Arhiva pentru iulie 30th, 2014

Un bergoglism care schimbă: „Rugaţi-vă pentru mine”!

Aud deja murmurarea unora dintre estimatorii bergoglismelor mele: „Dar acesta nu, nu este ca alţii, nu este un bergoglism!”. Cei care cer să se roage pentru ei înşişi sunt atâţia încât nimeni nu poate presupune că deţine copyrightul. Papalul rezen por mi, conform criticilor, ar trebui mai degrabă catalogat ca o cerere „de autor anonim”. Probabil că au dreptate. Însă, după părerea mea, după ani de întâlniri şi schimburi de scrisori, acel rezen por mi, repetat cu glasul sau pus în scris, a devenit un lucru al său, al lui Jorge Mario.

Este adevărat, mulţi invocă ajutorul rugăciunii altuia; faptul este că foarte mulţi dintre cei mulţi cred că el este primul care adresează acest tip de cerere. Am putut observa că persoanele care se apropie pentru prima dată de catolicism, sau cei care se reapropie după ani de credinţă uitată, necultivată sau oricum adormită, nu înţeleg foarte bine cererea Papei, dar lucrul uimitor este că după aceea fac asta, se roagă într-adevăr pentru el.

Mărturisesc că uimirea pe care uneori am observat-o pe faţa persoanelor cărora Jorge Mario nu a cerut altceva decât o rugăciune, mă face să mă gândesc mult. M-a determinat să mă întreb dacă într-adevăr a crezut în puterea ei sau dacă mai degrabă n-o considera un soi de password pentru a avea acces la o identitate catolică generică. Conceptul nu este simplu. Repet asta la plural. Există din aceia care au rămas ancoraţi în practica un pic infantilă şi obişnuită a lui Pater, Ave, Gloria, ca o formulă magică de repetat încontinuu, cât mai rapid posibil, ca nişte benzi înregistrate cu ciclu continuu, o rugăciune automată care numai în mâinile lui Dumnezeu produce roade.

Într-unul din acele exerciţii spirituale la care am participat în anii mei de liceu în Colegio de la Inmaculada Concepción din Santa Fe, un anumit iezuit ne-a vorbit despre „rugăciunea ca dialog”; ne spunea că a ne ruga nu era ca a vorbi cu un zid, ci cu o persoană. Cred că această perspectivă a schimbat mult conceptul de rugăciune pe care-l aveam. Există şi o altă problemă: mulţi cred că un dialog trebuie să obţină, obligatoriu, un răspuns oral aşa cum este orală rugăciunea pe care o formulează. În acest mod fixează o limită pentru că nu concep posibilitatea ca răspunsul să fie de altă natură, diferit de un mesaj de replică verbală.

Vocabularul lui Dumnezeu este un altul, el vorbeşte prin gesturi, fapte, inspiraţii. Într-un mod sau în altul răspunde. Mereu. Dar cu un limbaj care nu este de aceeaşi natură cu acela cu care noi putem să ne îndreptăm spre el.

În prima mea vizită la „Sfânta Marta”, Papa Francisc mi-a povestit despre un personaj de nivel foarte înalt care-i destăinuise că este ateu; însă în faţa cererii sale de a se ruga pentru el a admis că a fost uimit şi încurcat, şi după câteva şovăiri a decis să facă asta cu adevărat. Atunci a încercat să-şi amintească de rugăciunile învăţate când era copil şi s-a apucat de treabă. După ce a făcut asta i-a destăinuit Papei că faptul de a se ruga l-a făcut să se simtă foarte bine chiar dacă nu se gândise niciodată că acest gest putea să aducă vreun beneficiu efectiv destinatarului său. Şi aşa, cu această îndoială, se gândea să persevereze, nu pentru o chestiune de credinţă, ci pentru binefacerile pe care rugăciunea pentru Papa i le aducea însăşi vieţii sale.

Nici eu nu mi-am pus vreodată prea multe întrebări cu privire la rugăciune. Eventual mă gândeam: dacă este un dialog personal cu Dumnezeu, ce legătură are unul din afară care se roagă pentru tine? Ce sens are? De ce să mobilizezi o a treia persoană pentru ceva care este între mine şi Dumnezeu? Dar mi-am schimbat părerea: am cunoscut puterea rugăciunii pentru alţii. Există apoi aceia care subevaluează ritualitatea rugăciunii zilnice şi se roagă numai în momentele de încercare. Însă găsesc că cererea repetată de a se ruga pentru un altul are efectul picăturii de apă care perforează stânca. Îmi imaginez că aşa este cererea pe care Francisc o adresează multora dintre cei care merg să-l viziteze.

Un prieten în comun, şi el cu numele Francisc, îmi spunea: „Dacă după ce am convins o mână de necredincioşi argentinieni să se roage pentru el s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, imaginează-ţi ce s-ar putea întâmpla dacă se vor ruga lui Dumnezeu pentru Papa un miliard şi două sute de milioane de păcătoşi?”.

Lucruri care nu se reuşesc să se explice nici cu tipica viveza („viclenie”) argentiniană. Acel „rugaţi-vă pentru mine” al Papei nu este un mod de a încărca bateriile cu efortul altora. Cine gândeşte aşa nu înţelege că pentru a se ruga pentru el trebuie să se pună în faţa lui Dumnezeu; şi că el cu această cerere convoacă zi după zi cete de persoane care, ca fiul risipitor, se întorc ca să se prezinte în faţa Tatălui.

(De Jorge Milia
După L’Osservatore Romano, 29 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

30/07/2014 0 1

„Pentru a evangheliza trebuie să primim provocările noilor mijloace de comunicare”

Exortaţia apostolică Evangelii gaudium este „scrisă în lumina bucuriei pentru a redescoperi izvorul evanghelizării în lumea contemporană”. Cu această expresie monseniorul Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, rezumă conţinutul documentului pe care Papa Francisc îl oferă Bisericii. Impulsul de „a redescoperi acest izvor” va fi acceptat cu iniţiativa Proiectul pastoral din Evangelii gaudium, organizat chiar de Dicasterul prezidat de monseniorul Fisichella şi care se va ţine de la 18 la 20 septembrie în aula „Paul al VI-lea”.

* * *

Excelenţă, cum s-a născut ideea de a propune o întâlnire de acest tip?

Mons. Fisichella: S-a născut din lectura lui Evangelii gaudium, despre care Papa a spus în mod explicit că este programul pontificatului său. Aşadar, întâlnirea din septembrie are obiectivul de a traduce acest text într-o autentică acţiune pastorală, care să permită diferitelor Biserici răspândite în lume să exprime o dublă realitate: o evanghelizare genuină şi bogăţia propriilor tradiţii ecleziale şi culturale prin metodologii şi experienţe proprii ale fiecărei comunităţi.

Care sunt principalele şi originalele stimulente conţinute în Evangelii gaudium faţă de cel care se ocupă de noua evanghelizare?

Mons. Fisichella: Aşa cum este în stilul său, Papa ne-a dăruit cu această exortaţie apostolică o bogăţie enormă de sugestii în aşa fel încât să facă să apară iniţiative. Noi am adunat elementele care sunt mai inerente pentru noua evanghelizare: în mod deosebit mă gândesc la exprimările unei „pastoraţii urbane”, mă gândesc la temele despre evlavia populară, la chestiunile legate de familie. Dar nu putem uita referinţele continue ale Papei la vestirea kerigmatică, adică a restabili primatul vestirii lui Isus Cristos. Vestire care trebuie făcută cu conştiinţa a ceea ce este noul limbaj al mijloacelor de comunicare socială, prin opere pastorale vii, dinamice şi capabile să mărturisească iubire şi milostivire.

Denumirea comună a acestor elemente este atenţia pastorală faţă de cei săraci. Pentru aceasta vom începe întâlnirea noastră cu mărturia lui Jean Vanier, unul dintre cei mai mari profeţi ai prezenţei printre „cei din urmă” pentru a le transmite lor bucurie şi speranţă.

Cine sunt în mod deosebit destinatarii acestei iniţiative?

Mons. Fisichella: Toţi lucrătorii pastorali. La această întâlnire, la care au aderat deja peste o mie de persoane, am invitat de fapt episcopi, responsabili ai oficiilor comisiilor pastorale, preoţi, diaconi, cateheţi… Toţi cei care sunt implicaţi în drumul de evanghelizare.

Mai înainte aţi făcut referinţă la „noul limbaj al mijloacelor de comunicare”. În epoca digitală, cât de important este a şti să se exploateze şi aceste instrumente?

Mons. Fisichella: Eu sunt puternic convins că nu mai putem gândi la aceste forme numai ca la nişte instrumente. Astăzi suntem în faţa unei provocări culturale, de aceea trebuie să abandonăm o mentalitate incapabilă să citească progresul care se află în comunicarea de astăzi. Aşa cum în trecut creştinismul s-a întâlnit cu cultura greacă, cu culturile din Africa, din Asia, ştiind să le perceapă trăsăturile pozitive şi să depăşească limitele lor în vederea bogăţiei Evangheliei, astăzi trebuie să primim aceeaşi provocare în faţa comunicării. Cu ea sunt corelate un nou limbaj, dar şi noi comportamente. Şi acest lucru îl vedem realizat în noile generaţii: este suficient să observăm copiii care vin la catehism pentru Prima Împărtăşanie pentru a înţelege cât s-a modificat comportamentul lor. Eu mă tem că suntem în mare întârziere în această perspectivă, iată pentru ce avem nevoie de o întâlnire genuină pentru a pătrunde în această nouă cultură, a percepe pozitivul şi a arăta limitele.

Întocmai, care sunt limitele şi cursele pe care le are această nouă cultură?

Mons. Fisichella: Cu privire la toate mă gândesc la o temă care pentru noi nu este deloc secundară, adică raportul dintre comunicarea via internet şi beneficiarii săi. Adesea, în mijlocul atâtor ştiri neverificate şi de toate tipurile, devine dificil să ştii să percepi adevărul. Aşadar este cerută şi o atenţie profundă cu privire la aceste teme.

Mai în general, care sunt cele mai mari piedici pe care societatea contemporană le pune în calea noii evanghelizări?

Mons. Fisichella: Obstacolul cel mai mare, legat tot de tema comunicării, este lipsa întâlnirii personale. Credinţa s-a transmis mereu pentru că două persoane s-au întâlnit şi s-au privit în ochi: astăzi devine tot mai greu, pentru că există tendinţa de a se închide în sfera privatului. Deci este opusul evanghelizării, care în schimb cere să mergem în afară noastră şi să participăm cu ceilalţi la experienţa bucuroasă a întâlnirii cu Isus. Aşadar o altă mare limită, în afară de cea semnificativă a raportului cu adevărul, este acest „circuit” tot mai privat care sărăceşte.

În cursul iniţiativei va fi şi o întâlnire cu Papa…

Mons. Fisichella: Papa va veni să „ne provoace” încă o dată să devenim complet lucrători bucuroşi ai evanghelizării şi pastoraţiei. Deci aşteptăm cu mare curiozitate dar şi speranţă această întâlnire şi ascultarea cuvintelor sale care, ca întotdeauna, vor ieşi din inimă şi vor lovi auditoriul dând entuziasm pentru a întreprinde un drum, cel al evanghelizării, care este foarte angajant şi cere deci un mare sprijin.

Aţi spus că acesta este numai prima dintr-o serie de întâlniri programate. Puteţi să ne daţi vreo anticipare?

Mons. Fisichella: În anul 2015, Dicasterul pentru Noua Evanghelizare este deja bogat în iniţiative. Cu Conferinţele Episcopale au fost organizate întâlniri despre tema catehezei, apoi organizăm o întâlnire cu toţi responsabilii sanctuarelor pentru a da temei evlaviei populare o faţă concretă de nouă evanghelizare. Apoi avem în program diferite iniţiative cu responsabilii comunicării şi ai pastoraţiei. În acest sens am vrea să extindem „Misiunea Metropolă” pe care am făcut-o în 2011 pentru a o transforma în iniţiativă mai generală pentru diferitele Biserici. Apoi vom repropune, pentru 13 şi 14 martie, experienţa „24 de ore pentru Domnul”, care va fi o celebrare cu papa, dar şi deschiderea nocturnă a bisericilor pentru ca sacramentul reconcilierii să fie trăit ca un spaţiu de milostivire.

(După Zenit, 29 iulie 2014
De Federico Cenci)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

30/07/2014 0 1

„Dreptul la avort? Nu există în nicio legislaţie internaţională…”

Miza este foarte mare, la Consiliul pentru Drepturile Umane al Naţiunilor Unite de la Geneva, unde Irlanda se află în faţa unei bifurcaţii: să cedeze în faţa presiunilor ONU şi deci să abdice la cererile de „a atenua” legislaţia sa cu privire la avort sau să reziste pe frontul ocrotirii celui care trebuie să se nască.

A fost definit „dur” şi „insistent” rechizitoriul Consiliului la care a fost supus la jumătatea lui iulie Frances Fitzgerald, ministrul irlandez al justiţiei. Motivul pledoariei: actuala legislaţie de la Dublin în materie de avort ar încălca normele internaţionale despre drepturile umane.

Astfel Consiliul a considerat insuficientă angajarea făcută de Irlanda, anul trecut, când pentru a îndeplini cererile Naţiunilor Unite a schimbat propria legislaţie cu privire la întreruperea sarcinii cu aprobarea unei legi denumite The Protection of Life During Pregnancy Act. Norma a confirmat restricţiile irlandeze în materie de avort, dar cu adăugarea unui pasaj referitor la riscurile pentru mamă.

Legea, conform celor anunţate în mod expres de guvern, avea ca scop să clarifice circumstanţele în care, din cauza unei condiţii fizice precare a mamei, avortul poate să fie permis. În afară de asta, cu aprobarea legii accesul la avort a fost extins şi acolo unde există riscul de sinucidere din partea femeii însărcinate. Însă pentru a proceda este necesară părerea unanimă a trei medici (un obstetrician şi doi psihologi).

Este încă prea puţin pentru Consiliul pentru Drepturile Umane al Naţiunilor Unite, conform căruia actuala legislaţie irlandeză continuă să „criminalizeze” femeile însărcinate negându-le lor să poată recurge la ceea ce – avortul – este definit un „drept”. Yuval Sahny, raportor al rechizitoriului, a subliniat că Irlanda neagă astfel accesul la întreruperea sarcinii „şi în circumstanţe în care noi statele (membre) considerăm că trebuie să existe obligaţia de a permite avortul sigur şi legal”.

ONU a găsit totuşi interlocutori deloc dispuşi, ba chiar capabili să apere dreptul irlandez de a menţine propria legislaţie despre avort. A intervenit mai întâi Mary Jackson, funcţionară la Departamentul Sănătăţii, care a revendicat ca legea dată de Parlamentul irlandez în urmă cu un an este conformă cu cererile ONU.

Prezent la discuţia de la Geneva, şi Lorcan Price, reprezentant şi avocat al Pro Life Campaign, asociaţie irlandeză în apărarea vieţii. Price a contestat interpretarea pe care Naţiunile Unite o au despre conceptul de drepturi, afirmând: „Nu există niciun drept la avort în legislaţia internaţională”. Aşadar, nu în Irlanda, ci în altă parte avocatul găseşte disonanţe cu conceptul de drepturi umane. „Astăzi lobby-urile avortiste foarte bogate – a explicat el – vor încerca să înşele Comitetul pentru drepturile umane aici la Geneva, susţinând că pruncii încă nenăscuţi nu au dreptul de a trăi. Această afirmaţie este complet contrară legilor despre drepturile umane”.

Lobby-uri care au nume şi prenume. „Sper cu toată inima – a continuat Price – ca Comitetul să apere dreptul la viaţă şi să respingă presiunea internaţională a grupurilor din SUA, cum este Center for Reproductive Rights, care vor să impună cu orice preţ regimul avortului în Irlanda”. Naţiunile Unite – a afirmat aşadar preşedintele asociaţiei pro-life – „ştiu că nu există un drept internaţional cu privire la avort în legislaţie. Dacă ONU ar asuma o poziţie în mod explicit în favoarea avortului, ar avea loc o daună incalculabilă adusă credibilităţii sale ca organism în apărarea adevăratelor drepturi umane”.

Dur comentariul la Lifenews al lui Cora Sherlock, vice-preşedinte al Pro Life Campaign, care a definit audienţa Comisiei faţă de Irlanda o „farsă”, pentru că Naţiunile Unite au demonstrat că sunt „în mod incredibil înclinate în favoarea avortului”. Ca exemple, Sherlock a amintit că de la ONU „nici măcar o murmurare de preocupare n-a fost ridicată faţă de situaţia teribilă a unor ţări ca Anglia, unde copiii care au supravieţuit unui avort nu primesc asistenţă medicală şi sunt lăsaţi să moară în colţuri”. Tot cu privire la Anglia, Consiliul „n-a avut nimic de spus cu privire la recentul caz documentat conform cărora cadavrele a 15 mii de copii avortaţi au fost incinerate pentru a produce căldură în spitale sau că, în Marea Britanie, sarcinile pot să fie întrerupte pentru motive de dezabilitate a fătului până în momentul naşterii”.

O „farsă”, pentru a o parafraza pe Sherlock, destinată să continue. Se aşteaptă acum ca să se reunească din nou Consiliul, pentru a efectua o nouă verificare pe baza declaraţiilor adunat şi să emită astfel observaţiile sale conclusive în termen de două săptămâni.

(De Federico Cenci
După Zenit, 28 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro