Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Februarie 2015

Există spaţiu pentru religie?

Posted by Paxlaur pe 23/02/2015

Există spaţiu pentru religie?

„La Parlamentul european religia nu este nici o matrice care defineşte preferinţele individuale sau colective, nici o bază suficientă pentru a mobiliza. Rămâne o semnificativă resursă simbolică de distincţie pentru a construi un profil politic şi public şi pentru a se diferenţia în competiţie”: acesta este, în sinteză extremă, rezultatul unei investigaţii coordonate de François Foret, director de cercetări politice de la Institutul de Studii Europene (Bruxelles) şi prezentată recent în timpul unei reuniuni a nou-constituitului intergrup de la Parlamentul european despre libertatea de religie sau credinţă şi toleranţa religioasă. Scopul acestui proiect de cercetare era să investigheze pe rază largă „credinţele membrilor Parlamentului european” şi ce consecinţe are crezul fiecărui parlamentar asupra acţiunilor lor, dar şi care este „impactul religiei asupra socializării politice”, modul de a trata teme care au o „însemnătate religioasă” şi chiar pentru ce „strategii” este eventual utilizată religia. Trebuie notat că studiul se referă la configurarea Parlamentului în legislatura trecută (2009-2014) şi că se bazează pe răspunsurile pe care 167 de membri ai parlamentului din 736 (adică 22,7%) au acceptat să le dea la cele 23 de întrebări ale chestionarului distribuit în 9 limbi.

Un „factor social”? Chemaţi să evalueze influenţa religiei asupra funcţionării Parlamentului, 63,2% dintre cei care au răspuns afirmă că religia are o importanţă, şi spun asta mai ales deputaţii care se definesc nereligioşi sau atei. „Asta sugerează că religia este mai vizibilă pentru cei care sunt străini de ea sau ostili, în timp ce aceia care cred consideră că rolul său la Parlament este insuficient în relaţie cu rolul pe care ea îl desfăşoară în viaţa lor individuală”, explică Foret, specificând că protestanţii (mai ales printre deputaţii germani şi englezi) „resimt o influenţă catolică în procesul decizional european, în timp ce ortodocşii (mai ales români) cred că religia este prea echivocă şi că nu se ţine suficient cont de ea”. Şi totuşi majoritatea parlamentarilor europeni (66,7%) spune că rar (47,1%) sau niciodată (19,6%) ia în considerare religia, în timp ce numai o treime dintre deputaţi face asta adesea sau mereu. Una dintre explicaţiile posibile pentru acest paradox, conform lui Foret, ar fi în faptul că religia este tratată ca un „factor social”, independent de preferinţele sau de implicarea personală.

Cultura şi tradiţia creştină. Al paradox se observă cu referinţă la tema culturii europene şi legătura cu tradiţia creştină: cu privire la lipsa menţionării rădăcinilor creştine ale Europei în Tratatul de la Lisabona, raportul între dezamăgiţi şi satisfăcuţi este în jurul procentului de 50% cu un 0,3% în plus de „satisfăcuţi”. Însă sunt 77% parlamentarii europeni intervievaţi care recunosc că factorul religios şi cultural a marcat modul în care a fost tratată până acum problema intrării Turciei în UE. Oricum religia are importanţă în mod diferit în funcţie de ambientele politice: în fruntea listei sunt sectoarele legate de drepturile fundamentale, politicile sociale, cultura, educaţia; în ultima poziţie sunt relaţiile internaţionale. În toate contextele, semnalează Foret, religia poate să devină „un mod pentru a trezi interes şi a polariza actorii politici şi mass-media” chiar fără a influenţa deciziile politice.

„Lobby” religioase şi parlamentarii. 21% dintre parlamentari s-au declarat „în mod obişnuit în contact cu actori religioşi, o dată pe lună sau mai mult”, în timp ce 15,8% nu au niciun contact. „Interlocutori mai asidui” sunt cei care sunt mai convinşi de influenţa religiei asupra Parlamentului şi cei care se declară credincioşi. Dar „nu există dovezi că a intra în contact cu lobby religioase duce la schimbarea de opinie într-un europarlamentar determinat”. Cei mai puţin preocupaţi (şi mai obişnuiţi) să întâlnească aducători de interese specificie, deci şi „lobby” religioase, sunt britanicii; cei mai contrari la orice lobby şi cu atât mai puţin la cele de inspiraţie religioasă sunt desigur francezii. În lumea „eterogenă, plurală şi atomizată” ale ONG-urilor cu o dimensiune religioasă, COMECE, Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeană „este organizaţia dedicată în întregime muncii de lobby religios mai frecvent citată” (22,2%), urmată de Conferinţa Bisericilor Europene (8,1%). În panoramă se pierde lumea protestantă, cu o „flotilă de mici entităţi” care „oglindesc natura de-instituţionalizată a acestei denominaţiuni”. Sunt vizibile organizaţiile ebraice, cu profil public scăzut, dar „eficiente în strategiile lor”. Ortodocşii şi musulmanii „sunt aproape invizibili, în contrast cu importanţa lor demografică în populaţia europeană”. Sunt apoi foarte vizibile organizaţii „cu interese specifice care lucrează în numele valorilor spirituale”: prima dintre toate Caritas-ul.

Cred, nu practic… Ultima parte a investigaţiei se referă la convingerile, practicile şi atitudinile religioase ale parlamentarilor: 72% dintre cei care au răspuns au declarat că aparţin unei denominaţiuni religioase, dar numai 62% spun că sunt o „persoană religioasă”, în timp ce 55% cred într-un Dumnezeu sau în vreo formă de spirit sau „forţă vitală”. Concluzie: în line cu statisticile europene, „parlamentarii sunt un grup în care se întâlneşte apartenenţa fără a crede şi mai mult apartenenţa fără a practica”.

(După agenţia SIR, 20 februarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , | Leave a Comment »

 „Întăriţi-vă inimile!” (Iac 5,8)

Posted by Paxlaur pe 18/02/2015

Iubiţi fraţi şi surori,

image

Postul Mare este un timp de reînnoire pentru Biserică, pentru comunităţi şi pentru fiecare credincios. Însă este mai ales un „timp de har” (2Cor 6,2). Dumnezeu nu ne cere nimic ce nu ne-a dăruit mai înainte: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19). El nu este indiferent faţă de noi. Fiecare dintre noi este îndrăgit de El, ne cunoaşte pe nume, ne îngrijeşte şi ne caută atunci când îl părăsim. Fiecare dintre noi îl interesează; iubirea sa îl împiedică să fie indiferent faţă de ceea ce ni se întâmplă. Însă se întâmplă ca atunci când noi ne simţim bine şi ne simţim comozi, cu siguranţă uităm de ceilalţi (lucru pe care Dumnezeu Tatăl nu-l face niciodată), nu ne interesează problemele lor, suferinţele lor şi nedreptăţile pe care le îndură… atunci inima noastră cade în indiferenţă: în timp ce eu mă simt relativ bine şi comod, uit de cei care nu se simt bine. Această atitudine egoistă, de indiferenţă, a căpătat astăzi o dimensiune mondială, până acolo încât putem vorbi despre o globalizare a indiferenţei. Este vorba despre o problemă pe care noi, creştinii, trebuie s-o înfruntăm.
Atunci când poporul lui Dumnezeu se converteşte la iubirea sa, găseşte răspunsurile la acele întrebări pe care le pune încontinuu istoria. Una dintre provocările cele mai urgente asupra căreia vreau să mă opresc în acest Mesaj este cea a globalizării indiferenţei.
Indiferenţa faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu este o reală ispită şi pentru noi creştinii. De aceea avem nevie să auzim în fiecare Post Mare strigătul profeţilor care îşi ridică glasul şi ne trezesc.Dumnezeu nu este indiferent faţă de lume, ci o iubeşte până acolo încât îl dă pe Fiul său pentru mântuirea fiecărui om. În întruparea, în viaţa pământească, în moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, se deschide definitiv poarta între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. Şi Biserica este ca mâna care ţine deschisă această poartă prin proclamarea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor, mărturia credinţei care devine eficace în caritate (cf. Gal 5,6). Totuşi, lumea tinde să se închidă în ea însăşi şi să închidă acea poartă prin care Dumnezeu intră în lume şi lumea în El. Astfel mâna, care este Biserica, nu trebuie niciodată să fie uimită dacă este respinsă, strivită şi rănită.De aceea poporul lui Dumnezeu are nevoie de reînnoire, pentru a nu deveni indiferent şi pentru a nu se închide în el însuşi. Aş vrea să vă propun trei paşi de meditat pentru această reînnoire.
1. „Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el” (1Cor 12,26) – Biserica
Caritatea lui Dumnezeu, care strică acea închidere mortală în noi înşine care este indiferenţa, ne este oferită de Biserică prin învăţătura sa şi, mai ales, prin mărturia sa. Însă se poate mărturisi numai ceva ce am experimentat înainte. Creştinul este cel care-i permite lui Dumnezeu să-l îmbrace cu bunătatea şi milostivirea sa, să-l îmbrace cu Cristos, pentru a deveni ca El, slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Ne aminteşte bine acest lucru liturgia din Joia Sfântă cu ritul spălării picioarelor. Petru nu voia ca Isus să-i spele picioarele, însă după aceea a înţeles că Isus nu vrea să fie numai un exemplu pentru modul în care trebuie să ne spălăm picioarele unii altora. Această slujire poate s-o facă numai cel care mai înainte s-a lăsat spălat pe picioare de către Cristos. Numai acesta are „parte” cu El (cf. In 13,8) şi aşa poate să-l slujească pe om.
Postul Mare este un timp propice pentru a ne lăsa slujiţi de Cristos şi astfel să devenim ca El. Acest lucru are loc atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi când primim sacramentele, îndeosebi Euharistia. În ea devenim ceea ce primim: trupul lui Cristos. În acest trup acea indiferenţă care pare să capete aşa de des putere asupra inimilor noastre, nu are loc. Deoarece acela care este al lui Cristos aparţine unui singur trup şi în El nu suntem indiferenţi unul faţă de altul. „Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un membru, toate se bucură cu el” (1Cor 12,26).
Biserica este communio sanctorum pentru că la ea sunt părtaşi sfinţii, dar şi pentru că este comuniune de lucruri sfinte: iubirea lui Dumnezeu revelată nouă în Cristos şi toate darurile sale. Între ele este şi răspunsul celor care se lasă ajunşi de această iubire. În această comuniune a sfinţilor şi în această participare la lucrurile sfinte nimeni nu posedă numai pentru sine, ci tot ceea ce are este pentru toţi. Şi pentru că suntem legaţi în Dumnezeu, putem face ceva şi pentru cei de departe, pentru cei la care numai cu puterile noastre nu am putea ajunge niciodată, deoarece cu ei şi pentru ei îl rugăm pe Dumnezeu pentru ca să ne deschidem cu toţii la lucrarea sa de mântuire.
2. „Unde este fratele tău?” (Gen 4,9) – Parohiile şi comunităţile
Cele spuse pentru Biserica universală este necesar să le traducem în viaţa parohiilor şi comunităţilor. Se reuşeşte în aceste realităţi ecleziale să se experimenteze că facem parte dintr-un singur trup? Un trup care în acelaşi timp primeşte şi împărtăşeşte ceea ce Dumnezeu vrea să dăruiască? Un trup, care cunoaşte şi care se îngrijeşte de membrele sale mai slabe, sărace şi mici? Sau ne refugiem într-o iubire universală care se angajează departe în lume, dar îl uită pe Lazăr cel aşezat în faţa propriei noastre uşi închise? (cf. Lc 16,19-31).
Pentru a primi şi a face să rodească pe deplin ceea ce Dumnezeu ne dă trebuie să fie depăşite graniţele Bisericii în două direcţii.
În primul rând, unindu-ne cu Biserica din cer în rugăciune. Atunci când Biserica pământească se roagă, se instaurează o comuniune de slujire reciprocă şi de bine care ajunge până în faţa lui Dumnezeu. Cu sfinţii care au găsit plinătatea lor în Dumnezeu, formăm parte din acea comuniune în care indiferenţa este învinsă de iubire. Biserica din cer nu este triumfătoare pentru că a întors spatele suferinţelor lumii şi se bucură singură. Mai degrabă, sfinţii pot deja să contemple şi să se bucure de faptul că, prin moartea şi învierea lui Isus, au învins definitiv indiferenţa, împietrirea inimii şi ura. Atât timp când această victorie a iubirii nu pătrunde toată lumea, sfinţii merg cu noi încă pelerini. Sfânta Tereza de Lisieux, învăţător al Bisericii, scria convinsă că bucuria în cer pentru victoria iubirii răstignite nu este deplină până când chiar şi un singur pe pământ suferă şi geme: „Mă bazez mult să nu rămân inactivă în cer, dorinţa mea este de a mai lucra pentru Biserică şi pentru suflete” (Scrisoare 254 din 14 iulie 1897).
Şi noi suntem părtaşi de meritele şi de bucuria sfinţilor şi ei participă la lupta noastră şi la dorinţa noastră de pace şi de reconciliere. Bucuria lor pentru victoria lui Cristos înviat este pentru noi motiv de forţă pentru a depăşi atâtea forme de indiferenţă şi de împietrire a inimii.
Pe de altă parte, fiecare comunitate creştină este chemată să treacă pragul care o pune în relaţie cu societatea care o înconjoară, cu săracii şi cei de departe. Biserica prin natura sa este misionară, nu concentrată asupra ei însăşi, ci trimisă la toţi oamenii.
Această misiune este misiunea răbdătoare a Celui care vrea să ducă la Tatăl toată realitatea şi pe fiecare om. Misiunea este ceea ce iubirea nu poate să nu spună. Biserica îl urmează pe Isus Cristos pe drumul care o conduce la fiecare om, până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Astfel putem să vedem în aproapele nostru pe fratele şi sora pentru care Cristos a murit şi a înviat. Ceea ce am primi, am primit şi pentru ei. Şi la fel, ceea ce aceşti fraţi au este un dar pentru Biserică şi pentru întreaga omenire.Iubiţi fraţi şi surori, ce mult doresc ca locurile în care se manifestă Biserica, parohiile noastre şi comunităţile noastre în mod deosebit, să devină insule de milostivire în mijlocul mării indiferenţei!
3. „Întăriţi-vă inimile!” (Iac 5,8) – Fiecare credincios
Şi ca indivizi avem ispita indiferenţei. Suntem sătui de ştiri şi imagini tulburătoare care ne relatează suferinţa umană şi simţim în acelaşi timp toată incapacitatea noastră de a interveni. Ce-i de făcut pentru a nu ne lăsa absorbiţi de acest vârtej de înspăimântare şi de neputinţă?
În primul rând, putem să ne rugăm în comuniunea Bisericii pământeşti şi cereşti. Să nu neglijăm forţa rugăciunii a atâtora! Iniţiativa 24 de ore pentru Domnul, care doresc să se celebreze în toată Biserica, şi la nivel diecezan, în zilele de 13 şi 14 martie, vrea să dea exprimare acestei necesităţi a rugăciunii.
În al doilea rând, putem ajuta cu gesturi de caritate, ajungând atât la cei de aproape cât şi la cei de departe, graţie atâtor organisme de caritate ale Bisericii. Postul Mare este un timp propice pentru a arăta acest interes faţă de celălalt cu un semn, chiar mic, dar concret, al participării noastre la umanitatea comună.
Şi în al treilea rând, suferinţa celuilalt constituie o chemare la convertire, pentru că nevoia fratelui îmi aminteşte fragilitatea vieţii mele, dependenţa mea de Dumnezeu şi de fraţi. Dacă noi cerem cu umilinţă harul lui Dumnezeu şi acceptăm limitele posibilităţilor noastre, atunci ne vom încrede în posibilităţile infinite pe care le păstrează iubirea lui Dumnezeu. Şi vom putea rezista ispitei diabolice care ne face să credem că putem să ne mântuim şi să mântuim lumea singuri.
Pentru a depăşi indiferenţa şi pretenţiile noastre de atotputernicie, aş vrea să cer tuturor să trăiască acest timp al Postului Mare ca un parcurs de formare a inimii, aşa cum a avea să spună Benedict al XVI-lea (Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). A avea o inimă milostivă nu înseamnă a avea o inimă slabă. Cine vrea să fie milostiv are nevoie de o inimă puternică, trainică, închisă în faţa ispititorului, dar deschisă în faţa lui Dumnezeu. O inimă care să se lase pătrunsă de Duhul Sfânt şi să ducă pe drumurile iubirii pe care îi pe fraţi şi pe surori. În fond, o inimă săracă, adică una care cunoaşte propriile sărăcii şi se dedică pentru celălalt.
Pentru aceasta, iubiţi fraţi şi surori, doresc să-l rog cu voi pe Cristos în acest Post Mare: „Fac cor nostrum secundum cor tuum”: „Fă inima noastră asemenea cu Inima ta” (Rugăciune din Litania la Preasfânta Inimă a lui Isus). Atunci vom avea o inimă puternică şi milostivă, vigilentă şi generoasă, care nu se lasă închisă în ea însăşi şi nu cade în vârtejul globalizării indiferenţei.
Cu această dorinţă, asigur rugăciunea mea pentru ca fiecare credincios şi fiecare comunitate eclezială să parcurgă cu rod itinerarul Postului Mare, şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească.
Din Vatican, 4 octombrie 2014
Sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Diverse | 2 Comments »

Ziua Mondială a Bolnavului 2015 – „Eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop”

Posted by Paxlaur pe 11/02/2015

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XXIII-a Zi Mondială a Bolnavului 2015

Sapientia cordis.

