Teologia „în genunchi”. Senină, iubeşte Biserica
Adevărata teologie este aceea „făcută în genunchi”. Expresia aparţine teologului elveţian Hans Urs von Balthasar, care fixează contrastul între o teologie făcută la măsuţă şi una întocmai, făcută în genunchi („Teologie şi sfinţenie”, 1968). A sta în genunchi nu face referinţă la nicio manifestare pietistă sau devoţională, care înlocuiesc rigoarea ştiinţifică, necesară şi rod al studiului şi al cercetării, ci pune accentul pe poziţia interioară a teologului care este analogă cu aceea a sfântului Paul pe drumul Damascului: cuprins de o rază a gloriei lui Cristos, este aruncat în genunchi pentru a adora. Aceasta este imagine vie a teologului sau, cel puţin, punctul de la care trebuie plecat pentru a face teologie şi locul în care trebuie rămas.
Astăzi expresia este reluată frecvent de Papa Francisc cu nuanţe diferite. În cursul recentului Consistoriu, după conferinţa introductivă a cardinalului Wlater Kasper despre teologia căsătoriei, a mulţumit puternic cardinalului spunând că a găsit „o gândire senină în teologie. Este plăcut să citeşti teologie senină. Şi am găsit şi ceea ce sfântul Ignaţiu ne spunea, acel sensus Ecclesiae, iubirea faţă de Maica Biserică (…) mi-a făcut bine şi mi-a venit o idee – scuzaţi-mă, Eminenţă, dacă vă fac să vă ruşinaţi – dar ideea este că asta se numeşte a face teologie în genunchi”. Din rugăciune şi din adoraţie provin, aşadar, o teologie senină şi plină de iubire faţă de Biserică.
Teologia, dar şi predica şi cateheza sunt senine atunci când, de exemplu, se are grijă de modul lor de prezentare; în acest sens este important nu numai „ceea” ce se spune, ci şi „cum” se spune, din moment ce modul face parte din conţinut şi nu este o simplă circumstanţă externă (Juan Carlos Scannone). Astfel, atunci când „se face în genunchi” în atitudine de rugăciune şi de adoraţie şi pentru slujirea Domnului, comunicarea senină a credinţei se revelează din tonul vocii, din trăsăturile feţei, din gesturi şi, în cazul unei scrieri, din figurile retorice, din interjecţii şi chiar din punctuaţie.
Când, recent, Papa a vorbit profesorilor şi studenţilor de la Universitatea Pontificală Gregoriană, a invitat să se realizeze filozofia şi teologia „cu minte deschisă şi în genunchi”. Iată un alt element: atitudinea adoratoare a teologului are ca rod capacitatea de a rămâne mereu deschis spre acel „mai mult”, spre măreţia adevărului lui Dumnezeu. În acest sens, discursul teologic are mereu un soi de neterminare constitutivă. Dimpotrivă, teologul, dar şi predicatorul sau catehetul, care se complace cu propria gândire, cu propria viziune, pe care o consideră completă, este un mediocru. Uneori, se închide în propriile poziţii de teama de noutate, care provine din cunoaşterea profundă a misterului lui Dumnezeu, din aceea care provine din întâlnirea cu celălalt şi cu istoria. Adesea, frica de noutate conduce şi la atacarea celuilalt. şi se uită că adevărul trebuie să fie mereu exprimat în caritate.
În sfârşit, primind la 28 iunie delegaţia Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, Papa a urat ca „lucrarea Comisiei mixte internaţionale să poată fi expresie a acestei înţelegeri profunde, a acestei teologii făcute în genunchi”. Drumul spre unitatea deplină trece prin dialogul teologic, care se naşte şi creşte în contemplarea feţei lui Dumnezeu, a privirii pe care el o are faţă de cei care cred. Privirea spre Dumnezeu, hrănită din credinţă, speranţă şi caritate, generează o reflecţie teologică autentică, capabilă să-i apropie pe unii de alţii, deşi porneşte de la poziţii diferite.
(De Marco Doldi,
După agenţia SIR, luni 7 iulie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro
Prea târziu te-am iubit... 