Big Brother: văzul omului şi privirea Domnului!

Între voi să nu fie aşa:
cel care vrea să fie mare între voi, să fie servitorul tuturor.
Nu de oameni să vă temeţi, ci de Dumnezeu!

În anul 1948 George Orwell a scris un roman politic pe care l-a intitulat simplu, dar profetic, 1984. În această operă el descrie marea teroare a regimurilor totalitariste. În centrul cărţii se află ideea unui misterios „Big Brother” – Fratele cel mare care stă mereu cu ochii pe tine. Teroarea venea din faptul că cineva te priveşte mereu. Eşti văzut, monitorizat, analizat etc. Nu poţi să faci nimic fără să se afle. Povestea personajului principal intelectualul Winston Smith e captivantă, dar şi tulburătoare: când trăieşti sub o asemenea presiune – cu cineva care te urmăreşte mereu şi abia aşteaptă să greşeşti ca să te distrugă – ai toate şansele să cedezi psihic.

Asta se întâmpla în 1948. Mulţi ani mai târziu, pe 16 septembrie 1999 se lansa în Olanda un show tv numit Big Brother: un concurs în care un grup de oameni erau monitorizaţi şi transmişi pe un post de televiziune naţional 24 de ore din 24. De la teroarea regimurilor totalitariste de a fi urmărit încontinuu şi de a nu avea dreptul la intimitate s-a trecut la dorinţa de a depăşi orice barieră a vieţii private. De la teroarea comunista s-a trecut la distracţia Big Brother care a ajuns şi în România în 2003 şi care anihila orice intimitate şi morală. Acum să fii urmărit sau să urmăreşti pe altul era o distracţie care smulgea zâmbete sau făcea să crească adrenalina.

Puţin mai târziu să fii urmărit nu a mai fost nici parte a terorii regimurilor totalitariste, nici fragmente de distracţie sau destindere, ci o necesitate pentru siguranţa mondială. Astfel că după multe alte ţări şi în România, chiar în acest an, în iunie 2012, s-a aprobat aşa numita lege Big Brother: „Furnizorii de telefonie fixă, mobilă şi internet sunt obligaţi să stocheze timp de şase luni toate datele legate de convorbirile telefonice şi schimbul de email-uri, cu excepţia conţinutului corespondenţei electronice sau al convorbirii telefonice. În cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă trebuie să se reţină numărul celui care formează, numărul destinatarului, numărul celui spre care a fost redirecţionat apelul, precum şi numele acestora. În cazul serviciilor de internet, se vor reţine utilizatorul, serviciul de telefonie folosit, numărul de telefon al apelantului şi al destinatarului, numele şi adresa abonaţilor, identitatea echipamentului folosit”.

Un traseu uluitor: teroare, divertisment, necesitate (sau nevoia de siguranţă). De la teroarea de a fi supravegheat, la distracţia de a rămâne fără intimitate, apoi la necesitatea de a fi urmărit ca lucrurile să nu scape de sub control.

Acum se monitorizează tot: telefoane şi emailuri urmărite, camere de filmat peste tot etc. Şi nu e vorba de un lucru făcut din curiozitate, ci din teamă, din neîncredere. Omul nu mai are încredere în om: ne temem unii de alţii, de răul pe care ceilalţi pot să ni-l provoace.

Ba mai mult, toată această monitorizare nu este ea oare semnul că nu se mai crede într-un punct esenţial al învăţăturii despre Dumnezeu? Şi anume, cel în care încă din copilărie am fost întrebaţi şi învăţaţi: „Ştie şi vede Dumnezeu toate?” „Da, Dumnezeu ştie şi vede toate, chiar şi gândurile noastre cele mai ascunse”.

Dumnezeu ştie şi vede toate…totul! Intră până la ultima scânteie a dorinţelor, până la cea mai ascunsă licărire a minţii, pătrunde cu privirea sa tot. Nu-i scapă nicio mişcare, gând sau întâmplare. Dacă am conştientiza acest „Dumnezeu ştie şi vede tot” nu am mai avea nevoie de legea Big Brother; nu ne-am mai amuza, ci ne-am ruşina şi ne-am dezice de un show ca Big Brother; nu ar mai fi existat regimuri totalitariste cu un Mare Frate care ştie tot ce mişcă.

Acest „a şti totul despre cineva” mă poartă cu gândul la primul capitol din opera 1984. Capitolul începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine”, lucru care ne poate duce în două direcţii. Prima ar fi că Fratele cel Mare ne ocroteşte, lui îi pasă de soarta noastră, de aceea se interesează mereu de noi şi nu ne scapă din priviri. A doua e că noi nu putem face nimic fără ca el să ne vadă, nu putem acţiona fără ca el să ştie pentru că ne supraveghează continuu şi dacă facem ceva împotriva lui sau ceva greşit suntem supuşi la chinuri.

Dumnezeu se regăseşte în prima din aceste direcţii: lui Dumnezeu îi pasă de noi şi de mântuirea noastră şi încearcă să ne ţină aproape de el. Dumnezeu ştie că în inima noastră se duc bătălii pentru diferite cereri ca ale fraţilor din evanghelie. Ştie că deseori şi noi ne apropiem de el şi să-i spunem: „Doamne, am vrea să ne împlineşti o rugăminte”. Poate chiar astăzi am venit la biserică cu gândul de a primi din partea lui Dumnezeu un mic favor, o mică atenţie: ajutor la şcoală, serviciu sau poate vindecarea cuiva drag, un loc sau o funcţie mai bună etc. Care e gândul cu care ne apropiem astăzi de Isus Cristos?

Din Evanghelie aflăm de ce s-a apropiat Dumnezeu de om: nu ca să-l urmărească cu gândul ca imediat ce a greşit să-l pedepsească, ci ne spune Isus: „Fiul Omului a venit să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,45). Să-şi dea viaţa! Este ceea ce deja anunţase Dumnezeu profetul Isaia şi am ascultat şi noi în prima lectură: „Prin suferinţele sale, cel drept, servitorul meu, va îndreptăţi mulţimile; va lua asupra sa fărădelegile lor” (Is 53,11).

Sfânta Scriptură, aşa cum ne învaţă de ce s-a apropiat Dumnezeu de om, ne spune şi de ce se apropie unii oameni de Dumnezeu. În evanghelie ne sunt amintiţi doi oameni doritori de favoruri: „Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: „Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte”. El le-a zis: „Ce aţi vrea să fac pentru voi?”  Ei i-au răspuns: „Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire” (Mc 10,35-37).

Aş vrea să intrăm în fragmentul acestei evanghelii, să retrăim momentul şi să ne imaginăm privirile celorlalţi zece ucenici despre care se notează că au fost cuprinşi de indignare. Putem spune că din acel moment ucenicii au stat cu ochii pe fraţii Ioan şi Iacob ca nu cumva să le scape ceva. Fii lui Zebedeu nu cred că au ştiut cât rău pot provoca comunităţii prin atitudinea lor, prin cuvintele lor. Nu cred că noi conştientizăm întotdeauna cât de mult contează ceea ce spunem sau facem în mijlocul celorlalţi. Uităm ce valenţe pot da unii gesturilor sau cuvintelor noastre: putem edifica sau scandaliza, putem atrage la credinţă sau îndepărta. Uităm că oamenii sunt cu ochii pe noi, cei care ne numim creştini: ne urmăresc fie pentru că vor să înveţe ceva, fie că vor să cunoască creştinismul, fie pentru a vedea cum nu ne trăim viaţa de credinţă şi astfel să-şi alimenteze necredinţa sau ateismul lor.

E incredibil cât de uşor facem unele lucruri atunci când suntem singuri sau într-un anturaj confortabil, lucruri pe care nu le-am face niciodată în faţa părinţilor sau a rudelor care ne ştiu de „oameni cu suflet bun”. E incredibil cum ignorăm un Dumnezeu atât de prezent în viaţa noastră. El e mereu aici, cu privirea aţintită asupra noastră, iar noi ne facem că nu-l vedem. Ne ascundem de oameni şi ne bucurăm când reuşim să-i fentăm, să-i amăgim, însă de Dumnezeu şi de privirea sa uităm. Un chin al sufletului şi o compromitere a vieţii veşnice este această uitare a crezului că Dumnezeu vede totul, toată profunzimea inimii şi înălţimea minţii, fiecare colţ al sufletului şi fiecare unghi al gândului. Da, Dumnezeu vede şi ştie toate, însă noi uităm şi ne ferim de oameni, lăsându-l pe Dumnezeu în ignoranţă.

De fapt, acest mare şi important adevăr vreau să ni-l reamintim în această Duminică: toţi suntem participanţi la un fel de show la scară mondială. Toţi suntem mereu priviţi, atât de Dumnezeu cât şi de oameni. Nu trebuie să uităm că oamenii din jurul nostru ne privesc şi ne analizează limbajul şi gesturile. Visăm să mergem misionari în ţări îndepărtate şi acolo să-l predicăm pe Cristos, slujitorul tuturor. Însă uităm sau nu reuşim să fim misionari aici, acasă unde trebuie să dăm mărturie despre acelaşi Cristos.

E mai uşor să fii misionar acolo unde întâlneşti oameni noi, care îţi văd doar părţile bune, dar nu îţi ştiu şi ascunzişurile inimii. E mai palpitant să predici acolo unde adrenalina e la ea acasă şi îţi dă avânt, pentru că trăieşti înconjurat de diferite pericole: E mai încurajator să fii misionar acolo unde roadele se văd imediat în sutele de oameni primesc botezul. Însă efortul e aici, acasă, cu ai tăi sau ai noştri când trebuie să fii misionar pentru vecini, colegi de clasă sau de muncă, prieteni sau rude. Aici trebuie să începem să fim misionari: ceilalţi privindu-ne să vadă că în noi şi-a făcut loc cuvântul lui Cristos. Aici e greu pentru că deseori necredinţa lor ne descurajează sau slaba noastră credinţă prezentă în faptele şi cuvintele noastre îi împietreşte în ateismul lor.

Mesajul pentru Ziua Mondială a Misiunilor are această invitaţie în titlul ales de papa Benedict al XVI-lea: „creştinii sunt chemaţi să facă să strălucească din nou cuvântul adevărului” (Porta fidei, nr. 6). Lumina adevărului despre care prima lectură din profetul Isaia spune: va vedea lumina şi această lumina îl va copleşi de bucurie. Nu ni se spune că trebuie să mergem mii de Km pentru a face să strălucească această lumină. Sfânta Tereza a Pruncului Isus nu a străbătut nici măcar un km şi este numită patroana misiunilor. Aceasta pentru că a fost un exemplu pentru cei din jur şi, mai ales, s-a rugat şi a oferit multe din jertfele sale pentru operele misionare. Altfel spus, şi-a trăit credinţa în mod desăvârşit convinsă fiind că Dumnezeu ştie şi vede toate, orice gând sau gest mic.

Ceea ce trebuie să facem şi noi. Să ne trăim credinţa! Sau aşa cum ne îndeamnă autorul scrisorii către evrei din lectura a doua de astăzi: să ţinem cu tărie credinţa pe care o mărturisim. Iar credinţa noastră este legată de Cristos, slujitorul tuturor. Ai grijă ca ceea ce citeşti şi mărturiseşti să crezi, ceea ce crezi să predici, ceea ce predici să practici! Acest îndemn e valabil pentru toţi, nu doar pentru preoţi în ziua hirotonirii lor.

Vă invit ca astăzi să nu ne concentrăm pe cât de bine ştim sau cunoaştem evanghelia sau textele sacre, ci pe cât de mult le credem, le trăim şi le predicăm. Este bine să ştim multă teorie, dar e mult mai bine să avem o viaţă care să reflecte toată teoria cunoscută.

Astăzi să nu aşteptăm să ajungem în Africa sau Asia pentru a predica evanghelia, ci să începem de aici, de acum: din seminar, din viaţa de familie, din felul meu de a fi în casă sau la serviciu. Dumnezeu ne priveşte şi mă întreb: oare-i place ce vede? Nu de ochii lumii să ne temem. Privirea oamenilor se aşază pe chip, rămâne la suprafaţă. Să ne cutremurăm în faţa privirii pătrunzătoare a lui Dumnezeu, cel care despică în două fiecare firicel de gând şi-i găseşte nucleul. Nu de ochii iscoditori ai omului mă tem, ci de privirea Domnului ce pătrunde gândului inimii şi zvâcnirile minţii.

Astăzi să nu aşteptăm ca să ajungem preoţi sau la o anumită vârstă sau funcţie pentru a trăi evanghelia şi a o predica. Ci să începem să trăim credinţa, să facem să strălucească din nou în jurul nostru cuvântul adevărului. Iar Dumnezeu, care ne priveşte şi vede tot, va îndrăgi viaţa noastră.

Să cerem sprijin în dorinţa noastră de a face să strălucească adevărul lui Cristos de la Maria, regina misionarilor. Ea este prima evanghelizatoare, este cea dintâi care l-a dus pe Cristos lumii. Ea să ne ajute să trăim senini sub privirile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, mereu exemple de credinţă pentru cei care ne privesc.

Iar dacă astăzi conştientizăm că Domnul ne priveşte, ne citeşte sufletul şi începem să ne temem pentru că ne descoperim păcătoşi şi slabi, ni se spune ce trebuie să facem: „să ne apropiem cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită”, cum suntem îndemnaţi în lectura a II-a. Să ne apropiem cu încredere şi tronul harului şi să ne ridicăm inimile spunând împreună cu psalmistul:

Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul,
pentru că este ajutorul şi apărătorul nostru.
Fie, Doamne, mila ta asupra noastră,
precum şi speranţa noastră este în tine (Ps 32,20.22).

Amin!

Duminică, 21 octombrie 2012 

† DUMINICA a 29-a de peste an
Ss. Ursula si îns., m.; Celina

 

LECTURA I
Dacă îşi va da viaţa ca ispăşire, servitorul Domnului îşi va vedea urmaşii.

Citire din cartea profetului Isaia 53,10-11
10 Domnul a voit să-l zdrobească pe servitorul său prin suferinţă. Dar dacă îşi va da viaţa ca ispăşire pentru păcate, îşi va vedea urmaşii, îşi va prelungi zilele şi voinţa Domnului se va împlini prin el. 11După ce sufletul său va fi trecut prin suferinţe, el va vedea lumina şi această lumină îl va copleşi de bucurie. Prin suferinţele sale, cel drept, servitorul meu, va îndreptăţi mulţimile; va lua asupra sa fărădelegile lor.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 32,4-5.18-19.20 şi 22 (R.: 22)
R.: Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine.
4 Drept este cuvântul Domnului
şi în toate lucrările sale se arată adevărul.
5 El iubeşte dreptatea şi adevărul,
pământul este plin de bunătatea Domnului. R.

18 Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi
spre cei care se tem de dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui,
19 ca să-i scape de la moarte
şi să-i hrănească în timp de foamete. R.

20 Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul,
pentru că este ajutorul şi apărătorul nostru.
22 Fie, Doamne, mila ta asupra noastră,
precum şi speranţa noastră este în tine. R.

LECTURA A II-A
Să ne apropiem cu încredere de tronul harului.

Citire din Scrisoarea către Evrei 4,14-16
Fraţilor, 14 în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, avem un mare preot care a străbătut cerurile; să ţinem, prin urmare, cu tărie credinţa pe care o mărturisim. 15 Noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat. 16 Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită.

Cuvântul Domnului

ALELUIA Mc 10,45
(Aleluia) Fiul Omului a venit să-i servească pe alţii
şi să-şi dea viaţa pentru răscumpărarea tuturor. (Aleluia)

EVANGHELIA
Fiul Omului a venit ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,35-45
În acel timp, 35 Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: „Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte”. 36 El le-a zis: „Ce aţi vrea să fac pentru voi?” 37 Ei i-au răspuns: „Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire”. 38Isus le-a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?” 39 Ei i-au răspuns: „Putem!” Isus le-a zis: „Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi, 40 dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite”. 41 Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. 42 Isus i-a chemat şi le-a spus: „Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea.43 Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; 44cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. 45 Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”.

Cuvântul Domnului

Predica din Capela Seminarului, ITRC,
21 octombrie 2012, duminica a XXIX-a din timpul de peste an
şi Ziua Mondială a Misiunilor.

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: