Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Noi trei_tu_eu_si_cruceaDespre unii oameni, atunci când le privim chipul luminos şi faptele pline de bunătate, spunem cu toată convingerea: „Acesta este un sfânt! Acest om este fără de păcat! Acest om nu va cădea niciodată! De partea acestui om este Dumnezeu şi nimic rău nu i se va întâmpla”. Uneori punem aceste cuvinte şi pe seama comportamentului nostru şi ne vedem asigurată sfinţenia. Vrem să fim sfinţi, să nu cădem niciodată, dar nu muncim suficient pentru aceasta. Sfinţenia nu e un talent, ci este muncă. Sfinţenia, e adevărat, este un har, dar atunci când îl accepţi trebuie să ştii că te angajezi să-l faci să crească… iar creşterea sfinţeniei presupune muncă, sacrificiu, perseverenţă în bine şi ruperea de trecut. Ba mai mult, nu numai că nu suntem sfinţi, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să fie!

Astfel se face că întâlnim suflete căzute la tot pasul. Atunci când ne aşteptăm mai puţin întâlnim căderea. Şi o găsim tocmai la acei oameni la care nu ne-am fi imaginat. Îi vedem pe toţi căzuţi, doborâţi de ispite tocmai după unele momente de glorie spirituală. Tocmai pe acei oameni, despre care eram convinşi că nu vor cădea niciodată, îi găsim prăbuşiţi. Ne trezim brusc doborâţi la pământ. Cădem atât de uşor din starea de har în starea de păcat. Fragilitatea noastră – de care deseori uităm – se manifestă tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. Oare de ce suntem atât de nestatornici? Cum ne explicăm că abia luăm hotărârea de a nu mai păcătui şi imediat, la distanţă de câţiva metri sau de câteva minute, cădem, ne tăvălim albul sufletului în mocirla păcatului? Cum se face că deşi iubim puritatea, lumina, frumosul, alegem atât de des mizeria, întunericul, urâţenia păcatului?!

Atunci când ne simţim siguri şi stăpâni pe noi uităm avertismentul plin de dragoste şi prudenţă dat de apostolul Paul: „Cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Nu avem voie să uităm aceste cuvinte. Pe acestea trebuie să ni le întipărim în suflet alături de învăţătura părintească a apostolului Petru: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, Diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Nu trebuie să existe momente de pauză în lupta cu păcatul. Cine se opreşte din drumul spre sfinţenie, sigur nu stă pe loc, ci cade. Nimeni nu ajunge la sfinţenie în această viaţă pentru că sfinţenia este un drum care trebuie străbătut încontinuu. În această viaţă toţi mergem spre sfinţenie, ne îndreptăm spre ea, cu fiecare pas şi gest, dar niciodată nu putem spune că am atins-o şi suntem perfecţi. Trebuie să ne repetăm mereu: cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă, să vegheze mereu în cumpătare, căci duşmanul nostru, Diavolul, ne dă târcoale.

Tristeţea căderilor noastre şi cea provocată de căderile celor dragi de lângă noi ne umple sufletul de mâhnire. Acum, pe drumul Calvarului, vedem că atunci când celălalt cade, când cel la care ţineam atât de mult se prăbuşeşte sub povara crucii sale, durerea noastră este atât de mare. Am vrea să alergăm spre el, să-l ajutăm, să-i ridicăm noi povara crucii. Oare cum de a fost posibil ca Domnul şi Dumnezeul nostru să se prăbuşească pentru a doua oară?! Chiar nu era nimeni care să-l sprijine, care să-i ia crucea? Unde au dispărut Maria, Simon din Cirene, Veronica? Unde-s apostolii? Unde sunt eu?

Acest moment dureros de pe calvar, căderea lui Cristos pentru a doua oară sub povara crucii, vrea să ne aducă înaintea ochilor un adevăr: este dureros când cazi, dar mult mai dureros şi dăunător pentru suflet este atunci când îl faci pe altul să cadă. Întristat de moarte ar trebui să ne fie sufletul când cineva cade din cauza noastră sau când nu depunem niciun efort pentru ca cel de lângă noi să nu mai cadă. Da, cel mai grav nu e atunci când cădem! Mult mai grav e atunci când îi facem pe alţii să cadă: „Vai lumii pentru scandaluri! … Vai omului prin care vine scandalul”, ne-a atras atenţia Isus (cf. Mt 18,7)! Vai de noi când suntem ispită, când ducem la păcat, când ademenim. Vai nouă atunci când adormim conştiinţa altora şi le spunem că nu e nimic grav în ceea ce fac, când îi încurajăm să stea în starea lor de păcat. Vai nouă când nu luptăm ca să trezim pe cineva din amorţeala patimilor rele! Vai nouă când suntem indiferenţi în faţa unui suflet ce se pierde. Să lăsăm cuvintele lui Isus să pătrundă inima noastră: „Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21).

Acum trebuie să înţelegem că Isus nu a căzut a două oară sub povara crucii, ci noi l-am împins şi el s-a prăbuşit plin de durere. Nu puterile lui au slăbit, ci dragostea noastră faţă de el şi faţă de mântuirea aproapelui a dispărut. Ne-am apropiat de el cu gânduri viclene, l-am vândut cu o sărutare ca Iuda, am trăit în indiferenţă faţă de prezenţa sa în fraţii noştri, nu i-am fost sprijin şi el a căzut sub povara crucii încărcată de faptele noastre grele. Vai de acela prin care vine ispita, păcatul, căderea. Vai nouă pentru că în loc să purtăm crucea alături de Isus ca Simon din Cirene, noi împovărăm crucea cu păcatele noastre. Noi suntem pe crucea pe care Cristos o poartă şi-l apăsăm spre pământ, îl împingem spre cădere. Ba mai mult: ne-am obişnuit să-l vedem pe Cristos cu o cruce de lemn pe spate; adevărul este că povara sa, crucea sa, nu are forma lemnului, ci forma păcatelor noastre!

Acest moment de pe Calvar vrea să ne atragă atenţia nu atât asupra căderilor noastre, ci asupra căderilor şi păcatelor pe care alţii le-au săvârşit din cauza noastră. Suntem invitaţi să ne cercetăm cugetul şi să regretăm acele momente când am devenit ispită, vocea Diavolului! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, Cristos nu ar fi căzut a doua oară! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, mulţi dintre cei care zac în jurul nostru în întunericul păcatului nu s-ar fi prăbuşit.

Doamne Isuse Cristoase, dă-ne harul să nu ne mulţumim niciodată cu propria ridicare din păcat, ci să luptăm mereu şi pentru cei din jurul nostru. Trimite-l pe Duhul tău cel Sfânt ca el să ne ajute să evităm ocaziile de păcat şi, mai ales, să ne lumineze pentru a nu fi niciodată ispită sau prilej de scandal pentru cei din jurul nostru. După exemplul tău, Domnul şi Dumnezeul meu, vreau şi eu să mă ridic şi să-mi continui drumul vieţii cât mai departe de orice prilej de păcat!

Aici puteţi citi şi medita celelalte staţiuni:

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Îmi dau viaţa pentru tine…

Sfanta Fecioara Maria si Sfantul PetruExistă unii oameni care ies uşor în evidenţă. Fac acest lucru fie prin realizările lor măreţe, fie prin eşecurile răsunătoare cu care îşi ornamentează viaţa. Astfel de oameni nu lipsesc nici din sfânta Evanghelie. Unul dintre aceşti oameni, măreţ prin viaţa sa, ne poate fi o bună călăuză pentru timpul săptămânii sfinte. Zelul său pentru Cristos, dragostea şi prietenia sa, modul său de a-şi plânge păcatele şi de a se întoarce, ne poate fi imbold spre a trăi Paştele cu demnitate. Avem nevoie de oameni care să ne înveţe cum să trăim pentru Cristos şi lângă Cristos. Un astfel de om este apostolul Petru, cel căruia i se potrivesc atât de bine cuvintele: „Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”.

Imaginea apostolului Petru, primul papă, cel căruia Domnul i-a încredinţat grija Bisericii abia înfiinţate, a străbătut secolele. Astăzi apostolul vrea să ne transmită ceva din zelul său, din văpaia sa pentru Cristos. Sunt două aspecte asupra cărora putem medita în această zi şi să căutăm să ni le însuşim.

În primul rând lui Petru îi pasă de Cristos, de ceea ce se întâmplă cu el: „Simon Petru i-a făcut semn unui ucenic şi i-a spus: întreabă despre cine vorbeşte”. Sau atunci când îl întreabă pe Isus: „Doamne, unde te duci?”. Ne putem analiza în aceste zile şi să vedem cât de mult ne interesează pe noi ceea ce se întâmplă astăzi cu Cristos, cu Biserica sa, cu credinţa. Simţim vreo durere când vedem bisericile goale sau când vedem că fraţii noştri nu se mai apropie de sacramente? Oare nouă ne pasă de Cristos?

În al doilea rând Petru e plin de înflăcărare, dispus să moară pentru Cristos: „Doamne, de ce nu pot să te urmez acum? Îmi dau viaţa pentru tine”. Zelul său, la început şovăielnic, dar apoi ferm, a făcut ca să-şi dea viaţa pentru Cristos. Mărturia vieţii sfinte şi-a încununat-o cu mărturia martiriului. Astăzi nouă, în România, nu ni se mai cere să murim pentru Cristos, nu mai suntem persecutaţi. Însă astăzi ni se cere ceva la fel de greu: să trăim pentru el, să-i fim martori autentici, convingători. Dacă moartea lui Petru, martirizat prin răstignire, a convins oamenii de beneficiile credinţei, viaţa noastră, felul în care ne trăim credinţa, convinge pe cineva?

Reţine

Cristos se apropie de momentul dăruirii vieţii sale. Cum reuşesc eu să fiu alături de el? Este viaţa mea o mărturie de credinţă în acest timp de pregătire pentru sărbătoarea pascală? Oare mă pot regăsi în cuvintele lui Petru: „Doamne, îmi dau viaţa pentru tine”?

Marţi, 26 martie 2013 

Marti din Saptamâna Sfânta
Sf. Emanuel, m.

LECTURA I
Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului.

Citire din cartea profetului Isaia 49,1-6
1 Ascultaţi, insulelor! Luaţi aminte, popoare îndepărtate! Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din sânul mamei mele mi-a spus pe nume. 2 A făcut din gura mea sabie ascuţită, m-a ocrotit la umbra mâinii sale. A făcut din mine o săgeată preferată şi m-a pus în tolba sa. 3 El mi-a spus: „Tu eşti servitorul meu, Israel, în tine mă voi preamări”. 4 Dar eu îmi spuneam: „Degeaba m-am trudit, în zadar şi pentru nimic mi-am cheltuit puterile!” Cu toate acestea, partea ce mi se cuvine este la Domnul şi răsplata mea la Dumnezeul meu. 5 Şi acum vorbeşte Domnul, el care m-a plămădit din sânul maicii mele, ca să-i slujesc lui şi ca să-l întorc pe Iacob către el şi să strâng la un loc pe Israel. Căci aşa am fost eu preţuit în ochii Domnului şi Dumnezeul meu a fost puterea mea. 6 El îmi spunea: „E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei care au mai rămas dintre fiii lui Israel? Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 70,1-2.3-4a.5-6ab.15 şi 17 (R.: cf. 15)
R.: Gura mea va vesti îndurarea ta, Doamne.
1 La tine, Doamne, îmi aflu adăpostul,
nicicând nu voi fi dat de ruşine.
2 Eliberează-mă şi apără-mă în dreptatea ta,
pleacă-ţi urechea spre mine şi salvează-mă. R.

3 Fii pentru mine stâncă şi cetate de refugiu,
pentru că numai tu eşti stânca
şi cetatea mea de apărare.
4a Scoate-mă, Dumnezeule, din mâna celui fărădelege. R.

5 Pentru că tu, Doamne, eşti speranţa mea,
în tine mi-am pus încrederea din copilărie.
6ab În tine mi-am găsit sprijin din sânul mamei mele,
de atunci tu ai fost ocrotitorul meu. R.

15 Gura mea va vesti în toate zilele
dreptatea şi îndurarea ta
a căror măsură nu o pot cunoaşte.
17 Dumnezeule, m-ai învăţat din copilărie,
iar eu povestesc şi astăzi minunile tale. R.

VERS LA EVANGHELIE
Bucură-te, regele nostru,
care, ascultând de Tatăl,
ai fost dus la răstignire, ca un miel blând la înjunghiere.

EVANGHELIA
Unul dintre voi mă va vinde… Nu va cânta cocoşul, până nu te vei lepăda de trei ori de mine.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 13,21-33.36-38
21 În acel timp, Isus, stând la masă cu ucenicii lui, a fost cuprins de o nelinişte adâncă şi a spus: „Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va vinde”. 22 Ucenicii se uitau unii la alţii, neştiind despre cine vorbeşte Isus. 23 La masă era rezemat de pieptul lui Isus unul dintre ucenicii lui, pe care îl iubea Isus. 24 Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a spus: „Întreabă despre cine vorbeşte”. 25Ucenicul, plecându-se la pieptul lui Isus, l-a întrebat: „Doamne, cine este?” 26 Isus i-a răspuns: „Acela este căruia îi voi da bucăţica de pâine, pe care o voi întinde”. 27 Şi întingând bucăţica, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. După acea îmbucătură a intrat Satana în el. Iar Isus i-a zis: „Ceea ce ai de gând să faci, fă repede”. 28 Dar nimeni din cei care şedeau la masă nu a înţeles pentru ce i-a zis aceasta. 29 Unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, că lui îi zice Isus: „Cumpără cele de trebuinţă pentru sărbătoare”, sau să dea ceva săracilor. 30 După ce Iuda a luat bucăţica de pâine a ieşit imediat. Şi era noapte. 31 După ce a ieşit Iuda, Isus a spus: „Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el. 32 Iar dacă Dumnezeu a fost preamărit în el, Dumnezeu la rândul său îi va da propria mărire şi i-o va da curând. 33 Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. Voi mă veţi căuta, dar, ceea ce am spus iudeilor vă spun acum şi vouă: unde merg eu, voi nu puteţi veni”. 36 „Doamne, l-a întrebat Simon Petru, unde te duci?” Isus a răspuns: „Unde mă duc eu, tu nu poţi veni acum după mine, dar vei veni mai târziu”. 37 Petru i-a spus: „Doamne, de ce nu pot să te urmez acum? Îmi dau viaţa pentru tine”. 38 Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru mine? Adevăr, adevăr îţi spun: nu va cânta cocoşul, până nu te vei lepăda de trei ori de mine”.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: