“Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm
Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!”

Aţi privit vreodată un copil care, în încercarea de a merge în picioare, cade pentru prima dată? Aţi văzut cum se uită mirat, dezorientat, neştiind parcă ce urmează („Şi acum ce trebuie să fac?!”) sau unde a greşit („ce-am făcut?”) de nu mai este în poziţie verticală! Şi aceasta nu se întâmplă numai în lumea copiilor sau doar în situaţia căderilor. Indiferent despre ce fel de experienţă este vorba, atunci când se întâmplă prima dată, rămâne memorabilă: prima iubire, prima cădere, prima operaţie, prima durere, primul examen etc. Toate acestea nu se uită niciodată. Totul se întipăreşte în inima noastră şi păstrăm vii amintirile primelor reacţii din acele întâmplări. Şi câte întrebări nu încolţesc în inima noastră în acele momente!

Aşa este în lumea noastră. Dar oare cum este în lumea lui Dumnezeu, în viaţa şi existenţa sa fără de început şi fără de sfârşit? Oare acolo există ceva nou, neprevăzut, ceva ce naşte întrebări şi caută răspunsuri? Puţin probabil. Însă noi acum suntem pe drumul Calvarului, un loc presărat de întrebări şi de uimire: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, tocmai a fost condamnat la moarte iar noi îl urmăm pe drumul crucii. Îl vedem pornind cu crucea în spate şi fiinţa ni se umple de suferinţă, dar şi de uimire: cum de a fost posibil? Cum să-l condamni pe cel drept, pe cel bun, pe cel fără de păcat la o moarte atât de dureroasă şi de ruşinoasă, cum era răstignirea? Şi cum să-l mai pui să-şi poarte şi crucea pe care va fi omorât prin mijlocul mulţimii batjocoritoare? Şi cum să nu fii istovit de atâta suferinţă şi răutate?

Şi stăm tăcuţi, măcar o clipă, şi privim un chip însângerat, căzut, zdrobit de greutatea crucii care apasă peste el. Oare chiar nu era nimeni în acea mulţime care să-l sprijine? Nu a fost nimeni care să-i ia apărarea?

Care e primul lucru care ne vine în minte atunci când auzim: „Isus cade întâia oară!”? Cum adică să cadă Isus?! Isus nu cade, doar noi, oamenii, cădem şi ne ridicăm şi iarăşi cădem, însă Domnul nu va cădea niciodată. Noi suntem obişnuiţi încă de mici să ne împiedicăm (şi în viaţa fizică şi în viaţa spirituală) şi să cădem şi apoi să ne ridicăm şi să devină totul un circuit care se tot repetă. Dar acum nu e vorba de noi, ci de el. Iată-l acum pe el, Domnul şi Învăţătorul nostru. El este acum prezent înaintea ochilor noştri căzut sub povara crucii. La ce ne gândim?! Oare ce ne spune meditarea acestei staţiuni de pe drumul calvarului? Oare toată această suferinţă a lui Cristos va rămâne fără rod în inimile noastre?

Orele trecute de la agonia din Grădina Măslinilor au fost pline de suferinţă: arestarea, batjocorirea, biciuirea, încoronarea cu spini, dispreţul oamenilor şi nesomnul. Toate acestea au secătuit puterea fizică a Mântuitorului nostru şi iată că, la puţin timp de la plecarea spre Calvar, se prăbuşeşte şi cade sub povara grea a crucii. Zgomotul acelei prăbuşiri îmi umple acum inima şi sunt copleşit de tristeţe când văd chipul însângerat al lui Cristos. Pe chipul său sunt întipărite toate suferinţele trăite, însă cea mai evidentă suferinţă nu e cea provocată de bice sau de spini, ci suferinţa provocată de lipsa iubirii celor din jur. A căzut pentru că nu s-a mai simţit iubit! Cine nu este iubit, cine nu mai simte iubire în preajma sa, se simte slab şi cade. Iubirea ne ţine în picioare şi ne dă forţa de a nu cădea. Lipsa iubirii oamenilor l-a făcut să se prăbuşească, însă iubirea lui faţă de oameni – iubire care nu a încetat niciodată – i-a dat puterea să se ridice.

Doamne, când te-ai prăbuşit la pământ, ce te-a durut mai tare? Spinii care ţi s-au înfipt mai adânc în cap? Rănile pricinuite de biciuire şi care acum sângerau sub greutatea crucii? Genunchii care s-au izbit cu putere de drumul pietruit şi colţuros? Crucea? Insultele? Păcatele mele? Toate sunt dureri pe care tu le-ai trăit şi pe care eu acum încerc să le meditez, să le cuprind în inima mea şi să le transform într-un balsam mângâietor pentru trupul tău suferind! Aş vrea, Domnul şi Dumnezeul meu, ca meditând suferinţa primei tale căderi să înflăcărezi sufletul meu şi asemenea ţie să reuşesc şi eu să mă ridic din păcatele mele.

De fapt, aici este tot misterul acestei staţiuni: nu căderea este importantă, ci ridicarea. Noi nu medităm o simplă cădere a unui om împovărat de suferinţă, ci medităm forţa interioară a unui om care, deşi nu mai era iubit, a iubit până la sfârşit şi a găsit puterea de a se ridica. Staţiunea a III-a nu este atât căderea lui Isus sub povara crucii, cât mai ales este ridicarea lui Isus şi continuarea drumului până la locul răstignirii. Privind ridicarea sa şi continuarea drumului spre locul răstignirii putem exclama cu inima copleşită: „Iată cât de mult ne-a iubit! Iată cât de mult ne învaţă prin această ridicare a sa!”.

Doamne, tu singur ştii cât de greu ne ridicăm noi din păcatele noastre. Ţie îţi este cunoscută, Doamne, uşurătatea cu care ne prăbuşim la câteva clipe după ce ne ridicăm şi ne „hotărâm să fugim de orice prilej de păcat”. Şi iar cădem sub povara păcatelor noastre. Tu singur ştii frământările sufletului nostru. Doar tu ştii durerea pricinuită de lipsa iubirii sau din cauza iubirii a ceea ce ar trebui să respingem şi să înstrăinăm din viaţa noastră. Numai tu, Doamne, ne cunoşti aşa cum suntem, cu căderile şi ridicările noastre, şi numai tu ne eşti exemplu de cum trebuie să ne purtăm crucea: până la capăt. Şi numai tu, Doamne, stai alături de noi, indiferent ce se întâmplă: tu nu ne părăseşti niciodată!

Astăzi, Doamne, suntem alături de tine pe drumul Calvarului. Iată-ne hotărâţi să te urmăm. Vrem ca meditarea acestor staţiuni să nu fie doar izvorul unor lacrimi trecătoare. Vrem ca ele să modeleze viaţa noastră. Urmându-te pe tine să reuşim să ne însuşim acele virtuţi care te-au ajutat să te ridici şi să mergi până la capăt pentru a împlini voinţa Tatălui. Meditând suferinţele şi pătimirile tale, având în faţa inimii noastre căderea şi ridicarea ta pe drumul Calvarului, să nu ne laşi Doamne în părăsire, în greutatea păcatelor noastre, ci să ne iei de mână şi să ne ridici. Prin sfânta ta pătimire eliberează-ne, Doamne, de robia tuturor păcatelor şi ridică-ne la înălţimea sfinţeniei la care ne-ai chemat prin Cruce. Amin.

Aici puteţi medita:

Stațiunea a IX-a: Un Dumnezeu căzut printre oameni (de)căzuți

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile care plâng

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci