Arhiva pentru ianuarie 14th, 2015

În drumul refacerii unităţii creştine. Rugăciunea „ca toţi să fie una!” (In 17,21)

petru-gherghelOdată cu începutul pontificatului papei Ioan al XXIII-lea s-a deschis o nouă eră pe drumul anevoios al ecumenismului, pentru refacerea unităţii creştine. Flacăra speranţei unităţii în credinţă, întreţinută cu mari eforturi pe tot timpul mileniului doi, s-a reaprins, în mod surprinzător, prin spiritul curajos al noului papă şi episcop al Romei, Papa cel Bun, Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea, care s-a lăsat inspirat şi cucerit de rugăciunea-testament proclamată de divinul întemeietor tocmai la Cina cea de Taină: „Ca toţi să fie una!” (In 17,21).

Animat de rugăciunea lui Isus şi inspirat de Duhul Sfânt, ca una dintre cele mai mari surprize ale secolului şi, chiar mai mult, a mileniului doi, Papa cel Bun a anunţat întregii Biserici convocarea unui nou Conciliu ecumenic.

A considerat că a venit timpul să se acorde rugăciunii lui Isus o adevărată ascultare şi să se caute mai intens împlinirea ei.

Prin această sfântă inspiraţie şi prin convocarea Conciliului Vatican II, „Biserica Catolică, sub călăuzirea marelui ei păstor, Ioan al XXIII-lea, s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării unităţii, invitându-i pe toţi să asculte glasul Duhului Domnului, care învaţă cum trebuie citite cu atenţie „semnele timpurilor”. Experienţele pe care Biserica le-a trăit în aceşti ani şi pe care continuă să le trăiască o ajută să se lumineze şi mai profund asupra identităţii şi misiunii sale istorice”, avea să precizeze un alt mare papă, sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint (nr. 3).

Angajarea ecumenică a Bisericii Catolice reprezintă, de fapt, planul lui Dumnezeu de a-i aduna pe toţi în unitate.

Într-adevăr, Biserica e o realitate care nu este închisă în sine însăşi, ci deschisă permanent dinamicii misionare şi ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească şi să dea mărturie, să actualizeze şi să răspândească misterul de comuniune ce o constituie: să adune toate şi să-i adune pe toţi în Cristos; să fie pentru toţi „sacrament de unitate nedespărţită”, preciza cu profundă convingere acelaşi Sfânt Părinte, un continuator fidel şi plin de însufleţire al Conciliului Vatican II şi un căutător necontenit al apropierii şi al unităţii (cf. Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, nr. 5).

Lui îi aparţine afirmaţia reluată în multe împrejurări că „dezbinarea contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura”.

Nu cu mult timp înainte, la 21 noiembrie 2014, s-au împlinit 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism al Conciliului Vatican II cu titlul semnificativ Unitatis redintegratio, adicărefacerea unităţii. Acest document conciliar, care poartă semnătura fericitului Paul al VI-lea, cel ce l-a urmat pe scaunul lui Petru pe sfântul Ioan al XXIII-lea şi care are în spatele său confirmarea celor 2.137 de voturi favorabile faţă de 11 împotrivă, a marcat fără îndoială un mare salt calitativ în raporturile dintre Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. El reprezintă, de fapt, poarta deschisă pe calea dialogului între Bisericile creştine şi este un punct de referinţă de neînlocuit pentru angajarea întregii Biserici Catolice şi a tuturor membrilor ei de refacere a unităţii pierdute.

Iniţiativele pe care le-a urmat Biserica Catolică pe drumul apropierii dintre creştini au avut şi au la bază acest document şi întreaga convingere a părinţilor conciliari, după gândul Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea şi al urmaşului său, fericitul Paul al VI-lea.

Pe aceste coordonate a mers mai departe sfântul papă Ioan Paul al II-lea, marele papă Benedict şi, desigur, actualul Sfânt Părinte papa Francisc, omul surpriză şi liderul incontestabil al căutării unităţii Bisericii.

Nu pot fi uitate toate iniţiativele acestor mari papi, personalităţi carismatice şi providenţiale ale timpurilor noi, şi, mai ales, nu trebuie să uităm ceea ce a reuşit să facă în scurt timp actualul papă Francisc, care a decis să meargă mai departe pe urmele înaintaşilor săi, căutând să facă noi paşi pe această cale a ecumenismului.

Întâlnirea plină de respect şi dragoste frăţească cu patriarhul Bartolomeu I la Ierusalim, la împlinirea a 50 de ani de la istorica îmbrăţişare a papei Paul al VI-lea cu patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras I, din anul de graţie 1964, repetarea acestui gest de preţuire în Domnul şi noua îmbrăţişare frăţească de la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, de data aceasta la Constantinopol, sunt noi şi impresionanţi paşi pe drumul obligatoriu al căutării unităţii.

Momentele ce s-au desfăşurat la Ierusalim şi la Constantinopol, ca şi cele trăite la Roma în ultimii ani, cu diferite şi fericite ocazii şi solemnităţi, ne dau o vie şi întemeiată speranţă că paşii făcuţi în ultimii 50 de ani se vor transforma în noi momente de apropiere spre împărtăşirea din acelaşi potir a celor două Biserici surori.

Luna ianuarie, care ne invită la o reînnoită săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ne cheamă pe toţi la noi şi adevărate momente de trăire sufletească, adică la clipe de comuniune în spirit şi în rugăciune, când îl simţim alături pe Isus şi pe ceilalţi fraţi creştini în căutarea unităţii pierdute.

Calea către unitate începe cu transformarea inimii, cu o convertire interioară, cum preciza decretulUnitatis redintegratio la nr. 4, şi reprezintă o călătorie spirituală, care porneşte de la întâlnirea fraţilor pentru a merge către prietenie, de la prietenie la fraternitate, de la fraternitate la comuniune. Numai parcurgând acest drum schimbarea este posibilă şi realizabilă.

E nevoie, aşadar, de o dispoziţie sinceră la ascultarea şi urmarea îndemnurilor, care vine de la Duhul Sfânt, cel care ne călăuzeşte spre adevărul întreg (cf. In 16,13).

Rugându-ne unii pentru alţii şi unii împreună cu alţii, diferenţele noastre vor fi asumate şi depăşite în fidelitatea faţă de Domnul şi de evanghelia sa. (cf. papa Francisc, 30 noiembrie 2014).

Este, aşadar, nevoie de întâlnire, de dialog, de cunoaştere, de iertare şi de multă rugăciune dar este şi adevărat că dorinţa sfântă de reconciliere a tuturor creştinilor în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi calităţile omeneşti (cf. UR, 8 şi 24).

Speranţa noastră e alimentată însă de rugăciunea lui Cristos însuşi care nu încetează să se roage pentru Biserică, pentru ca în ea să se oglindească mereu imaginea unităţii fericite din sânul Sfintei Treimi.

Să continuăm, aşadar, luminaţi de Duhul Sfânt pe care el însuşi ni l-a dăruit şi l-a lăsat să rămână cu noi, astfel încât eforturile noastre să fie mereu susţinute şi călăuzite de harul său dumnezeiesc.

Drumul dialogului şi al rugăciunii continuă. Este singura cale de a dobândi harul de a face ca vocea comună a celor care cred să ajungă la Dumnezeul unităţii şi să se realizeze pe pământ rugăciunea lui Cristos, care nu încetează să se îndrepte spre Tatăl în numele tuturor celor care sunt ai săi: „Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,20-21).

În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie), exemplul celor mai mari lideri ai creştinismului, papa Francisc şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, constituie un adevărat model de preţuire, iubire, dialog şi rugăciune, pe care trebuie să-l urmăm şi să-l transformăm într-o îmbrăţişare frăţească pe drumul refacerii unităţii creştine.

Lumea are nevoie de astfel de semne şi de astfel de modele. Lumea are nevoie de unitate şi de iubire pentru ca toţi să fim ca fraţii.

Cu bucurie şi binecuvântare de la Domnul unităţii şi al păcii!

Iaşi, 1 ianuarie 2015

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Scrisoarea pastorală este preluată de pe http://www.ercis.ro

Lecție de echilibru. Ce este omul?

singuratateaUn copil a fost întrebat: „Ce îți place cel mai mult la mama ta?”. Iar el, în toată nevinovăția lui a răspuns: „Cel mai mult la mama îmi place tata!”. Parafrazând și întrebându-ne: „Ce ne place cel mai mult din cuvintele lui Isus?”, putem răspunde: „Cel mai mult din cuvintele lui Isus ne plac faptele”. Mântuitorul trece prin viața omului nu doar vorbindu-i, ci atingându-l, prinzându-l de mână. Iar atingerea sa este atât de benefică pentru că ne învață prima lectură de astăzi: „Prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi”. Înainte de a fi noi încercați și îndurerați, a fost el, Domnul și Dumnezeul nostru. Iar în mijlocul suferinței, el este cea mai dulce mângâiere, pentru că el, Cristos, are cea mai gingașă atingere, cea mai suavă îmbrățișare, cea mai tămăduitoare privire.

Îmi plac faptele lui Isus pentru că ele reflectă o virtute atât de necesară în aceste zile, când pe chipul oamenilor se întrezărește frica, teroarea: echilibrul. Domnul ne oferă în această zi o rodnică lecție de echilibru. De fapt, nu e doar o lecție, ci este o invitație: trăiți în echilibru. Trebuie să ne fie frică de moarte, trebuie să apărăm viața, dar în același timp trebuie să fim convinși că el, Domnul, s-a făcut părtaș cu noi „pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavol, şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie”. Moartea, Diavolul, răul nu au ultimul cuvânt! Nu trebuie să ne încuiem în casele noastre de frica terorismului sau a atentatelor, nu trebuie să privim spre celălalt ca spre un posibil criminal. Am fost eliberați de moarte prin învierea lui Cristos. Nu trebuie să fim sclavii fricii.

De moarte nu trebuie atât să ne temem, cât trebuie să ne pregătim pentru o moarte bună. Trebuie să trăim mereu pregătiți, dar fără frică, pentru că deși noi nu știm „nici ziua, nici ceasul”, Domnul știe, iar viața noastră este în mâinile lui. Și nu doar viața noastră, ci și viața celorlalți. De fapt, a fi pregătiți pentru moarte, a ne pregăti pentru moarte, înseamnă inclusiv a-l respecta pe celălalt. Ba mai mult, a-l iubi, a-l pune mai presus de tine. A fi convins că într-o zi vei împărtăși cu el veșnicia. Paradisul nu e doar pentru creștini și cu atât mai puțin doar pentru catolici!

A trăi pregătit pentru moarte înseamnă a face bine celor din jur. A te apropia de celălalt nu pentru a-l jigni sau a-i jigni crezul/credința, ci pentru a-l prinde de mână, a-l îmbrățișa, a-l asculta și vindeca. A te apropia de celălalt fără gânduri meschine, ci cu dorința sinceră de a învăța de la el și de a-l învăța un principiu de bază al umanității (al umanismului, nu al creștinismului!!!, deci valabil pentru orice ființă): ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor (sau în forma sa negativă: ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face!) .

A te pregăti pentru moarte într-un mod echilibrat nu înseamnă doar să stai în mijlocul oamenilor și să-i ajuți, ci înseamnă și să știi să te retragi singur, pe munte. Aceasta nu atât pentru a-i lăsa pe ei singuri, ci mai ales pentru a sta un pic cu tine, pentru a te analiza în fața propriei conștiințe și a Domnului, pentru a evita un activism sec, lipsit de rod. Avem nevoie de momente de liniște, de timp petrecut în tăcere cu noi înșine, pentru a ne răspunde la întrebările fundamentale: cine sunt, ce am făcut cu viața mea, ce vreau să fac cu viața mea, ce nu merge bine în viața mea, ce trebuie să schimb în bine, ce pot să fac mai mult pentru cel de lângă mine. La toate acestea fiecare trebuie să mai adauge o întrebare foarte necesară astăzi: ce este omul? Ce este ființa umană? Cine este cel de lângă mine – sărac sau bogat, european sau african sau asiatic, creștin sau musulman sau evreu, bărbat sau femeie, copil sau bătrân – și care este valoarea lui? Valoarea fiecărei ființe este inestimabilă și nimeni, absolut nimeni, nu are voie să se atingă de binele suprem al celuilalt, bine care este viața. Pentru aceasta trebuie să facem liniște. Pentru aceasta nu trebuie să strigăm atât „Je suis Charlie”, cât mai ales „Je suis homme”. Sunt om și oameni sunt și francezii ca și nigerieni ca și sirienii ca și australieni etc. Sunt om, suntem oameni. Trebuie să fim ființe libere și responsabile. Trebuie să vedem această măreție în cel de lângă noi și astfel vom ajunge să-l respectăm. Pentru aceasta avem nevoie și de momente de liniște, de singurătate, și, de ce nu, de momente de rugăciune.

Să-l lăsăm în această zi pe Cristos să ne învețe. Să ne apropiem de el, omul prin excelență, și să ne numărăm și noi printre cei care-l caută. Astăzi nu mai putem spune: „Doamne, toți te caută”. Însă astăzi trebuie să încep eu prin a spune: „Doamne, te caut. Nu-ți ascunde fața de la mine. Învață-mă ce este omul. Ajută-mă să-l respect pe cel pe care-l întâlnesc. Eliberează-mă de frica de moarte. Sădește în inima mea iubirea față de viața și libertatea celuilalt. Fă-mă, Doamne, responsabil de propria libertate. Și, mai ales, Doamne, te rog, învață-mă să iubesc tăcerea și să nu-mi fie frică să stau singur, pentru că în singurătate tu îmi vorbești inimă la inimă și mă înveți valoarea omului, valoarea vieții, valoarea iubirii”.

O, Marie, Regina lumii, întinde mantia ta ocrotitoare asupra celor care se tem și stau închiși în casele sau în viețile lor. Mijlocește-ne harul de a redescoperi măreția omului, frumusețea care se află în interiorul oricărui om. Ajută-ne, o, bună Mamă, să privim spre celălalt cu respect, cu gingășie, cu iubire.

Reţine

Privește cu blândețe spre oamenii pe care-i întâlnești. Caută în omul de lângă tine ceva frumos, binele pe care până acum poate nimeni nu l-a descoperit. Când te uiți la celălalt, chiar și la cel mai antipatic om din viața ta, gândește-te că s-ar putea să împarți cu el nu doar locul de muncă sau școala sau strada sau casa, ci veșnicia. Învață să-l iubești acum, ca să te bucuri de roade mai târziu!

Miercuri, 14 ianuarie 2015 

Miercuri din saptamâna 1 de peste an
Sf. Felix de Nola, pr. m.
Evr 2,14-18; Ps 104; Mc 1,29-39

LECTURA I
Trebuia să se facă în toate asemenea fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător.
Citire din Scrisoarea către Evrei 2,14-18
Fraţilor, cum însă copiii au în comun acelaşi sânge şi aceeaşi carne, tot astfel a devenit şi Isus părtaş cu ei pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, 15 şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie. 16Căci nu se îngrijeşte de îngeri, ci de urmaşii lui Abraham se îngrijeşte. 17 De aceea, era nevoie să se facă în toate asemenea fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului. 18 Aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 104(105),1-2.3-4.6-7.8-9 (R.: 8a)
R.: Domnul îşi aduce aminte totdeauna de alianţa sa.
sau:
Aleluia.

1 Lăudaţi-l pe Domnul, invocaţi numele lui!
Faceţi cunoscute printre popoare faptele sale minunate!
2 Cântaţi-i, cântaţi psalmi!
Meditaţi la toate minunile sale! R.

3 Lăudaţi-vă cu numele lui cel sfânt!
Să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul!
4 Căutaţi-l pe Domnul şi ajutorul lui,
căutaţi întotdeauna faţa lui! R.

6 Voi, descendenţii lui Abraham, slujitorul lui,
voi, copiii lui Iacob, aleşii lui!
7 El, Domnul, este Dumnezeul nostru;
judecăţile lui sunt lege pentru tot pământul. R.

8 El îşi aduce aminte totdeauna de alianţa sa,
de cuvântul pe care l-a dat pentru o mie de generaţii,
9 de alianţa pe care a încheiat-o cu Abraham,
de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 10,27
(Aleluia) „Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul; eu le cunosc, iar ele mă urmează”. (Aleluia)

EVANGHELIA
El i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,29-39
În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. 30 Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. 31 El s-a apropiat şi a ridicat-o, prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. 32Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33 şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El i-a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau. 35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. 36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. 38 El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” 39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli.

Cuvântul Domnului

%d blogeri au apreciat: