Două motive să-mi plec genunchiul pentru rugăciune

Mircea EliadeZilnic avem motive să ne rugăm, însă astăzi, pentru mine, motivele sunt speciale. De fapt, nu cred că este clipă în care să nu se strecoare în inima noastră un gând de rugăciune: de cere, de mulţumire, de adoraţie etc. Dacă ar fi să ne potrivim darurilor primite ar trebui să stăm necontenit îngenuncheaţi în rugăciuni de mulţumire. Însă astăzi am două motive speciale pentru care să mă rog şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu.

Primul motiv din inima mea începe acum 54 de ani, când pe 9 martie 1959, s-a născut tatăl meu. Am atâtea motive să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-a dăruit darul vieţii pe care l-a împărtăşit şi prin care m-a chemat la viaţă pe mine şi fraţii mei. Domnul Dumnezeu să-l răsplătească şi să-l ţină aproape de el şi de sfinţii săi.

Iar al doilea motiv vine dintr-o perioadă şi mai veche, din anul 1907. Deşi e încă disputată ziua de naştere a lui Mircea Eliade (unii spun că e pe 13 martie, în urma unor noi descoperiri!), eu prefer să rămân la ideea că e pe 9 martie, dată trecută şi pe piatra mormântului său (şi nu doar pentru fericita coincidenţă a naşterii tatălui meu în aceeaşi zi:D). Domnul să-l răsplătească pe marele nostru om de cultură pentru toată pasiunea pe care a pus-o în operele şi cercetarea sa şi, mai ales, pentru modul în care ne inspiră setea de cultură.

Mi-e drag şi anul acesta textul pe care-l publicam anul trecut despre „ştiinţa” sau „arta” de a pierde timpul: In memoriam!

Vă invit să ne unim în rugăciune pentru tatăl meu, dar şi pentru Mircea Eliade: Dumnezeu să-i răsplătească pentru tot binele pe care (mi) l-au făcut!

Dacă m-aş încumeta vreodată să scriu un manual de “Savoir vivre”, nu aş uita să dedic un întreg capitol artei de a-ţi pierde timpul. Mi se pare că această fericire – care este în acelaşi timp şi un admirabil instrument de cunoaştere – a fost demult uitată. Şi a fost uitată tocmai pentru că modernii, adică civilizaţii, nu ştiu cum să-şi preţuiască timpul, şi au atât de mult timp încât îşi reglementează până şi distracţiile. Niciodată n-a fost în lume mai mult “timp liber” decât în veacul acesta. De aceea niciodată n-au fost mai multe distracţii automate, care încearcă să umple acest timp liber, să-l integreze într-o pseudoactivitate (sport, cinematograf, lectură uşoară, flirt); cu alte cuvinte, să-l prefacă din “timp pierdut” în “timp plăcut consumat”. Este o înspăimântătoare sete de “umplere”, de “consumare”, de “petrecere” (adică de uitare nebăgată în seamă) în toate manifestările vieţii moderne. Aşa îmi explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre faţă de anumite adevăruri simple, care nu pot fi pătrunse decât de unul care ştie să-şi piardă timpul.

Dar să ne înţelegem. Nu e vorba de o lene intelectuală, de un etern vagabondaj, de o disponibilitate determinată de incapacitatea de a acţiona sau de un spleen spiritual.Acestea toate nu ivorăsc decât dintr-o lipsă de certitudini; or, ceea ce e absolut indispensabil unei adevărate pierderi de timp, este abandonarea provizorie a certitudinilor tale, pentru a te putea apropia de certitudinile străzii. Este, cu alte cuvinte, o deschidere către miracol. Toate adevărurile acestea simple au aspect de miracol; căci sunt neaşteptate, fertile şi izbăvitoare ca un miracol.

Gândiţi-vă, însă, la viaţa pe care o duc contemporanii noştri. Când îşi pierd ei, cu adevărat, timpul? Au întotdeauna o distracţie la îndemână, iar când asta le lipseşte, au somnul. Niciodată nu rămân singuri. Au întotdeauna narcotice – după cum în timpul liber au ceasornice. Nu vă miră aderenţa aceasta ciudată a omului modern la ceasornic? Nu vă înspăimântă continua verificare a timpului lor prin săgeţile ceasornicului? De mult doresc să mă informez undeva despre felul cum îşi dădeau întâlniri oamenii altor secole. Aş vrea să ştiu, de pildă, dacă şi ei cunoşteau aceste cruzimi (pe care eu le cred cu desăvârşire moderne) ale aşteptărilor, ale amânărilor, ale întârzierilor. Oare de ce suferim noi după indicaţia limbilor de oţel ale ceasornicului? De ce bătăile ornicului ajung şi bătăile inimii noastre? Nu este ceva cu desăvârşire nefiresc această exteriorizare a timpului nostru, această transformare a unui sentiment într-un indicator automat?

Poate că s-ar putea caracteriza întreg stilul epocii noastre prin ceea ce se înţelege acum prin aşteptare; este o aşteptare statică, dependentă de un eveniment precis anunţat şi verificat de ceasornic; în timp ce altădată, când se creau legende cu sfinţi şi eroi, aşteptarea era exaltare, anxietate, creşterea până la paroxism a unor stări sufleteşti nutrite de o viaţă asociată; era toată setea de viaţă şi voinţa de mântuire a unei rase sau a unui popor concentrată în aşteptarea unui singur om…

Numai cineva care este cu adevărat ocupat şi responsabil în munca lui – poate experimenta acea beatitudine şi acel instrument de cunoaştere, pierderea timpului. Dar modernii, în genere, nu sunt niciodată “ocupaţi”, sunt mai totdeauna disponibili unor eventualităţi efemere; munca lor nu izbucneşte din însăşi voinţa de manifestare a vieţii pe care o poartă; ei prestează numai un serviciu, sau se narcotizează urmărind o idee (cum e munca ştiinţifică, erudiţia, cultura în genere), sau lucrează automat, de teamă să nu rămână singuri. În asemenea condiţii, nu poate creşte setea de a pierde timpul; cel mult, dorinţa de recreaţie, de “petrecere”. Pierderea timpului implică un preaplin, o suspendare provizorie a certitudinilor prezente – dar păstrează şi atenţia, şi luciditatea. Dimpotrivă, distracţiile contemporane îţi creează şi îţi impun o atenţie exterioară ţie; cum e bunăoară cazul cinematografului, unde atenţia sentimentală şi critică îţi este regizată şi dominată de subiectul şi arta filmului; sau cazul meciurilor sportive, unde iarăşi atenţia îţi este impusă de un bine precizat eveniment, exterior ţie, de care ai aflat cu mult înainte şi la care poţi asista întrucât ai făcut uz de ceasornic.

Toate aceste distracţii nu-ţi dau timpul – ci ţi-l fură. În sensul că toate sunt astfel automatizate, tipizate, încât ştii precis că ai să fii prizonierul unei regii pentru două sau trei ceasuri. Lucrul acesta este admirabil, nimic de zis, dar el nu înseamnă “a pierde timpul”, ci a-l omorî, a-l uita. E o dureroasă tendinţă a spiritului modern de a uniformiza totul, de a automatiza până şi manifestările cele mai spontane. Această uniformizare nu are nimic de-a face cu armonia, cu ritmizarea, care constituie ţelul cel mai valid al oricărei vieţi omeneşti.

Rareori trăieşti mai surprinzător, mai fertil, ca atunci când îţi pierzi timpul. De fapt, numai atunci poţi asculta cu adevărat; altădată, asculţi numai ca să dai replica, sau ca să completezi o informaţie. Spuneam că dacă anumite adevăruri simple nu circulă şi nu nutresc viaţa contemporană, aceasta se datoreşte în bună parte faptului că nimeni nu le ascultă, nimeni nu îşi pierde timpul, ci toţi vin pregătiţi pentru răspuns, toţi îţi interpretează spusele cum vor ei, toţi ştiu mai dinainte ce se află în tine şi cum gândeşti tu. Or, unul dintre cele mai decisive adevăruri – şi în acelaşi timp unul dintre cele mai simple – este tocmai acest dubiu pe care trebuie să-l ai, cel puţin câteva clipe, în faţa oricărui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate trăieşte un miracol, cine ştie? Dar cineva care nu ştie să-şi piardă timpul nu cunoaşte această simpatetică expectativă şi, de aceea, nu cunoaşte oamenii. El activează întotdeauna automat; îi stimulezi cutare sentiment, capeţi o formulă; îi redeştepţi cutare asociaţie de idei, capeţi altă formulă. Dar miracolul tău, viaţa ta – unde este? Oamenilor acestora grăbiţi care ştiu întotdeauna mai înainte şi mai mult decât tine, le scapă tocmai esenţialul: trăirea ta autonomă, creaţia ta. Ei nu ştiu să-şi piardă timpul, nu pot să lase viaţa să curgă prin ei, cu toate revelaţiile şi toate miracolele sale. După cum măsoară timpul cu ceasornicul şi încearcă să şi-l piardă printr-o pseudoactivitate distractivă – tot aşa cunosc oamenii printr-un sistem exterior, de cadrane şi cifre. Vei înţelege aceasta când îi vei asculta vorbindu-ţi despre tine însuţi; îţi vor spune atâtea lucruri logice, atâtea teorii justificate – dar tu unde eşti în toate acestea, viaţa liberă din tine?

Cât de puţin se cunosc oamenii, cât de singuri rămân – chiar în decorul cel mai bine regizat al unei intimităţi şi dragoste încercate – înţelegi numai într-o zi când îţi vei pierde timpul, şi vei sta de vorbă cu ei fără să încerci să-i convingi de un adevăr al tău, îi vei privi fără să ştii mai dinainte pe cine ai în faţă. Este o deplină deschidere, o deplină nuditate, această fericită pierdere de timp. Şi cunoaşterea capătă atunci o perspectivă şi o certitudine pe care niciodată nu o vor avea cei care judecă prin cadranul lor, prin înţelegerea lor stereotipă şi moartă.

(Mircea Eliade, Drumul spre centru, Univers, Bucureşti 1991, 16-19)

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: