Arhiva pentru iulie 28th, 2014

„…cine o găseşte nu are îndoieli, simte că este ceea ce căuta, ceea ce aştepta şi ceea ce răspunde aspiraţiilor sale cele mai autentice”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Scurtele asemănări propuse de liturgia de astăzi sunt concluzia capitolului din Evanghelia lui Matei dedicat parabolelor împărăţiei lui Dumnezeu (13,44-52). Între acestea sunt două mici capodopere: parabolele comorii ascunse în ogor şi a mărgăritarului de mare valoare. Ele ne spun că descoperirea împărăţiei lui Dumnezeu poate să aibă loc pe neaşteptate ca pentru agricultorul care, arând, găseşte comoara nesperată; saudupă lungă căutare, ca pentru negustorul de mărgăritare, care, în sfârşit, găseşte mărgăritarul foarte preţios visat de mult timp. Dar şi într-un caz şi în celălalt rămâne realitatea primară că acea comoară şi mărgăritarul valorează mai mult decât toate celelalte bunuri şi de aceea agricultorul şi mărgăritarul, când le găsesc, renunţă la tot restul pentru a le putea dobândi. Nu au nevoie să facă raţionamente sau să se gândească, să reflecteze: îşi dau seama imediat de valoarea incomparabilă a ceea ce au găsit şi sunt dispuşi să piardă totul numai să-l aibă.

Aşa este pentru împărăţia lui Dumnezeu: cine o găseşte nu are îndoieli, simte că este ceea ce căuta, ceea ce aştepta şi ceea ce răspunde aspiraţiilor sale cele mai autentice. Şi este într-adevăr aşa: cine-l cunoaşte pe Isus, cine-l întâlneşte personal, rămâne fascinat, atras de atâta bunătate, atâta adevăr, atâta frumuseţe, şi totul într-o mare umilinţă şi simplitate. A-l căuta pe Isus, a-l întâlni pe Isus: aceasta este marea comoară!

Câte persoane, câţi sfinţi şi sfinte, citind cu inimă deschisă evanghelia, au fost aşa de copleşiţi de Isus, încât s-au convertit la el. Să ne gândim la sfântul Francisc din Assisi: el era deja un creştin, dar un creştin „sentimental”. Când a citit evanghelia, într-un moment decisiv al tinereţii sale, l-a întâlnit pe Isus şi a descoperit împărăţia lui Dumnezeu şi atunci toate visele sale de glorie pământească s-au risipit. Evanghelia te face să-l cunoşti pe Isus adevărat, te face să-l cunoşti pe Isus viu; îţi vorbeşte la inimă şi îţi schimbă viaţa. Şi atunci, da, laşi toate. Poţi să schimbi efectiv tipul de viaţă sau să continui să faci ceea ce făceai înainte, ca tu eşti un altul, eşti renăscut: ai găsit ceea ce dă sens, ceea ce dă gust, ceea ce dă lumină la toate, chiar şi trudelor, chiar şi suferinţelor şi chiar şi morţii.

A citi evanghelia. A citi evanghelia. Am vorbit despre asta, vă amintiţi? În fiecare zi, a citi un text din evanghelie; şi chiar a purta o mică evanghelie cu noi, în buzunar, în geantă, oricum, la îndemână. Şi acolo, citind un text, îl vom găsi pe Isus. Totul capătă sens atunci când acolo, în evanghelie, găseşti această comoară, pe care Isus o numeşte „împărăţia lui Dumnezeu”, adică Dumnezeu care domneşte în viaţa ta, în viaţa noastră; Dumnezeu care este iubire, pace şi bucurie în fiecare om şi în toţi oamenii. Asta e ceea ce Dumnezeu vrea, e lucrul pentru care Isus s-a dăruit pe sine însuşi până la moartea pe o cruce, pentru a ne elibera de puterea întunericului şi a ne transfera în împărăţia vieţii, a frumuseţii, a bunătăţii, a bucuriei. A citi evanghelia înseamnă a-l găsi pe Isus şi a avea această bucurie creştină, care este un dar al Duhului Sfânt.

Iubiţi fraţi şi surori, bucuria de a fi găsit comoara împărăţiei lui Dumnezeu transpare, se vede. Creştinul nu poate ţine ascunsă credinţa sa, pentru că transpare în fiecare cuvânt, în fiecare gest, chiar şi în cele mai simple şi zilnice: transpare iubirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin Isus. Să ne rugăm, prin mijlocirea Fecioarei Maria, pentru ca să vină în noi şi în lumea întreagă împărăţia sa, a iubirii, a dreptăţii şi a păcii.

______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Mâine se împlinesc o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, care a provocat milioane de victime şi distrugeri imense. Acest conflict, pe care papa Benedict al XVI-lea l-a definit un „măcel inutil”, s-a încheiat, după patru ani lungi, într-o pace rezultată mai fragilă. Mâine va fi o zi de doliu în amintirea acestei drame. În timp ce amintim acest eveniment tragic, doresc ca să nu se repete greşelile din trecut, ci să se ţină cont de lecţiile istoriei, făcând să prevaleze mereu motivaţiile păcii printr-un dialog răbdător şi curajos.

În mod deosebit, astăzi gândul meu se îndreaptă spre trei zone de criză: cea medio-orientală, cea irakiană şi cea ucraineană. Vă cer să continuaţi să vă uniţi cu rugăciunea mea pentru ca Domnul să acorde populaţiilor şi autorităţilor din acele zone înţelepciunea şi forţa necesare pentru a duce înainte cu determinare drumul păcii, înfruntând orice neînţelegere cu tenacitatea dialogului şi a negocierii şi cu forţa reconcilierii. În centrul fiecărei decizii să nu se pună interesele particulare, ci binele comun şi respectarea fiecărei persoane. Să ne amintim că totul se pierde cu războiul şi nimic nu se pierde cu pacea.

Fraţi şi surori, să nu mai fie niciodată războiul! Să nu mai fie niciodată războiul! Mă gândesc mai ales la copii, cărora li se ia speranţa unei vieţi demne, a unui viitor: copii morţi, copii răniţi, copii mutilaţi, copii orfani, copii care au ca jucării rămăşiţe de război, copii care nu ştiu să zâmbească. Opriţi-vă, vă rog! Vă cer asta cu toată inima. Este ceasul să vă opriţi! Opriţi-vă, vă rog!

Adresez un salut cordial vouă tuturor, pelerini care provin din Italia şi din alte ţări.

Salut grupul de brazilieni, parohiile din Dieceza de Cartagena (Spania), scoutiştii din Gavio (Portugalia), pe tinerii din Madrid, Asidonia-Jerez (Spania) şi pe cei din Monteolimpino (Como), pe ministranţii din Conselve şi Ronchi Casalserugo, pe lupişorii din Catania şi pe credincioşii din Acerra.

Tuturor, doresc duminică frumoasă! Şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine! Poftă bună! La revedere!

Franciscus
(Angelus – 27 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro

28/07/2014 0 2

Să iubești și să fii uitat; să faci un bine și să fii uitat; să aștepți pe cineva și să fii uitat…

Fiecare rană doare în felul ei, are forma ei și se vindecă diferit. Există o rană care pătrunde în profunzimea ființei noastre, care ne răpește liniștea somnului și bucuria răsăritului, care ne așterne pe chip cutele negre ale dezamăgirii. Rana aceasta este uitarea. Să iubești și să fii uitat; să faci un bine și să fii uitat; să aștepți pe cineva și să fii uitat… toate sunt forme brutale ale nerecunoștinței, ale lipsei de atenție și afecțiune față de cei din jurul nostru. Toate aceste uitări îți îmbracă trupul într-un veșmânt al durerii și fac să țâșnească lacrimi greu de oprit.

Pentru a evita astfel de dureri, oamenii au căutat și au inventat fel și fel de modalități: au inventat agendele electronice cu Remember; au revoluționat medicina și au inventat tratamente care ajută memoria etc. Însă uitarea, atunci când e vorba despre oameni și nu despre informații sau lucruri, nu ține atât de minte, de memorie, de creier, ci ține mai ales de inimă, ține de centrul ființei noastre, de locul în care își au sediul cele mai profunde trăiri umane. Este o mare diferență între a scoate pe cineva din mintea ta și a îndepărta pe cineva de la inimă, a-l uita, a-l face ca și cum nu ar exista.

Oricât de mult ne-am strădui și indiferent câte propuneri ne-am lua și câte măsuri de precauție am utiliza, tot uităm și tot vom fi uitați. Tuturor ni se întâmplă să uităm și să fim uitați. Însă cel mai uitat dintre tot ceea ce există, raportat la binele făcut, este Dumnezeu. Cu toate că a lăsat cele mai multe semne ale prezenței sale în viața noastră, totuși este atât de ușor uitat, neglijat. Deși trăim înconjurați de biserici și icoane, de oameni și îngeri, de animale și plante, toate opere ale iubirii sale, trăim ca și cum nu l-am cunoaște. De zeci de ori bate la ușa noastră și mereu e tratat ca un necunoscut.

De aceea, mustrarea psalmistului din această zi este pentru noi: „Ai dat uitării stânca, pe Dumnezeu, care te-a adus pe lume, l-ai uitat pe Dumnezeul care te-a creat”. Noi suntem cei cărora Domnul le-a făcut lucruri minunate, dar în schimb a primit doar nerecunoștință și uitare. Despre noi spune Domnul: „așa cum își alipește omul brâul de coapsele sale, așa mi-am alipit eu toată casa lui Israel și toată casa lui Iuda, ca să fie poporul meu, faima mea, lauda mea și podoaba mea, dar ei nu au voit să mă asculte”. L-am uitat pe Domnul, l-am uitat pe binefăcătorul vieții noastre, l-am uitat pe cel care ne iubește.

Reține

„Nu uitați niciodată faptele minunate ale Domnului” (Ps 77,7).

Luni, 28 iulie 2014

Luni din saptamâna a 17-a de peste an
Sf. Victor I, pp. m.
Ier 13,1-11; Ps Dt 32,18-21; Mt 13,31-35

LECTURA I
Poporul meu va fi ca acel brâu putred, care nu mai este bun de nimic.
Citire din cartea profetului Ieremia 13,1-11
¹ Domnul mi-a vorbit astfel: „Du-te şi-ţi cumpără un brâu de in şi încinge-ţi mijlocul, fără să-l pui în apă”. ² Eu am cumpărat brâul, aşa cum mi-a poruncit Domnul, şi mi-am încins mijlocul. ³ Apoi cuvântul Domnului mi-a fost adresat din nou: ⁴ „Cu brâul pe care l-ai cumpărat şi cu care eşti încins, ridică-te şi du-te la Eufrat şi ascunde-l acolo în crăpătura unei stânci”. ⁵ Am plecat deci să-l ascund lângă Eufrat, aşa cum mi-a poruncit Domnul. ⁶ După mai multă vreme, Domnul mi-a spus: „Du-te la Eufrat şi adu înapoi brâul pe care l-ai ascuns acolo din porunca mea”. ⁷ Atunci m-am dus la Eufrat, am căutat brâul şi l-am luat din locul în care îl ascunsesem. Dar brâul putrezise şi nu mai era bun de nimic. ⁸ Atunci mi-a fost adresat cuvântul Domnului: ⁹ „Aşa spune Domnul: Iată, aşa voi face să putrezească mândria lui Iuda şi a Ierusalimului, oricât de mare ar fi ea. ¹⁰ Acest popor rău, care nu vrea să asculte cuvintele mele, care rămâne cu inima împietrită şi care merge după zei străini ca să le slujească şi să li se închine, va ajunge ca acest brâu care nu mai este bun de nimic. ¹¹ Căci aşa cum îşi alipeşte omul brâul de coapsele sale, aşa mi-am alipit eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda, ca să fie poporul meu, faima mea, lauda mea şi podoaba mea, dar ei nu au voit să mă asculte”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Dt 32,18-19.20.21 (R.: 18a)
R.: L-ai uitat pe Domnul, l-ai părăsit pe creatorul tău!
¹⁸ Ai dat uitării stânca, pe Dumnezeu, care te-a adus pe lume,
l-ai uitat pe Dumnezeul care te-a creat.
¹⁹ Văzând aceasta, Domnul s-a aprins de mânie
împotriva fiilor şi a fiicelor sale. R.

²⁰ El a zis: „Îmi voi întoarce faţa de la ei
şi apoi voi vedea ce li se va întâmpla în viitor;
căci ei sunt un neam înrăit,
sunt fii lipsiţi de credinţă. R.

²¹ Mi-au trezit gelozia, cinstind un dumnezeu care nu există,
mi-au aprins mânia cu idolii lor care nu sunt nimic;
le voi trezi gelozia printr-un popor de nimic
le voi aprinde mânia prin oameni fără minte”. R.

ALELUIA Iac 1,18
(Aleluia) Tatăl ne-a dat viaţă prin cuvântul adevărului, ca să facă din noi, cei dintâi chemaţi dintre toate făpturile sale.
(Aleluia)

EVANGHELIA
Grăuntele de muştar se face un pom, încât păsările cerului îşi fac cuib în ramurile lui.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 13,31-35
În acel timp, ³¹ Isus a spus mulţimii această parabolă: „Împărăţia cerului este asemenea unui grăunte de muştar pe care un om l-a semănat în ogorul său. ³² Acesta este cel mai mic dintre toate seminţele, dar după ce a crescut este mai mare decât celelalte plante şi se face un pom, încât păsările cerului îşi fac cuiburile în ramurile lui”. ³³ Le-a mai spus şi o altă parabolă: „Împărăţia cerului este asemenea cu plămădeala pe care o femeie o pune în trei măsuri mari de făină, ca să dospească tot aluatul”. ³⁴ Toate acestea le-a spus mulţimii în parabole şi nimic nu le spunea fără să se folosească de parabole, ³⁵ ca să se împlinească cele spuse de profetul care zice: „Voi vorbi în parabole şi voi vesti cele ascunse de la începutul lumii”.

Cuvântul Domnului