de bucurie; să ştii să îngenunchezi şi să săruţi pământul drag al străbunilor sau fruntea nepoţilor; să ştii să „pierzi” timpul ascultând muzica şi oamenii, citind cărţile şi sufletele, privind filmele şi chipurile, pătrunzând creaţia şi fiinţele. Să ai curajul să dansezi în ploaie, să stai pe valuri înspumate, să urci pe munţi înzăpeziţi; să te trezeşti devreme doar ca să surprinzi un răsărit, să iei de mână un bătrân ca să-l treci strada, să-ţi împarţi îngheţata cu copilul ce-ţi cere totul doar dintr-o privire cu ochi mari; să simţi să dai şi celui ce nu-ţi cere, să potoleşti un dor ascuns sub crăpături de inimi, să deschizi uşi ce n-au mai fost mişcate.

Ce bine e să nu uiţi că eşti un simplu muritor, purtat de vânt, încet ori iute pe pământ; un glas ce treci prin vieţi de oameni; o privire ce revarsă lumină în suflete şi chipuri. Suntem doar două mâini ce stau împreunate şi se desfac pentru a prinde ceva, pe cineva, într-o puternică îmbrăţişare. Eşti mic, eşti doar un pas mărunt ce călătoreşti şi vrei să micşorezi distanţa dintre oameni. Eşti ceea ce reuşeşti să laşi în inimi, în suflete, nu în lucruri. Rămâi doar acolo unde ai intrat primit şi invitat, nu peste ce te-ai aşezat cu forţa. Rămâi înscris pe veci în cei ce te iubesc. Şi cred că şi ei rămân întipăriţi în noi: ce-am să vorbesc în cer cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ce altceva dacă nu poveşti despre cei dragi ai mei, ca ei, cei sfinţi, să-i îndrăgească şi să-i ocrotească, să-i poarte şi pe ei în cer?!

Nu ştiu să mor pentru că nu am mai murit, dar ştiu că voi muri şi voi trăi să-nvăţ să mor. Vreau să trăiesc ca muritor, om trecător, şi să nu uit că nu-s decât o pată de timp pe pânza veşniciei. Şi eu, şi tu, noi toţi suntem o notă, doar un timp, un semn atât de mic din simfonia veşniciei ce a compus-o Dumnezeu şi-o cântă îngerii armonios. 

Despre predicatori

Textul de astăzi, de la Oficiul lecturilor e mai mult decât grăitor. E o bijuterie de adevăr:

Responsabilitatea acțiunilor noastre

Să auzim ce spune Domnul când îi trimite pe predica­tori: Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini! Rugați-l, deci, pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui! (Mt 9,37-38). Pentru un seceriș mare, lucrătorii sunt puțini; nu putem vorbi despre această lipsă fără o tristețe adâncă, deoarece sunt persoane care ar asculta cuvântul bun, însă lipsesc predicatorii. Iată, lumea este plină de preoți, și totuși, rar se găsește unul care lucrează în secerișul Domnului; ne-am asumat misiunea preoțească, dar nu facem faptele pe care le presupune misiunea.
Fraților preaiubiți, gândiți-vă bine la ceea ce este scris: Rugați-l pe Domnul secerișului să trimită lucră­tori la secerișul lui. Rugați-vă pentru noi, ca să fim în măsură să lucrăm pentru voi așa cum se cuvine, pentru ca limba să nu se blocheze atunci când vorbește, iar tăcerea noastră să nu ne condamne în fața judecătorului cel drept pe noi, cei care ne-am asumat misiunea de predi­catori. Adesea limba predicatorilor își pierde vioiciunea din cauza păcatelor lor; adesea celor care sunt la conducere le este luată posibilitatea predicării din cauza credincioșilor.
Limba predicatorilor este împiedicată de păcatul lor, așa cum spune psalmistul: Celui păcătos, Dumnezeu îi spune: Pentru ce vorbești despre poruncile mele? (Ps 49[50],16). Alteori, glasul predicatorilor este împiedicat în mod vinovat de credincioși, așa cum îi spune Domnul lui Ezechiel: Voi face să ți se lipească limba de cerul gurii și vei rămâne mut. Astfel, nu vei mai fi pentru ei unul care le reproșează, pentru că sunt un neam de răzvrătiți (Ez 3,26). Ca și cum ar spune: Ți se ia cuvân­tul predicării, deoarece poporul nu este vrednic să asculte îndemnul adevărului, acel popor care s-a răzvrătit împo­triva mea prin faptele sale. Însă nu este ușor să se știe mereu din vina cui este luat cuvântul predicatorului. Dar se știe cu toată certitudinea că tăcerea păstorului îi dăunează uneori lui însuși și întotdeauna credincioșilor supuși lui.
Fraților preaiubiți, sunt și alte lucruri care mă întris­tează adânc în modul de a trăi al păstorilor. Și ca să nu pară supărător față de cineva ceea ce spun, mă acuz în același timp și pe mine, deși mă aflu în acest loc, desigur, nu prin alegerea mea, ci constrâns de timpurile tulburi în care trăim. Ne-am înglodat în lucruri pămân­tești; deși prin misiunea preoțească am asumat ceva, altceva arătăm prin fapte. Părăsim slujirea predicării și suntem numiți episcopi, dar poate că mai curând spre condamnarea noastră, dat fiind faptul că avem titlul onorific, și nu calitățile. Cei care ne-au fost încredințați îl părăsesc pe Dumnezeu, iar noi stăm liniștiți. Zac în păcatele lor, iar noi nu le întindem mâna pentru a-i corecta.
Oare cum va fi posibil să corectăm viața altora dacă o neglijăm pe a noastră? Fiind toți copleșiți de treburi pământești, devenim cu atât mai insensibili în interior, cu cât părem mai atenți la treburile exterioare.
Tocmai pentru aceasta, sfânta Biserică spune mădu­larelor sale bolnave: M-au pus păzitoare a viilor, dar via mea nu am păzit-o (Ct 1,6). Puși păzitori ai viilor, noi nu păzim deloc via, deoarece, fiind implicați în acțiuni străine, neglijăm slujirea pe care ar trebui să o îndeplinim.

Din Omiliile asupra Evangheliilor ale sfântului Grigore cel Mare, papă
(Omil. 17, 3.14: PL 76, 1139-1140.1146)

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: