Renaşterea

Experienţa păcatului face parte din viaţa noastră. Toţi au păcătuit, spune şi Scriptura prin apostolul Paul (cf. Rom 3,23). Nu cred că este cineva care să nu fi păcătuit măcar o dată, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, cu voinţă sau fără, în lucru grav sau mai puţin grav, încălcând o poruncă sau omiţând un bine. Toţi ne-am obosit conştiinţa şi ne-am încărcat inima cu fel şi fel de reacţii, cuvinte sau fapte care au pus în umbră bunătatea din noi. Avem zile întregi când chemarea lui Dumnezeu la desăvârşire – Fiţi sfinţi pentru că eu sunt sfânt (1Pt 1,16) – este pentru noi o povară ce ne alungă somnul nopţii şi seninătatea zilei.

Când păcătuieşti şi conştientizezi răul făcut totul se schimbă. Nimic nu mai are gust. Şi atunci dacă mai zâmbeşti o faci doar ca să se vadă, să salvezi imaginea făcându-te martor devotat cuvintelor „aparenţele înşală”. De fapt, în interior nu mai simţi zâmbetul, nu ştie sufletul în acele clipe de zâmbetul chipului tău. Ţi-e inima tristă. Virtuţile plâng în tine. Toţi talanţii sunt sufocaţi, îngropaţi sub viciu.

Când păcătuieşti te simţi ca într-o cădere în gol (aşa, ca în visele copilăriei când cădeam de la mare înălţime printre balustrada scărilor). Eşti nesigur, neputincios, nu găseşti nimic de care să te sprijini. Cauţi cu disperare ceva de care să te agăţi pentru a te opri. Însă căderea e prea mare, viteza creşte prea puternic şi eşti neputincios. Aştepţi disperat şi vlăguit contactul cu pământul.
Căderea e mare, zdrobitoare şi zgomotul întâlnirii celor două corpuri – al tău şi al pământului – va fi asurzitor. Toţi vor fi surprinşi: cum de ai căzut tocmai tu?

Când păcătuieşti dacă vezi o cruce sau un crucifix prima reacţie e să întinzi mâna, să-l atingi şi să-l îndrepţi. Pare că stă strâmb, că nu e drept. Însă adevărul e altul: crucea e dreaptă, cel răstignit şi el este drept (şi încă ce drept!), noi, cei care păcătuim, suntem cei strâmbi. Lucrurile nu-şi schimbă forma sau poziţie, însă noi începem să vedem lucrurile deformat, după noua „formă” strâmbă a inimii noastre.

Când păcătuieşti te îndepărtezi de mântuire, de cer, de oameni, de sufletul tău, de Dumnezeu. Te îndrepţi spre rău şi nepăsare. Simţi că te stingi exact ca o lumânare aprinsă în mijlocul zilei în arşiţa pustiului: nu face nici căldură şi nici lumină, doar se consumă nefolositoare. Te zdrobeşte senzaţia de inutilitate într-o lume pe care erai convins că vrei să o faci mai bună, să o laşi mai bună decât ai găsit-o!

Păcatul, oricât de mic ar fi, mă întristează pentru că-mi fură ceea ce am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult: liniştea. De fapt, asta e păcatul: lipsa liniştii. Nu mai ai linişte cu tine, cu Dumnezeu, cu oamenii, cu natura. Totul pare zgomotos. Şi parcă ceva din tine ţipă să faci şi tu mai mult zgomot.

La păcat şi linişte mă gândeam când mergeam spre Iordan în Ţara Sfântă. Plecasem dis de dimineaţă, imediat după micul dejun de la ora 7. Eram un pic somnoroşi şi tăcuţi, dar şi nerăbdători să descoperim noile valori ale zilei. Am trecut prin locul unde e punctul zero, nivelul mării. Apoi am început să coborâm mai jos de acest nivel. Nu aş putea să spun că am simţit o altfel de respiraţie sau ceva diferit. Era doar cald.

Dar gândul meu era la Iordan. Abia aşteptam să văd locul care deschide cerul. Era locul în care botezul a căpătat valoare de sacrament. Mergeam spre locul în care eram convins că voi auzi din nou glasul lui Ioan: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă…. Cine are două haine să împartă cu cel care nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel” (Lc 3,8.11). Mai mult, îmi imaginam cum îl voi simţi din nou pe Isus „negociind” propriul său botez cu Ioan şi spunându-i: „Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15). Şi Ioan la botezat.

Dar în adâncul inimii mele cel mai mult îmi doream altceva. Să se mai deschidă o dată cerurile. Să fie din nou manifestarea sfintei Treimi pe pământ: Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul Sfânt în porumbelul care a coborât asupra lui Isus. Dorinţa sufletului nostru: să vină între noi sfânta Treime. De fapt, noi să fim ridicaţi şi aşezaţi între dumnezeieştile persoane. Ce har, ce onoare, ce vis şi speranţă purtam în noi pe acele locuri pline de emoţii.

Ne-am coborât în Iordan. Ne-am întâlnit cu un alt grup de pelerini români însoţiţi de preoţii lor care se bucurau şi eu de vederea locului sfânt. Iordanul avea acum valenţă ecumenică: eram acolo, în aceeaşi apă, dornici de rugăciune, ortodocşi şi catolici. Picioarele noastre au atins apa binecuvântată şi făcătoare de minuni. Apa convertirilor, a iertării şi a pocăinţei. Ne-am rugat. Am citit şi meditat cuvântul Domnului:

Fraţilor, nu ştiţi că noi toţi, care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? 4 Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într‑o viaţă nouă. 5 Căci dacă am fost împreună sădiţi într‑o moarte asemănătoare cu a lui, la fel vom fi în înviere, 6 ştiind bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu el, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, aşa încât să nu mai fim sclavii păcatului, 7 fiindcă cel care a murit a fost eliberat de păcat. 8 Dar dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu el, 9 ştiind că Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui. (Rom 6,3-9)

Ne-am reînnoit şi făgăduinţele de la botez, lepădându-ne de păcat, de seducţia răului şi de Satana, care este originea şi cauza tuturor păcatelor. Am spus – ca o pregătire pentru anul credinţei – că ne vom strădui să credem mai mult în Dumnezeu Tatăl creatorul, în Fiul răscumpărătorul, în Duhul sfinţitorul. Am fost binecuvântaţi şi stropiţi cu apă.

Toate astea le-am făcut stând în apa Iordanului, simţind cum zeci de peşti ne mişunau printre picioare făcându-ne să tresărim. Unii tresăreau de emoţii. Cineva a lăcrimat.

Eu unul plecasem cu gândul departe. Cu două mii de ani în urmă. Mă tot uitam spre cer parcă voind să localizez unde s-a întâmplat acea deschidere. De unde a răsunat vocea.

Iordanul nu m-a trimis cu gândul la botezul meu. Nu mi-l amintesc. Iar din povestirile celor din familie ştiu că a fost unul normal. Nu mă gândeam nici la zecile de botezuri pe care le-am făcut ca diacon sau preot (deşi unele mi-au rămas bine întipărite pe suflet). Atunci mă gândeam doar la botezul lui Isus. Şi mi-am izgonit mintea spre acel eveniment: Domnul Domnilor, cel fără de păcat, s-a lăsat scufundat în apa purificării, s-a pus sub botezul pocăinţei. Sărmanul Ioan cât de greu s-a lăsat convins. Ştia că lucrurile trebuiau să se petreacă invers: el, Ioan, să fie botezat de Domnul. Însă Cristos l-a convins pentru ca să se împlinească toată dreptatea.

Eram în locul în care a început să se împlinească dreptatea. Imediat Isus şi-a început viaţa şi activitatea publică. Acolo, atunci a început renaşterea. Cât curaj trebuie să fi primit Isus din vocea răsunătoare pe care tot căutam să o localizez. Măcar pentru o secundă de ar fi răsunat şi pentru noi vocea Tatălui cred că am fi rămas acolo. Sau ne-am fi întors transfiguraţi acasă. Locul acela a deschis cerurile. Înălţimile cerurilor s-au lăsat deschise când sub ele, în acea apă, s-a cufundat Domnul oştirilor. „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea” (Mt 3,17).

Aşa a fost atunci. Acum? Acum nu ştiu dacă privind din cer Tatăl mai găseşte vreun fiu, vreun om în care să-şi afle mulţumirea. Şi gândul ăsta te întristează. Îţi vine să te ascunzi sub ape. Să te scufunzi: fie pentru a nu mai fi văzut, fie pentru a te purifica. De fapt, lucrul acesta l-am şi făcut mulţi dintre noi atunci. Ne-am turnat apă în mod simbolic, în semn de pocăinţă. Am „botezat” şi am fost „botezat” simbolic, dar nu în glumă. Totul era prea sacru. Iar apa care se strecura peste creştetul nostru şi se prelingea pe obraz dădea o senzaţie unică: e mângâierea pe care numai iertarea păcatelor o aduce. E ca atunci când Dumnezeu te lasă să-ţi lipeşti obrajii în palmele lui. O picătură s-a strecurat direct spre inimă şi a încălzit-o!

Aşa ceva simţi numai în locul în care cerul s-a deschis şi a coborât Duhul Sfânt. Aşa ceva simţi doar când eşti fără de păcat şi-i place lui Dumnezeu să-şi facă lăcaş în inima ta. Tot ce ne doream atunci era ca Dumnezeu să-şi găsească şi în noi bucuria, mulţumirea. Apa Iordanului şi dorinţa purificării să ne cureţe de păcate. Să începem tămăduirea spre renaşterea sufletelor noastre!

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: