Cred, Doamne!

Mersul pe jos e din ce în ce mai recomandat. Medicii, nutriţioniştii, curioşii şi dornicii de noutăţi etc. toţi te îndeamnă să mergi cât mai mult pe jos, să faci mişcare: cel puţin 30 de minute, spune reclama, nu? Însă în Iaşi mersul pe jos devine foarte uşor rugăciune. Ştiu, unii se vor gândi din prima la rugăciunea de pocăinţă, la cât de stricate sunt drumurile. Şi într-adevăr, e o mare pocăinţă să treci prin anumite porţiuni, mai ales acum, după ploaie. Intri imediat la apă şi noroaie, ba chiar în gropi destul de încăpătoare.

Însă nu vreau să vorbesc despre mersul pe jos ca pocăinţă. Gândul, după plimbarea de astăzi, mă poartă la rugăciunea de admiraţie. Nu ai cum să mergi pe jos, pe străzile din Iaşi, şi să nu-ţi treacă prin minte un gând de admiraţie faţă de Dumnezeu. Te surprinzi cât de uşor ridici ochii spre cer plin de uimire în faţa frumuseţii. Oriunde în Iaşi vezi fie o biserică strălucitoare ce-ţi înalţă spiritul, fie un chip frumos, limpede, ce te faci să-ţi ridici capul din pământ, fie un copac cu frunze ruginite într-o simetrie a culorilor sau o floare care se împotriveşte frigului şi se încăpăţânează să rămână fermecător de înflorită. Toate te trimit cu gândul la Dumnezeu: construcţiile şi oamenii, anotimpul şi natura.

În drumul spre casă, în timp ce se derulau prin faţa ochilor mei imagini ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi totodată ale dragostei oamenilor faţă de Dumnezeu, mi-am amintit de scrierea lui Mircea Eliade O fotografie veche de 14 ani. (Am mai vorbit despre această scriere într-o predică postată AICI, pe blog). Am ajuns cu gândul la această scriere pentru că mă simţeam obosit să tot aud că „astăzi, dom’le, nu mai este credinţă. Lumea nu mai crede. Lumea se duce de râpă! Dumnezeu trage să moară” Nu-i adevărat. Astăzi este credinţă. Oamenii cred. I-am văzut eu zilele astea, aici, în Iaşi.

Am văzut zeci şi sute de oamenii bucurându-se şi rugându-se pentru că a început Anul credinţei. Oameni hotărâţi nu doar să fie mai buni, ci să creadă mai bine, mai puternic. Am întâlnit persoane convinse că în acest an îi vor face şi pe alţii să creadă.

Am văzut credinţa aici în Iaşi umblând pe străzi şi lipindu-se de inima oamenilor cu lumânări în mână şi cu ramuri atât de înmiresmate de busuioc şi alte flori şi plante. Am văzut credinţa cum se strecura în sufletul oamenilor împreună cu picăturile de ploaie ce nu i-au speriat pe cei care au stat zeci de ore ca să-şi pună bucuria sau tristeţea, ceea ce este viu sau ceea ce este mort, în braţele celei pe care toţi o aclamau cântând: „Bucură-te sfântă Parascheva cea mult folositoare”. Am văzut cum credinţa e ca iubirea: mai tare decât frigul şi cum ea încălzeşte tot ce e rece şi dă curaj, înmoaie inimile împietrite. Ore întregi au stat oamenii la rând ca să ajungă în sfântul altar al celor două biserici ortodoxe sfinţite numai în ultima săptămână: biserica „Duminica tuturor sfinţilor” (Banu, de pe Lăpuşneanu) şi biserica „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Tătăraşi). Iar acum două săptămâni a fost sfinţită şi biserica romano-catolică Sfânta Tereza (Nicolina), spre încântarea sufletelor credincioşilor din acea comunitate.

Aşadar, cui spun unii că nu mai este credinţă? Sau că Dumnezeu a murit? Îndrăznesc ei să stea şi să-i numere pe cei care zi de zi merg şi se roagă în bisericile din Iaşi? Îndrăzneşte cineva să participe la slujbele de fiecare zi şi să vadă că oamenii sunt acolo, cad în genunchi în faţa Evangheliei şi a sfintei împărtăşanii şi se roagă, şi apoi să mai spună că nu mai este credinţă?

Cui spuneţi voi că lumea nu mai crede? Mie nu încercaţi să-mi spuneţi, pentru că eu am văzut. Poate că eu sunt cel care crede mai puţin. Dar oamenii pe care i-am întâlnit şi i-am văzut zilele astea, ei cred mult, încurajator de mult.

Acum e totul ca în povestirea lui Mircea Eliade cu fotografia. Mă simt şi eu un fel de Dumitru faţă în faţă cu cei care vor să mă descurajeze. Reiau fragmentul:

Se povesteşte despre un român, numit Dumitru, că avea o soţie grav bolnavă. S-a întâmplat ca aceasta să fie vindecată în mod miraculos, de un pastor canadian, Martin. Acesta a vindecat-o de la distanţă, având în faţă doar fotografia ei. La patru ani după acest miracol, Dumitru îl caută din nou pe pastorul făcător de minuni pentru a-i mulţumi. Dar nu-l mai găseşte. Ba mai mult, află că era un escroc: nu avea nici o putere taumaturgică, între timp fusese şi condamnat la doi ani de închisoare, iar acum îşi câştiga existenţa lucrând într-un bar.

Dumitru merge în acel bar. Îl găseşte, îi mulţumeşte din nou şi îi aminteşte de minunea ce s-a petrecut în urmă cu 4 ani. Dar fostul pastor răbufneşte:

„Sunt un farsor, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soţiei dumitale e o simplă sugestie, de altfel am plătit pentru minciunile şi înşelătoriile mele cu doi ani de închisoare. Cât despre Dumnezeu, află că Dumnezeu nu există! Dumnezeu a murit… Lasă-mă, nu-mi aminti de trecut, pleacă.” Şi deoarece Dumitru tot stăruie şi-i arată fotografia şi-l copleşeşte cu mulţumiri şi-l slăveşte pe Dumnezeu, impostorul izbucneşte exasperat: „Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu, pentru că nu ne mai e accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva…iar acel undeva nu face parte din lumea noastră… A murit!”…

Ştiţi cum a răspuns Dumitru, om simplu, acestei formulări a morţii lui Dumnezeu? Nu prin argumente teologice, nu tunând şi fulgerând,ci simplu de tot:

„Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă… Nu mă păcăliţi cu una cu două… Degeaba vă trudiţi dumneavoastră să mă duceţi în ispită”… Apoi îşi face semnul crucii şi spune „Doamne fereşte”… Credinţa simplă, dar fermă, îl face ca vorbirea despre moartea lui Dumnezeu să fie o năzdrăvănie a minţii, curată hulă şi divagaţie care nu poate fi întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (ca Doamne fereşte!) şi facerea semnului Sfintei Cruci…

Pentru sănătatea dvs. faceţi zilnic cel puţin 30 de minute de mişcare spre una din bisericile din Iaşi – casa lui Dumneze; sau pe străzile pe unde trec oamenii frumoşi, cei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; sau prin parcul ruginit şi înflorit care cândva l-a făcut pe însuşi Dumnezeu să strige: „Totul e foarte bine!”. Credinţa creşte cu fiecare pas făcut spre locul în care Dumnezeu aşteaptă să fie întâlnit: biserică, om, natură.

Acum nu pot decât să zic iară şi iară: cui spuneţi voi că nu mai e credinţă? Mie? Nu, mie nu-mi spuneţi. Credinţă este, eu am întâlnit-o. Poate voi nu mai credeţi. Dar eu, ei, noi credem. Dar tu?

PS. „Să vă dea Dumnezeu noroc. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă… Nu mă păcăliţi cu una cu două… Degeaba vă trudiţi dumneavoastră să mă duceţi în ispită”.

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: