Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Isus parasit“Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm
Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!”

Aţi privit vreodată un copil care, în încercarea de a merge în picioare, cade pentru prima dată? Aţi văzut cum se uită mirat, dezorientat, neştiind parcă ce urmează („Şi acum ce trebuie să fac?!”) sau unde a greşit („ce-am făcut?”) de nu mai este în poziţie verticală! Şi aceasta nu se întâmplă numai în lumea copiilor sau doar în situaţia căderilor. Indiferent despre ce fel de experienţă este vorba, atunci când se întâmplă prima dată, rămâne memorabilă: prima iubire, prima cădere, prima operaţie, prima durere, primul examen etc. Toate acestea nu se uită niciodată. Totul se întipăreşte în inima noastră şi păstrăm vii amintirile primelor reacţii din acele întâmplări. Şi câte întrebări nu încolţesc în inima noastră în acele momente!

Aşa este în lumea noastră. Dar oare cum este în lumea lui Dumnezeu, în viaţa şi existenţa sa fără de început şi fără de sfârşit? Oare acolo există ceva nou, neprevăzut, ceva ce naşte întrebări şi caută răspunsuri? Puţin probabil. Însă noi acum suntem pe drumul Calvarului, un loc presărat de întrebări şi de uimire: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, tocmai a fost condamnat la moarte iar noi îl urmăm pe drumul crucii. Îl vedem pornind cu crucea în spate şi fiinţa ni se umple de suferinţă, dar şi de uimire: cum de a fost posibil? Cum să-l condamni pe cel drept, pe cel bun, pe cel fără de păcat la o moarte atât de dureroasă şi de ruşinoasă, cum era răstignirea? Şi cum să-l mai pui să-şi poarte şi crucea pe care va fi omorât prin mijlocul mulţimii batjocoritoare? Şi cum să nu fii istovit de atâta suferinţă şi răutate?

Şi stăm tăcuţi, măcar o clipă, şi privim un chip însângerat, căzut, zdrobit de greutatea crucii care apasă peste el. Oare chiar nu era nimeni în acea mulţime care să-l sprijine? Nu a fost nimeni care să-i ia apărarea?

Care e primul lucru care ne vine în minte atunci când auzim: „Isus cade întâia oară!”? Cum adică să cadă Isus?! Isus nu cade, doar noi, oamenii, cădem şi ne ridicăm şi iarăşi cădem, însă Domnul nu va cădea niciodată. Noi suntem obişnuiţi încă de mici să ne împiedicăm (şi în viaţa fizică şi în viaţa spirituală) şi să cădem şi apoi să ne ridicăm şi să devină totul un circuit care se tot repetă. Dar acum nu e vorba de noi, ci de el. Iată-l acum pe el, Domnul şi Învăţătorul nostru. El este acum prezent înaintea ochilor noştri căzut sub povara crucii. La ce ne gândim?! Oare ce ne spune meditarea acestei staţiuni de pe drumul calvarului? Oare toată această suferinţă a lui Cristos va rămâne fără rod în inimile noastre?

Orele trecute de la agonia din Grădina Măslinilor au fost pline de suferinţă: arestarea, batjocorirea, biciuirea, încoronarea cu spini, dispreţul oamenilor şi nesomnul. Toate acestea au secătuit puterea fizică a Mântuitorului nostru şi iată că, la puţin timp de la plecarea spre Calvar, se prăbuşeşte şi cade sub povara grea a crucii. Zgomotul acelei prăbuşiri îmi umple acum inima şi sunt copleşit de tristeţe când văd chipul însângerat al lui Cristos. Pe chipul său sunt întipărite toate suferinţele trăite, însă cea mai evidentă suferinţă nu e cea provocată de bice sau de spini, ci suferinţa provocată de lipsa iubirii celor din jur. A căzut pentru că nu s-a mai simţit iubit! Cine nu este iubit, cine nu mai simte iubire în preajma sa, se simte slab şi cade. Iubirea ne ţine în picioare şi ne dă forţa de a nu cădea. Lipsa iubirii oamenilor l-a făcut să se prăbuşească, însă iubirea lui faţă de oameni – iubire care nu a încetat niciodată – i-a dat puterea să se ridice.

Doamne, când te-ai prăbuşit la pământ, ce te-a durut mai tare? Spinii care ţi s-au înfipt mai adânc în cap? Rănile pricinuite de biciuire şi care acum sângerau sub greutatea crucii? Genunchii care s-au izbit cu putere de drumul pietruit şi colţuros? Crucea? Insultele? Păcatele mele? Toate sunt dureri pe care tu le-ai trăit şi pe care eu acum încerc să le meditez, să le cuprind în inima mea şi să le transform într-un balsam mângâietor pentru trupul tău suferind! Aş vrea, Domnul şi Dumnezeul meu, ca meditând suferinţa primei tale căderi să înflăcărezi sufletul meu şi asemenea ţie să reuşesc şi eu să mă ridic din păcatele mele.

De fapt, aici este tot misterul acestei staţiuni: nu căderea este importantă, ci ridicarea. Noi nu medităm o simplă cădere a unui om împovărat de suferinţă, ci medităm forţa interioară a unui om care, deşi nu mai era iubit, a iubit până la sfârşit şi a găsit puterea de a se ridica. Staţiunea a III-a nu este atât căderea lui Isus sub povara crucii, cât mai ales este ridicarea lui Isus şi continuarea drumului până la locul răstignirii. Privind ridicarea sa şi continuarea drumului spre locul răstignirii putem exclama cu inima copleşită: „Iată cât de mult ne-a iubit! Iată cât de mult ne învaţă prin această ridicare a sa!”.

Doamne, tu singur ştii cât de greu ne ridicăm noi din păcatele noastre. Ţie îţi este cunoscută, Doamne, uşurătatea cu care ne prăbuşim la câteva clipe după ce ne ridicăm şi ne „hotărâm să fugim de orice prilej de păcat”. Şi iar cădem sub povara păcatelor noastre. Tu singur ştii frământările sufletului nostru. Doar tu ştii durerea pricinuită de lipsa iubirii sau din cauza iubirii a ceea ce ar trebui să respingem şi să înstrăinăm din viaţa noastră. Numai tu, Doamne, ne cunoşti aşa cum suntem, cu căderile şi ridicările noastre, şi numai tu ne eşti exemplu de cum trebuie să ne purtăm crucea: până la capăt. Şi numai tu, Doamne, stai alături de noi, indiferent ce se întâmplă: tu nu ne părăseşti niciodată!

Astăzi, Doamne, suntem alături de tine pe drumul Calvarului. Iată-ne hotărâţi să te urmăm. Vrem ca meditarea acestor staţiuni să nu fie doar izvorul unor lacrimi trecătoare. Vrem ca ele să modeleze viaţa noastră. Urmându-te pe tine să reuşim să ne însuşim acele virtuţi care te-au ajutat să te ridici şi să mergi până la capăt pentru a împlini voinţa Tatălui. Meditând suferinţele şi pătimirile tale, având în faţa inimii noastre căderea şi ridicarea ta pe drumul Calvarului, să nu ne laşi Doamne în părăsire, în greutatea păcatelor noastre, ci să ne iei de mână şi să ne ridici. Prin sfânta ta pătimire eliberează-ne, Doamne, de robia tuturor păcatelor şi ridică-ne la înălţimea sfinţeniei la care ne-ai chemat prin Cruce. Amin.

Aici puteţi medita:

Stațiunea a IX-a: Un Dumnezeu căzut printre oameni (de)căzuți

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile care plâng

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Glasul Domnului

Cuvantul DomnuluiAm ascultat de multe ori acest adevăr: repetiţia este mama învăţăturii. Sunt multe lucruri cu care ne-am deprins şi pe care le executăm acum excelent tocmai pentru că am exersat repetându-le. Putem prelua acest principiu şi să-l aplicăm şi în viaţa spirituală. Dacă ne-am întipări bine cuvântul Domnului în inimă relaţia noastră cu Dumnezeu s-ar schimba. Oare nu vedem aceste îmbunătăţiri în viaţa celor care s-au obişnuit să se spovedească şi să se împărtăşească des? Observăm că oamenii care se roagă zilnic cu credinţă şi atenţie au un alt mod de a trăi, relaţionează altfel cu semenii lor. Atitudinea lor e rodul exerciţiului, al deprinderii cu cele sfinte. Mulţi dintre ei sunt oameni care au renunţat la câteva minute de privit la televizor sau la calculator şi au ales să citească Sfânta Scriptură sau să se roage. Ei sunt martorii lui Dumnezeu şi beneficiarii minunilor sale.

Astăzi şi noi, prin cuvântului Domnului, am repetat de multe ori acest îndemn al psalmistului: „Dacă veţi auzi glasul Domnului nu vă împietriţi inimile voastre”. Oare ce ar trebui să facă Dumnezeu ca să ne deschidem sufletul la cuvântul său? Cum ar trebui să intervină el în viaţa noastră ca să putem trăi cuvântul său? Ce întâmplare ne-ar face mai fideli promisiunilor şi hotărârilor pe care ni le-am luat pentru viaţă şi pentru acest timp de post?

Să nu ne împietrim inimile, ci să le deschidem. Iată chemarea Domnului pentru această zi: „Ascultaţi glasul meu şi eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul meu; umblaţi până la capăt pe calea pe care v-am poruncit-o”. Deschiderea inimii la cuvântul lui Dumnezeu ne dă puterea unei perseverenţe în bine până la sfârşit. Trebuie să conştientizăm esenţialul acestei sublinieri: „până la capăt”. Astăzi nu mai vrem jumătăţi de măsură şi inimi împărţite; nu mai vrem o credinţă fără fapte şi nici speranţă fără rugăciune; nu mai vrem dragoste fără iertare şi nici sacrificii fără milostenie. Astăzi vrem să lăsăm inima larg deschisă şi cuvântul Domnului să rodească în ea harul fidelităţii. Astăzi vrem ca faptele noastre să strige: „Doamne, eu sunt de partea ta. Doamne, eu nu vreau să-mi risipesc viaţa, ci vreau să adun merite pentru veşnicie. Doamne, astăzi mă întorc la tine din toată inima”.

Reţine

Glasul Domnului răsună în viaţa mea, gata să intervină şi să facă minunea mult aşteptată. Însă eu sunt gata să-mi deschid inima? Acum vreau să mă întorc la el şi să-i spun: „Tu singur eşti Dumnezeul meu. Ţie îţi încredinţez viaţa mea până la sfârşit”.

Joi, 7 martie 2013 

Joi din saptamâna a 3-a din Post
Ss. Perpetua si Felicitas, m. *

 

LECTURA I
Acesta este poporul care n-a ascultat de glasul Domnului Dumnezeului său.

Citire din cartea profetului Ieremia 7,23-28
Aşa vorbeşte Domnul: 23 „Iată porunca pe care am dat-o părinţilor voştri: «Ascultaţi glasul meu şi eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul meu; umblaţi până la capăt pe calea pe care v-am poruncit-o şi veţi fi fericiţi». 24 Dar ei n-au ascultat şi n-au luat aminte, ci au urmat îndemnurile şi pornirile inimii lor rele, au dat înapoi, în loc să meargă înainte. 25 Din ziua în care au ieşit părinţii voştri din Egipt până în ziua de astăzi, v-am trimis pe toţi slujitorii mei, profeţii, i-am trimis în fiecare zi, fără încetare; 26 dar ei au fost un popor neascultător, n-au luat aminte, s-au încăpăţânat şi s-au purtat mai rău decât părinţii lor. 27 Vei încerca să le spui toate aceste lucruri, dar ei nu te vor asculta; vei striga la ei, dar ei nu-ţi vor răspunde. 28 Şi atunci spune-le: Iată un popor care nu ascultă glasul Domnului Dumnezeului său şi care nu vrea să primească învăţătura. Nu mai este supunere, despre aşa ceva nu mai poate fi vorba”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 94,1-2.6-7.8-9 (R.: 8)
R.: Astăzi, dacă veţi auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre.
1 Veniţi să cântăm cu veselie Domnului
şi să strigăm cu bucurie către stânca mântuirii noastre,
2 să mergem înaintea lui cu cântece de laudă
şi în cântări de psalmi să-l preamărim. R.

6 Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui,
să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru,
7 căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul păstorit de dânsul,
turma pe care mâna lui o povăţuieşte. R.

8 O, de aţi asculta astăzi glasul lui:
„Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba,ca în ziua de la Massa în pustiu,
9 acolo m-au pus la încercare părinţii voştri,
m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele. R.

VERS LA EVANGHELIE Ioel 2,12-13
Acum, spune Domnul, întoarceţi-vă la mine din toată inima,
căci eu sunt milostiv şi îndurător.

EVANGHELIA
Cine nu este cu mine, este împotriva mea.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 11,14-23
În acel timp, 14 Isus scotea un diavol, din cauza căruia un om era mut. După ce a ieşit diavolul, mutul a vorbit şi mulţimile au fost cuprinse de uimire. 15 Dar unii au început să spună: „Cu ajutorul lui Belzebub, căpetenia diavolilor, scoate pe diavoli”. 16 Alţii, ca să-l pună la încercare, îi cereau un semn venit din cer. 17 Isus, cunoscându-le gândurile, le-a zis: „Orice împărăţie, dezbinată înăuntru, se transformă într-un pustiu şi casele sale se prăbuşesc unele peste altele. 18 Deci dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dăinui împărăţia lui? Căci voi ziceţi că cu ajutorul lui Belzebub scot diavolii. 19 Dar dacă eu cu ajutorul lui Belzebub scot pe diavoli, ucenicii voştri cu cine îi scot? De aceea ei înşişi vor fi judecătorii voştri. 20 Dar dacă eu scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi. 21 Când un om puternic şi bine înarmat îşi păzeşte palatul, bunurile lui sunt în siguranţă. 22 Dar dacă asupra lui vine unul mai puternic decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia armele pe care se bizuia şi împarte prada. 23 Cine nu este cu mine, este împotriva mea, şi cine nu adună cu mine, risipeşte”.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: