Arhiva pentru ianuarie 9th, 2013

Daţi-le voi să mănânce!

20120828_123041 Biserica_Inmultirii_PainilorEvanghelia de ieri (Mc 6,34-44) mi-a amintit că aici rămăsesem cu relatările despre Pământul Sfânt, despre Ierusalim. Rămăsesem la vizita făcută în biserica „Înmulţirii pâinilor” după plimbarea pe mare. De fapt, mai mult decât mi-a amintit, mi-a dat imbold să mai aştern în scris câteva gânduri din frumoasele zile petrecute acolo. Sunt convins că nimic nu va egala experienţa Ierusalimului, cel puţin nu pe lumea asta. Mi-e greu să gândesc că aş putea găsi ceva care să-mi dea acea senzaţie pe care am simţit-o atunci când am păşit pe urma paşilor săi, când am privit locurile în care el, Domnul, a copilărit şi crescut, în care a făcut minuni şi a învăţat, şi în care apoi a pătimit, a murit şi a înviat. Acolo, dacă te retragi undeva într-un colţ, în linişte, ai impresia că îl auzi încă vorbind, respirând. Acolo mergând pe stradă îţi vine să te întorci brusc şi să-l surprinzi în spatele tău. Acolo eşti mereu în căutarea unei minuni care tocmai se întâmplă, care eşti convins că se va întâmpla chiar sub ochii tăi. Şi uneori chiar o vezi deşi nu o poţi descrie. Toate astea fac din Ţara Sfânta locul minunat al vieţii mele.

Revenind la povestiri, după plimbarea pe lac (pe Marea Galileii) am mers în biserica înmulţirii pâinilor. Acolo îmi amintesc că m-am rugat pentru cei care suferă de foame. Sunt atât de mulţi cei care nu au nici măcar strictul necesar. Prea mulţi!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,34-44

34 Isus a văzut mulţime mare de oameni pe ţărmul mării şi i s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor şi a început să-i înveţe multe. 35 Dar făcându-se târziu, ucenicii lui s-au apropiat şi i-au zis: „Locul este pustiu şi ziua pe sfârşite; 36 dă-le drumul să meargă în cătunele şi satele dimprejur, să-şi cumpere de mâncare”. 37 El le-a răspuns: „Daţi-le voi să mănânce”. Ei i-au zis: „Să mergem noi să cumpărăm pâine de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?” 38 Isus i-a întrebat: „Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi”. S-au dus să vadă câte pâini au şi i-au răspuns: „Cinci pâini şi doi peşti”. 39 El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete-cete pe iarba verde. 40 Ei s-au aşezat în grupuri de câte o sută şi câte cincizeci. 41 Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, ridicând ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă poporului; de asemenea, şi cei doi peşti i-au împărţit la toţi. 42 Au mâncat toţi şi s-au săturat. 43 Au strâns douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce a rămas din peşti. 44 Printre cei ce mâncaseră pâinile, erau cinci mii de bărbaţi.

Cuvântul Domnului

Nu mi se întâmplă mereu, dar uneori, când merg pe stradă şi văd bătrâni, încovoiaţi de ani şi frig, slăbiţi de foame şi de soare, cu ochii acoperiţi de plânsul uitării şi al singurătăţii, simt că strigă cineva la mine: „Daţi-le voi să mănânce!”. Eu? Şi de unde să iau şi ce să iau ca să potolesc foamea miilor de oameni aflaţi în lipsuri? Şi apoi de multe ori văd că nu pâinea le lipseşte, ci o inimă care să-i asculte sau o gură care să le vorbească.

Să le dai o clipă, nu o bancnotă; să le oferi un surâs, nu un colţ de pâine; să ştii să te aşezi pentru un moment lângă ei, nu să le arunci în fugă din surplusul tău. Asta înseamnă să le potoleşti inima, nu stomacul; să le ştergi lacrima din ochii lor brăzdaţi de durere; să-i ţii de mână. Chiar aşa: ai luat vreodată un bătrân de mână? Pielea şi-a pierdut catifelarea tinereţii, însă acum poartă înscrisă istoria vieţii. Este plină de ridurile timpului.

Ce pot să fac eu pentru săraci?
Să nu-i judec.
Să-i ascult.
Să le ofer, atunci când am şi mai ales atunci când nu am…sau când mă fac că nu am, speriat că nu o să-mi ajungă pentru mine sau pentru cei apropiaţi mie.
Să le dau tot ce pot, tot ce am, tot ce sunt.

După articolul de ieri de pe blog „Al cui este acest chip?”, unii ar spune că iar mă apucă isteria asta cu săracii, dar nu, nu mă apucă nimic. Doar că mi-e frică de oamenii care adună. De oamenii care nu ştiu să ofere. De oamenii care risipesc în timp ce alţii strâng fiecare bob din lacrimile foamei. Mi-e frică de oamenii care se uită în altă parte când ochii înlăcrimaţi îi cheamă şi le cere ajutorul. Mi-e frică de oamenii care au două pături în timp ce alţii nu au niciuna. Mi-e frică de ziua judecăţii pentru acea clipă în care am mâncat fără să-mi pese că alţii, chiar în acelaşi timp, se sting în durerile înfometării. Numai iubirea (aşa cum scriam dimineaţă!) poate învinge această frică! Şi trebuie să fie o iubire pusă în fapte, vizibilă, manifestată.

Viitorul e al săracilor. Împărăţia cerurilor e a celor flămânzi. Fericirea e a celor care au ştiut să fie însetaţi de dreptate.

Ce tristă este ziua când oamenii nu mai ştiu cum e să fii flămând şi nu le mai pasă de ceilalţi care încă mai ştiu!

În Ţara Sfântă (ca peste tot!) sunt încă mulţi care suferă de foame. Acolo părea că aud mereu „Daţi-le voi să mănânce!” (Mc 6,37). În acel loc, biserica „Înmulţirii pâinilor” am înţeles încă o dată câtă nevoie are omul de Dumnezeu. El este singurul care poate linişti dorul sufletului nostru! Doar el, Dumnezeu, reuşeşte să potolească foamea noastră. Doar el face din puţinul nostru tot ceea ce ne este necesar: cu cinci pâini şi doi peşti a săturat mai mult de 5000 de bărbaţi. Oare cât de multe suflete nu va putea sătura cu viaţa noastră dacă o punem în mâinile lui? Câte trupuri nu va hrăni dacă punem în mâinile lui din pâinea noastră? E adevărat că viaţa noastră valorează puţin, însă pusă în mâinile Domnului valorează enorm! E adevărat că avem puţin, însă în mâinile Domnului ceea ce avem devine binecuvântare pentru toţi cei din jurul nostru. E adevărat că suntem puţini, însă Domnul iubeşte calitatea şi nu cantitatea.

Acolo, în acea biserică străjuită de icoanele cu Isus şi Maria cu Pruncul în braţe, am înţeles că nu trebuie să te îngrijorezi când eşti cu Domnul; nu trebuie să-ţi faci griji că ai prea puţin sau că eşti prea mic. El este suficient de mare, el este atotputernic şi reuşeşte să facă ceea ce mintea omului nu poate nici măcar cuprinde sau gândi. Şi mai e ceva: acolo am învăţat că nu e suficient să stai cu Dumnezeu, ci trebuie să fii dispus să-i oferi ceea ce ai, puţin sau mult, trebuie să-i dai lui iar el va distribui tuturor exact cât are nevoie.

Doamne, păstrează-mi inima generoasă, atentă la cerinţele tale şi la nevoile celor din jurul meu. Iar când va fi să ofer ceva să o fac din toată inima. Celor ce nu au dă-le curaj să ceară, iar celor ce au înmoaie-le inimile pentru a oferi. Nouă tuturor dăruieşte-ne capacitatea de a oferi şi celor care deşi nu cer au nevoie. Dumnezeu să binecuvânteze toate darurile noastre, tot ceea ce punem în mâinile lui.

De aici, de la biserica „Înmulţirii pâinilor”, am plecat spre Cafarnaum, oraşul lui Isus. Dar despre acest loc o altă poveste!

(Detalii despre celelalte relatări din Pelerinajul în Ţara Sfântă şi imagini găsiţi

AICI!)

Piatra pe care Isus a binecuvatat painile si pestii

Piatra pe care Isus a binecuvatat painile si pestii

20120828_122958 biserica inmultirii painilor

În biserica „Înmulţirii pâinilor”

20120828_122015

Frica

De mici am ascultat – şi vom asculta până când vom muri – Isus ne iubesteîntrebări de genul: „Ţie de ce ţi-e cel mai frică? Ce anume ţi-ar fi teamă să faci?”. Iar răspunsurile variază de la o vârstă la alta: mi-e frică de întuneric, mi-e frică de spaţii înguste, mi-e frică de aglomeraţie, mi-e frică să merg cu liftul sau cu avionul, mi-e frică să merg prin pădure, mi-e frică de apă, mi-e frică de Diavol, mi-e frică de examene, mi-e frică de sânge sau de acul de seringă, mi-e frică să merg la dentist, mi-e frică de mine, de tine, de oameni, mi-e frică de Dumnezeu etc.

Unii spun că ai nevoie de un pic de frică (teamă!) pentru a supravieţui. Când te temi înveţi să te aperi, să reacţionezi, să-ţi foloseşti bine toate instinctele şi capacităţile. Aşa cum am învăţat pe la diferite cursuri din liceu sau facultate, frica poate varia de la o formă binevenită de prudenţă, până la o dereglare a comportamentului uman exprimată prin fobii sau tot felul de reacţii paranoia.

Există şi în religie o amintire a fricii, dar care are două conotaţii, una pozitivă şi alta negativă. Cea pozitivă este amintită atunci când spune Scriptura: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Prov 1,7). Sau aceeaşi teamă pozitivă o ştim de atunci când ne-am pregătit pentru sacramentul sfântului mir. Atunci am învăţat că există o „frică de Domnul” ca dar al Duhului Sfânt (unul din cele şapte daruri cerute de la Duhul Sfânt împreună cu înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa şi evlavia), dar pe care nu contenim să-l cerem în rugăciunile noastre.

Ca parte negativă, frica o găsim în credinţa noastră mai ales atunci când ne raportăm la păcat şi la sacramentul sfintei spovezi, la căinţa necesară pentru o spovadă bună (Ştim că pentru ca o spovadă să fie bună se cer cinci lucruri: examinarea conştiinţei; părerea de rău pentru păcate (căinţa!); promisiunea să nu le mai săvârşeşti niciodată; acuzarea păcatelor sau mărturisirea; îndeplinirea pocăinţei). Atunci când ne căim de păcatele noastre, frica are un rol care diferenţiază căinţa desăvârşită de cea nedesăvârşită. Există o căinţă sau o părere de rău pentru păcate din pricină că am rănit iubirea lui Dumnezeu, părintele nostru. Şi aici avem acea căinţă desăvârşită, perfectă care izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu. Dar avem şi căinţa nedesăvârşită când regretăm păcatele de frica Iadului: ne temem că nu vom merge în Cer şi vom ajunge în Iad unde va fi suferinţă.

Teama este atât de prezentă în viaţa omului încât în Biblie există pentru fiecare zi din an câte un strigăt îndreptat spre om: „Nu te teme!” (specialiştii spun că de 365 de ori stă scris în Sfânta Scriptură „Nu te teme!”).

Una dintre aceste chemări adresate de Dumnezeu omului este şi în evanghelia de astăzi: „Curaj! Eu sunt! Nu vă temeţi!” (Mc 6,50). Dar parcă poţi să nu te temi când eşti pe o barcă aruncată de valuri în toate direcţiile, cu vântul împotrivă, în toiul nopţii şi vezi pe cineva mergând pe mare?! (Când am fost într-o plimbare cu barca pe acel lac ni s-a spus că valurile acelei „mări liniştite” pot ajunge şi până la 8-10 metri când e furtună!). Şi să nu fie noapte, şi să nu fie marea Galileii, ci doar un amărât de lac cum e Ciricul (din Iaşi), şi să văd pe cineva venind pe apă spre mine, tot m-aş speria. Unde mai pui că se face că nu mă vede şi merge mai departe ca şi cum nu aş exista, ca şi cum nu m-ar cunoaşte. Teama ar fi şi mai mare. Să vezi pe cineva păşind peste apă, noaptea, pe furtună şi mai e şi cineva care are chipul unei persoane cunoscute şi să nu te temi?! Cam greu!

Însă ce e plăcut în toată întâmplarea aceasta este amintirea din copilărie a vocilor care ne alungau teama, a vocilor care ne linişteau. Când le-a vorbit Isus s-au liniştit. Apoi a urcat cu ei în barcă şi vântul s-a potolit. Sunt voci care alungă teama şi ne amintim această realitate de când eram mici şi fricoşi. Dacă auzeam o voce cunoscută (mama, bunica, prietenii) ne linişteam: „Sunt eu, am ajuns!”, şi nu ne mai speriam de uşa care tocmai se descuia. Sau: „Gata. Sunt aici. Nu te mai speria. Ce-ai visat de tremuri aşa?!” Şi se aşeza lângă noi în pat şi teama se risipea pentru că lângă noi era cineva cunoscut, cineva despre care ştiam că ne iubeşte.

De fapt, cred că nu atât vocea alungă teama, cât mai ales iubire. Da, iubirea risipeşte orice teamă. De asta, când iubeşti eşti în stare de cele mai mari nebunii şi faci lucruri despre care mai apoi te miri şi-ţi spui: „Doamne, cum am îndrăznit să fac asta?! Acum nu ştiu dacă aş mai avea curajul!” Şi pentru că iubeşti ai curajul şi faci din nou! Iubirea nu cunoaşte limite, bariere, frică. Iubirea e inventivă, plină de iniţiative, curajoasă. Iubirea şi teama nu vor locui niciodată împreună: cine iubeşte nu se teme nici măcar de moarte. Cum ne spune şi apostolul Ioan astăzi: „În iubire nu este frică, pentru că iubirea desăvârşită izgoneşte frica, deoarece frica presupune pedeapsă, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (1In 4,18).

Trăim timpuri în care ne-ar prinde bine ca în fiecare zi cineva în loc de bună dimineaţa sau în loc de un jurnal de ştiri plin de catastrofe sau ameninţări, să ne spună: „Nu te teme! Eu, Domnul, sunt cu tine”. Poate că ne-ar prinde mai bine dacă atunci când am deschide televizorul sau calculatorul am găsi scrise aceste cuvinte: „Nu te teme!”. Sau dacă cineva ne-ar striga din când în când de undeva din difuzoarele aparatelor de făcut muzica sau zgomot: „Domnul va ajuta pe săracul care strigă şi pe nenorocitul care cere ajutor. Domnul Dumnezeu va avea milă de cel slab şi lipsit şi va uşura viaţa săracilor” (Ps 71,12-13).

Avem nevoie de încurajări. Avem nevoie de strigătul fericitului Ioan Paul al II-lea: „Nu vă temeţi de Cristos!”. Avem nevoie de încurajarea din evanghelia zilei: „Curaj! Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mc 6,50). Avem nevoie de iubire. Omenirea întreagă are nevoie de acea iubire în care nu este frică. Toţi avem nevoie de Cristos!

 

Miercuri, 9 ianuarie 2013 

9 ianuarie
Fer. Alexia Le Clerc, calug.

 

LECTURA I
Dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 4,11-18
11 Preaiubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul. 12 Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui în noi este desăvârşită. 13 Noi cunoaştem că rămânem în el şi el în noi, prin faptul că ne-a dat din Duhul său. 14 Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii. 15 Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. 16 Noi am cunoscut iubirea, pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi am crezut într-însa. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. 17 Prin aceasta se desăvârşeşte în noi iubirea, ca să putem fi încrezători în ziua judecăţii; fiindcă, aşa cum este Cristos, la fel suntem şi noi în lumea aceasta. 18 În iubire nu este frică, pentru că iubirea desăvârşită izgoneşte frica, deoarece frica presupune pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 71,1b-2.10-11.12-13 (R.: cf. 11)
R.: Doamne, te vor adora toate neamurile pământului.
1b Dumnezeule, dăruieşte împăratului puterile tale
şi înzestrează cu sfinţenia ta pe fiul împăratului,
2 şi el va judeca pe poporul tău cu dreptate
şi pe săracii tăi cu nepărtinire. R.

10 Regii din Tars şi ai insulelor vor oferi daruri,
regii arabi şi din Saba vor aduce prinosuri.
11 Toţi împăraţii se vor închina înaintea lui,
toate popoarele îi vor sluji. R.

12 Domnul va ajuta pe săracul care strigă
şi pe nenorocitul care cere ajutor.
13 Va avea milă de cel slab şi lipsit
şi va uşura viaţa săracilor. R.

VERS LA EVANGHELIE cf. 1Tim 3,16
(Aleluia) Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor;
mărire ţie, Cristoase, venit în lume. (Aleluia)

EVANGHELIA
L-au văzut umblând pe mare.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,45-52
45 După înmulţirea pâinilor, Isus i-a făcut pe ucenici să intre în luntre şi să treacă înaintea lui pe celălalt ţărm, spre Betsaida. În acest timp el avea să dea drumul mulţimii. 46 După ce le-a dat drumul, s-a urcat pe munte, ca să se roage. 47 Când s-a înserat, luntrea era în mijlocul mării, iar el era singur pe ţărm. 48 Văzându-i cum se chinuiau vâslind, – căci vântul le era împotrivă – spre ziuă a venit la ei mergând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei. 49 Când l-au văzut, mergând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au început să strige de spaimă, căci toţi îl văzuseră şi erau îngroziţi. 50 Dar îndată, Isus le-a vorbit: „Curaj! Eu sunt; nu vă temeţi!” 51 S-a suit la ei în luntre şi vântul s-a potolit. Erau peste măsură de uluiţi, 52 căci nu pricepuseră nimic din minunea înmulţirii pâinilor; inima le era împietrită.

Cuvântul Domnului