4 februarie 2014 suferintaIubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia celei de-a XXIII-a Zile Mondiale a Bolnavului, instituită de sfântul Ioan Paul al II-lea, mă adresez vouă tuturor care purtaţi povara bolii şi sunteţi în diferite moduri uniţi cu trupul lui Cristos suferind; precum şi vouă, profesionişti şi voluntari din domeniul sanitar.

Tema din acest an ne invită să medităm o expresie din Cartea lui Iob: „Eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop” (29,15). Aş vrea să fac asta în perspectiva lui „sapientia cordis”, înţelepciunea inimii.

1. Această înţelepciune nu este o cunoaştere teoretică, abstractă, rod al raţionamentelor. Ea mai degrabă, aşa cum o descrie sfântul Iacob în scrisoarea sa, este „curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (3,17). Este aşadar oatitudine infuzată de Duhul Sfânt în mintea şi în inima celui care ştie să se deschidă la suferinţa fraţilor şi recunoaşte în ei imaginea lui Dumnezeu. De aceea, să ne însuşim invocaţia Psalmului: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi vom dobândi o inimă înţeleaptă” (Ps 90,12). În aceastăsapientia cordis, care este dar al lui Dumnezeu, putem rezuma roadele Zilei Mondiale a Bolnavului.

2. Înţelepciunea inimii înseamnă a-l sluji pe fratele. În discursul lui Iob, care conţine cuvintele „eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop”, se evidenţiază dimensiunea de slujire a celor nevoiaşi din partea acestui om drept, care se bucură de o anumită autoritate şi are un loc de seamă printre bătrânii cetăţii. Statura sa morală se manifestă în slujirea săracului care cere ajutor, precum şi în îngrijirea orfanului şi a văduvei (v. 12-13).

Câţi creştini mărturisesc şi astăzi, nu cu cuvintele, ci cu viaţa lor înrădăcinată într-o credinţă genuină, că sunt „ochi pentru cel orb” şi „picioare pentru cel şchiop”! Persoane care stau aproape de cei bolnavi care au nevoie de o asistenţă continuă, de un ajutor pentru a se spăla, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni. Această slujire, în special când se prelungeşte în timp, poate să devină obositoare şi apăsătoare. Este relativ uşor a sluji timp de câteva zile, dar este greu a îngriji o persoană timp de luni sau chiar timp de ani, chiar şi atunci când ea nu mai este în stare să mulţumească. Şi totuşi, ce mare drum de sfinţire este acesta! În acele momente se poate conta în mod deosebit pe apropierea Domnului, şi sunt şi de sprijin special pentru misiunea Bisericii.

3. Înţelepciunea inimii înseamnă a sta cu fratele. Timpul petrecut alături de cel bolnav este un timp sfânt. Este laudă adusă lui Dumnezeu, care ne conformează imaginii Fiului său, care „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). Isus însuşi a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27).

Să cerem cu credinţă vie Duhului Sfânt ca să ne dăruiască harul de a înţelege valoarea însoţirii, de atâtea ori tăcute, care ne face să dedicăm timp acestor surori şi acestor fraţi, care, graţie apropierii noastre şi a afectului nostru, se simt mai iubiţi şi întăriţi. În schimb ce mare minciună se ascunde în spatele anumitor expresii care insistă mult asupra „calităţii vieţii”, pentru a induce să se creadă că vieţile grav afectate de boală n-ar fi demne să fie trăite!

4. Înţelepciunea inimii înseamnă a ieşi din sine spre fratele. Lumea noastră uită uneori valoarea specială a timpului petrecut alături de patul bolnavului, pentru că sunt copleşiţi de grabă, de frenezia de a face, de a produce, şi se uită dimensiunea gratuităţii, a îngrijirii, a lua asupră-şi pe celălalt. În fond, în spatele acestei atitudini există adesea o credinţă lâncedă, care a uitat acel cuvânt al Domnului care spune: „Mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Pentru aceasta, aş vrea să amintesc încă o dată „prioritatea absolută a «ieşirii din sine spre fratele» ca una dintre cele două porunci principale care stau la baza oricărei norme morale şi ca semnul cel mai clar pentru a face discernământ cu privire la drumul de creştere spirituală ca răspuns la donaţia absolut gratuită a lui Dumnezeu” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 179). Din însăşi natura misionară a Bisericii provin „caritatea efectivă faţă de aproapele, compasiunea care înţelege, asistă şi promovează” (ibid.).

5. Înţelepciunea inimii înseamnă a fi solidari cu fratele fără a-l judeca. Caritatea are nevoie de timp. Timp pentru a-i îngriji pe cei bolnavi şi timp pentru a-i vizita. Timp pentru a sta alături de ei aşa cum au făcut prietenii lui Iob: „Au şezut cu el pe pământ şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni nu i-a spus niciun cuvânt, căci vedeau că durerea lui era foarte mare” (Iob 2,13). Însă prietenii lui Iob ascundeau în spatele lor o judecată negativă despre el: credeau că nenorocirea sa era pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat al său. În schimb adevărata caritate este împărtăşire care nu judecă, nu pretinde să-l convertească pe celălalt; este liberă de acea umilinţă falsă care dedesubt caută aprobare şi se complace de binele făcut.

Experienţa lui Iob are răspunsul său autentic numai în Crucea lui Isus, act suprem de solidaritate a lui Dumnezeu cu noi, total gratuit, aşa de milostiv. Şi acest răspuns de iubire la drama durerii umane, în special a durerii nevinovate, rămâne pentru totdeauna imprimată în trupul lui Cristos înviat, în acele răni glorioase ale sale, care sunt scandal pentru credinţă dar sunt şi verificare a credinţei (cf. Omilia pentru canonizarea lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, 27 aprilie 2014).

Şi atunci când boala, singurătatea, neputinţa au câştig asupra vieţii noastre de dăruire, experienţa durerii poate să devină loc privilegiat al transmiterii harului şi izvor pentru a dobândi şi a întărisapientia cordis. De aceea se înţelege cum Iob, la sfârşitul experienţei sale, adresându-se lui Dumnezeu poate să afirme: „Am auzit despre tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Şi persoanele cufundat în misterul suferinţei şi al durerii, primit în credinţă, pot să devină martori vii ai unei credinţe care permite să locuiască suferinţa însăşi, cu toate că omul cu propria inteligenţă nu este capabil s-o înţeleagă până la capăt.

5. Încredinţez această Zi Mondială a Bolnavului ocrotirii materne a Mariei, care a primit în sânul ei şi a născut Înţelepciunea întrupată, pe Isus Cristos, Domnul nostru.

O, Marie, Scaun al Înţelepciunii, mijloceşte ca Mamă a noastră pentru toţi bolnavii şi pentru cei care se îngrijesc de ei. Fă ca, în slujirea faţă de aproapele suferind şi prin însăşi experienţa durerii, să putem primi şi să facem să crească în noi adevărata înţelepciune a inimii.

Însoţesc această implorare pentru voi toţi cu Binecuvântarea mea Apostolică.

Din Vatican, 3 decembrie 2014

Comemorarea sfântului Francisc Xaveriu

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , | 4 Comments »

Maeștrii deformărilor Vs. perfecțiunea Universului. Suntem copii: vrem să atingem și să probăm totul.

Posted by Paxlaur pe 09/02/2015

creion rupt si refacut_perfectiuneDorința de perfecțiune este comună în Dumnezeu și oameni, dar mai puțin realizabilă și constantă în om. Dumnezeu creează totul perfect, fără cusur, după cum ne învață astăzi prima lectură: „Dumnezeu a văzut că era bun”, Domnul a privit ceea ce a creat și a văzut că era perfect, că era corespondență între planul inițial și rezultatul final. Creația este opera perfectă. Sau era, pentru că între timp a fost atinsă de om. Doar ceea ce omul nu a atins a rămas perfect, a rămas ca în vremurile când totul era bun. Însă tot ceea ce a atins omul a început, ușor, ușor, să se deformeze. Este suficient să ne uităm pe de o parte la deformarea Pământului care zilnic este atins, utilizat, exploatat și explorat și de cealaltă parte la perfecțiunea soarelui care (încă) nu poate fi atins.

Prea des suntem asemenea copiilor mici care vor să atingă totul, să ducă totul în gură pentru a proba, să izbească să vadă cât rezistă, dacă se sparge… Uităm că tot ceea ce se probează și se izbește se deformează sau deformează ceea ce îi stă în cale. Mereu am zâmbit citind că pentru copii lucrurile se împart în două categorii: lucruri care pot fi stricate și lucruri (prea rezistente!) care sunt folosite pentru a strica alte lucruri.

Oare există vreun lucru, vreo realitate, vreo instituție etc. atinse de om și rămase nemodificate, nealterate? Ne-am atins de creație și am deformat-o. Am pătruns până și în intimitatea omului și a familiei și am deformat tot ce se putea deforma, am creat „chestii” artificiale, am improvizat „cupluri” și le-am numit familii. Am intrat în case, în școli, în locuri publice și l-am izgonit pe Dumnezeu, pe autorul perfecțiunii, și am instalat rațiunea noastră, puterea noastră de a decide, de a schimba, de a modifica. Noi decidem ce, cum și cât să trăiască folosindu-ne de eutanasie, avort etc. Dacă Paradisul ar fi pe lumea aceasta sigur am vrea să-l deformăm, să-l schimbăm măcar un pic, pentru că nu ne putem abține să nu ne atingem nici măcar de lucrurile „sfinte”, bune, adevărate, naturale. Suntem vicioși la acest capitol și suntem așa pentru că au fost alții care ne-au atins, într-un fel sau altul ne-au mancurtizat, ne-au spălat creierul, ne-au spus că „trebuie să lăsăm o urmă a trecerii noastre pe acest pământ”, uitând însă să sublinieze că urma trebuie să fie bună, adevărată, la standardele perfecțiunii nu împotriva desăvârșirii.

Problema astăzi nu se mai pune dacă alegem să trăim cu sau fără morală, cu sau fără credință, cu sau fără Dumnezeu. Aceasta s-a decis de mult și trăim ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Acest lucru nu poate fi pus la îndoială și este suficient să ne uităm la știrile din această seară și vom vedea că totul este făcut ca și cum Dumnezeu n-ar exista. Dar dincolo de aceasta, ca o consecință a refuzului, a alungării Creatorului și a perfecțiunii sale, ne-am instalat pe noi drept șablon de perfecțiune, unitate de măsură, lege și adevăr. Noi decidem forma perfecțiunii. Însă de cele mai multe ori decidem că nu trebuie să existe nimic în comun între perfecțiune și frumos, adevăr, bine. Care este definiția perfecțiunii pentru noi? Ce înseamnă binele nostru? Ce unități de măsură folosim?

Suntem în fiecare zi la vârsta ambițiilor, trăim cu dorința de a atinge totul, de a proba totul, însă trist este că nu atingem pentru a modela spre frumos, pentru a îmbrățișa sau pentru a mângâia, ci pentru a deforma, pentru a schimba. Ne comportăm prea des cu oamenii așa cum ne comportăm cu creioanele când suntem stresați: le băgăm în gură și le roadem, le tocim, le deformăm. Nu toți! Pe cât de adevărat este că nu toți facem așa, pe atât de adevărat este că unii au ajuns la un stadiu și mai înalt: nu mai deformează creioanele, ci le rup, le distrug. Noi la ce nivel suntem? Ce se întâmplă cu „realitățile” pe care le-am atins? Ce am purtat astăzi în viața celor cu care ne-am întâlnit: i-am ajutat spre perfecțiune sau i-am deformat? Noi cum suntem? Cât de deformați suntem? Sufletul nostru în ce stare este acum? Cum este creația în jurul nostru? Cum privim lucrurile pe care le avem în jur? Ce visăm, ce dorim să facem cu puterile pe care le avem?

Să ne întoarcem la Domnul. Să ne întoarcem la origini. Să redăm Pământului perfecțiunea sa, bunătatea de la început. Să lăsăm ca omul să fie bun. Să admirăm ceea ce a ieșit din mâna Domnului. Să nu uităm că tot ceea ce iese din mâna Domnului este destinat perfecțiunii, bunătății. Noi înșine am fost creați să fim bun. Să nu deviem de la scopul nostru. Și dacă totuși ne-am îndepărtat și am început să fim răi, să deformăm și să trăim deformați, să privim la exemplul din evanghelie. Cei care am fost atinși și deformați trebuie să urmăm alegerea celor din evanghelie: să atingă sau să se lașe atinși de Dumnezeu, singurul care poate reface perfecțiunea din noi, perfecțiunea pentru care am fost creați. Toți care se ating de Dumnezeu se salvează, se întorc la perfecțiunea de la început, la binele de la început. Să reclădim în noi și în jurul nostru frumusețea și perfecțiunea creației.

O, Marie, Maica Creatorului, pune în noi dorința de a lupta pentru bine, frumos, perfecțiune. Ajută-ne să ne atingem de lucruri și de oameni doar pentru a menține frumusețea și perfecțiunea din ei. Învață-ne să cuprindem oamenii și lucrurile cu tandrețe. Ajută-ne să nu uităm fragilitatea sufletului și delicatețea cu care trebuie atins.

Reține

Creația este atât de delicată încât suportă doar mângâierile tandre, nu forța pumnului sau bocancii picioarelor. De suflete, de oameni, de splendoarea Universului ne putem apropia fie cu buzele, pentru a săruta cu recunoștință, fie cu urechile, pentru a asculta cu uimire, fie cu vârful degetelor, pentru a simți delicatețea vieții. Celelalte gesturi rănesc, deformează, strică perfecțiunea pusă în Univers de Creator.

Luni, 9 februarie 2015 

Luni din saptamâna a 5-a de peste an
Sf. Apolonia, fc. m.
Gen 1,1-19; Ps 103; Mc 6,53-56

LECTURA I
Dumnezeu a zis. Şi aşa a fost.
Citire din cartea Genezei 1,1-19
La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor. 3 Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. 4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. 5 Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi. 6 Şi a zis Dumnezeu: „Să fie firmament între ape care să despartă apele de ape!” 7 Dumnezeu a făcut firmamentul şi a despărţit apele care sunt sub firmament de apele care sunt deasupra firmamentului. Şi aşa a fost. 8 Dumnezeu a numit firmamentul „cer”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua. 9 Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele care sunt sub cer într-un singur loc şi să se facă văzut uscatul!” Şi aşa a fost. 10 Dumnezeu a numit uscatul „pământ”, iar adunarea apelor a numit-o „mare”. Şi a văzut Dumnezeu că era bun. 11 Şi a zis Dumnezeu: „Pământul să facă să iasă verdeaţă, ierburi purtând sămânţă şi pomi roditori care să facă, după soiul lor, fructe, purtând în ele sămânţa lor pe pământ!” Şi aşa a fost. 12 Pământul a produs verdeaţă, ierburi purtând sămânţă după soiul lor şi pomi roditori care fac după soiul lor fructe purtând în ele sămânţa lor. Şi a văzut Dumnezeu că era bun. 13 Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia. 14 Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe firmamentul cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne pentru sărbători, pentru zile şi ani, 15 şi să fie luminători pe firmamentul cerului ca să lumineze pământul!” Şi aşa a fost. 16 Şi a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mare – ca să stăpânească ziua – şi luminătorul cel mic – ca să stăpânească noaptea – şi stelele. 17 Dumnezeu i-a pus pe firmamentul cerului ca să lumineze pământul, 18 să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că era bine. 19 Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 103(104),1-2a.5-6.10 şi 12.24 şi 35c (R.: 31b)
R.: Să se bucure Domnul de lucrările sale!

1 Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!
Doamne Dumnezeul meu, tu eşti nemărginit de mare.
Tu eşti înveşmântat în strălucire şi maiestate,
2a învăluit în lumină ca într-o haină. R.

5 Tu ai aşezat pământul pe temeliile sale,
ca să nu se clatine în veci şi pentru totdeauna.
6 Tu ai acoperit abisul ca într-o haină;
şi apele stăteau până deasupra munţilor. R.

10 Tu faci să ţâşnească izvoarele în văi
şi ele se strecoară printre munţi.
12 Păsările cerului locuiesc deasupra lor
şi dintre ramuri îşi înalţă glasul lor. R.

24 Cât de numeroase sunt lucrările tale, Doamne:
toate le-ai făcut cu înţelepciune!
Pământul este plin de creaturile tale.
35c Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 4,23cd
(Aleluia) Isus predica evanghelia împărăţiei şi vindeca orice boală şi orice suferinţă în popor. (Aleluia)

EVANGHELIA
Toţi cei care se atingeau de el se vindecau.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,53-56
În acel timp, după ce Isus şi discipolii lui au trecut dincolo, au atins uscatul la Genezaret şi au tras la ţărm. 54 Când au coborât din barcă, recunoscându-l îndată pe Isus, 55 unii au alergat în toată regiunea aceea şi au început să-i aducă pe tărgi pe cei bolnavi, oriunde auzeau că se află el. 56 Şi, oriunde intra, în sate, în cetăţi sau cătune, îi puneau pe cei suferinzi în pieţe şi-i cereau voie să-i atingă chiar şi numai ciucurii hainei. Şi toţi cei care se atingeau de el erau salvaţi.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , | 4 Comments »

„Vai mie dacă nu vestesc evanghelia”, însă a vesti nu înseamnă a fi chelner, ci predicator!

Posted by Paxlaur pe 08/02/2015

Evanghelia si rozariul„Vai mie dacă nu vestesc evanghelia”, dar care evanghelie? Pe care Dumnezeu trebui să-l vestesc: pe cel din prima lectură sau pe cel din evanghelia zilei?

Cunoaștem toți istoria lui Iob. Acesta în fragmentul de astăzi pare să fi ajuns la capătul puterilor, are doar zile care se termină fără speranță, trăiește fără să creadă că va mai vedea binele. Însă noi știm că în tot acest timp îl avea pe Dumnezeu alături. Dumnezeu i-a fost mereu alături. Era gata să intervină și într-un final va interveni și-l va răsplăti. Dar încă nu intervine, nu în fragmentul de azi, nu în momentul de suferință pe care-l trăiește Iob. Așadar, după prima lectură putem predica un Dumnezeu prezent în viața celui ce suferă, dar care încă nu acționează, care așteaptă momentul potrivit. Însă trebuie să predicăm cu acea convingere că Dumnezeu rânduiește totul spre binele celor ce-l iubesc pe el și că din cel mai mare și de nesuportat rău el poate scoate un bine imprevizibil.

Avem și posibilitatea de a predica un Dumnezeu care vindecă și exorcizează imediat, totul, așa cum știm și vedem că a făcut Isus în evanghelie. Cât de frumos este acest Dumnezeu pe care „toți îl caută”, acest Dumnezeu care „pe unde a trecut a făcut bine tuturor”. Însă unde este acest Dumnezeu acum? Sau, cum tot am auzit zilele acestea, la 70 de ani după „teroarea Auschwitz”, unde era acest Dumnezeu în acele zile?

Pare destul de greu ca într-o lume plină de suferință să predici un Dumnezeu care vindecă totul, imediat. Nu cred că ar fi onest. Și apoi, nu am fi nici măcar credibili. Și mai ales nu este nici măcar adevărat. A predica evanghelia și a crede nu înseamnă a trăi cu un Dumnezeu „super-erou” sau „super-medic” sau „super-etc.”. Nicidecum! Prezența lui Dumnezeu nu înseamnă eliminarea suferinței. S-a spus atât de înțelept: „Cristos nu a venit să elimine suferința, ci să-i dea sens!”

Este o obligație să predicăm evanghelia, dar înainte de a predica evanghelia să nu uităm trei lucruri esențiale fără de care predicăm orice, dar nu evanghelia, nu pe adevăratul Dumnezeu care este același și în prima lectură și în evanghelie și în viața lui Paul.

Primul lucru este ca înainte de a predica să faci o verificare riguroasă a vieții și să vezi dacă tu îl cunoști pe cel pe care trebuie să-l predici. Altfel spus, întreabă-te dacă l-ai întâlnit pe Dumnezeu. Dacă între tine și Domnul nu s-a realizat o întâlnire autentică riști să vorbești despre ceea ce nu cunoști, riști să predici orice, dar nu evanghelia, nu pe Cristos. Între noi și Domnul trebuie să se realizeze o întâlnire și abia apoi se poate vorbi de predicarea evangheliei. Trebuie să poți spune împreună cu sfinții: „Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit și mi-a spus aceasta și aceasta, mi-a arătat aceasta și aceasta, m-a învățat aceasta și aceasta… L-am întâlnit pe Domnul și de la el știu acest lucru pe care îl cred, îl trăiesc și vi-l predic”.

Mai mult – și aici vine cel de-al doilea lucru necesar – acest miracol al întâlnirii se întreține cu rugăciunea vieții, nu doar cu rugăciunea cuvintelor. Dumnezeu nu este un obiect în posesia căruia intri o dată pentru totdeauna. Dumnezeu este o persoană pe care o întâlnești și cu care trebuie să continui să trăiești. Este o realitate vie. Se schimbă împreună cu tine, crește în tine sau scade. Dumnezeu este viu și necesită comportament viu, atent. Așadar, cum menții tu legătura cu Dumnezeu pe care spui că l-ai întâlnit și pe care vrei cu orice preț să-l predici? Cum trăiești întâlnirea ta cu Domnul? Cum te rogi?

IP2_EvangheliaAbia apoi poți să începi să predici. Însă trebuie să fim atenți, noi suntem predicatori, vestitori, nu chelneri. Apostolul Paul ne cheamă să fim predicatori împreună cu el, nu ospătari. Diferența dintre predicator și chelner stă în faptul că în timp ce acesta din urmă încearcă să-l servească pe Dumnezeu oamenilor în funcție de gusturile lor, predicatorii încearcă să trezească în oameni gustul după Dumnezeul cel adevărat. Din păcate este plină lumea de chelneri și de oameni care stau liniștiți la mesele lor așteptând zilnic aceeași întrebare: „Și dumneavoastră domnule, doamnă, ce fel de Dumnezeu vreți să vi se servească astăzi? Aveți nevoie de un Dumnezeu care face minuni financiare sau de unul care vindecă bolile de inimă? Vă servesc un Dumnezeu exorcist sau unul care înmulțește pâinile? Ce să vă aduc?” Oare Dumnezeu poate fi dus, servit ca o delicatese?! Cum să-l duci pe Dumnezeu unui om, dacă Dumnezeu este deja acolo? Nu este oare Dumnezeu peste tot? Cum să transformi evanghelia într-un meniu din care fiecare poate lua doar ceea ce-i place? Prea mulți chelneri ai cuvântului susțin obezitatea spirituală! Creștinul adevărat nu trebuie să fie chelner în predica și viața sa. Creștinul adevărat educă la credință, adică scoate afară omul din starea lui și-l pune în căutarea lui Dumnezeu. Creștinul adevărat este cel care te scoate din zona din confort (restaurantul dulcegăriilor spirituale!) și te întoarce cu fața spre Dumnezeu a cărui prezență reală o ignori. Predicatorul adevărat te pune față în față cu Dumnezeu, acel Dumnezeu care nu e nici magician, nici super-medic, nici nimic altceva, ci e Cristos mort și înviat pentru noi, e sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Înțelegem diferența dintre a predica și a „servi” evanghelia?

Vai mie dacă nu vestesc evanghelia. Vai mie dacă nu mă apropii de cel care stă cu spatele la Dumnezeu visând la un chelner care-i va aduce pe tavă un „Dumnezeu de zahăr”. Vai mie dacă nu ajut omenirea să se întoarcă spre un Dumnezeu care le stă alături. Vai mie dacă nu-i trezesc, nu-i scutur prin viața mea pe cei care l-au alungat pe Dumnezeu din viața lor!

Puține lucruri sunt mai triste decât să fii cu Dumnezeu lângă tine și tu să te întrebi: „Unde este acum Dumnezeu? De ce m-a părăsit?”. Să nu uităm că înainte de Auschwitz, înainte ca oamenii să nu-l mai vadă pe Dumnezeu, să nu-l mai simtă pentru că i-au întors spatele, înainte de acestea, omul a fost cel care l-a alungat. Ba chiar l-a declarat mort. Și totuși, El, Domnul vieții și învingătorul morții, a continuat și va continua să trăiască. Ba chiar va continua să trăiască mereu alături de om, așa cum a făcut și la Auschwitz unde i-a ținut de mână pe toți cei în suferință, unde a făcut cel mai mare miracol al timpurilor, pe care unii încă se încăpățânează să-l vadă: acolo i-a descoperit omului în ce fiară se poate transforma dacă trăiește fără Dumnezeu. Să privim spre acele locuri și spre acele timpuri de teroare (care par că încet, încet încep să se repete!) și să învățăm unde ne duce un drum fără Dumnezeu.

Vai mie dacă nu vestesc evanghelia. Vai acestei lumi dacă refuză să se întoarcă cu fața spre un Dumnezeu care-i stă alături ca un Tată iubitor. Vai nouă dacă încercăm să ne conformăm acestei lumi și ne transformăm în chelneri ai credinței. Noi trebuie să fim „educatori ai credinței”, educatori la credință, spre credință, spre întâlnirea reală, față în față cu Dumnezeu, cu o persoană.

O, Marie, fă să răsune și în inima noastră cuvintele tale: „Faceți tot ce vă va spune”. Doar împlinirea cuvântului său ne poate scoate din suferința inimii și din disperarea vieții. Iar el ne cere doar ceea ce știe sigur că-i putem da: nuntașilor din Cana le-a cerut vase pline cu apa pe care o aveau la îndemână, nu i-a trimis să aducă atunci apă din Iordan sau din Mare. Ajută-ne să credem că și în cel mai greu și tensionat și plin de suferință moment din viața noastră Dumnezeu ne stă alături și ne vrea binele. Iar cel mai mare bine al nostru este să ne întoarcem cu fața și cu inima spre el: să-l privim față în față și să-l lăsăm să ne atingă inima. Doar el, Domnul, poate atinge și vindeca inimi. Restul e „cosmetizare spirituală”, chirurgie estetică.

Reține

Obligația noastră nu este să-l ducem pe Dumnezeu oamenilor. El este deja acolo, lângă ei. Datoria noastră este să-i întoarcem pe oameni cu fața spre Dumnezeu. Să fim predicatori, nu chelneri!

NB. Câteva diferențe între chelneri și predicatori:

Chelnerii nu gustă mâncarea pe care ți-o servesc, iar dacă o gustă nu o fac pentru că le pasă de tine. Însă predicatorii trebuie să se întâlnească mai întâi ei cu Dumnezeu, trebuie să se întoarcă ei mai întâi cu fața spre Dumnezeu.

Chelnerii nu se vor interesa niciodată de starea ta de a doua zi, dacă ți-a priit sau nu mâncarea servită. Nu face parte din fișa postului și nici nu au adresa ta. Predicatorii nu doar că vor să te știe bine și a doua zi, ei vor să te știe bine pentru veșnicie. Ei, predicatorii, știu că vei locui în cer pentru veșnicie.

Chelnerii se pot muta de la un restaurant la altul și pot schimba zilnic meniul. Predicatorii au un singur Domn, pe Cristos, și o singură „specialitatea zilei” (fără de apus): Evanghelia.

Și chelnerii și predicatorii trebuie să fie politicoși, să zâmbească, să se dedice în totalitate misiunii lor, însă în timp ce primii o fac pentru recompensa lumească (salariul, bacșișul etc.), cei din urmă o fac pentru a fi vrednici de evanghelia pe care o predică, de viața veșnică.

Duminică, 8 februarie 2015 

† DUMINICA a 5-a de peste an
Ss. Ieronim Emiliani, calug.; Iosefina Bakhita, fc.
Iob 7,1-4.6-7; Ps 146; 1Cor 9,16-19.22-23; Mc 1,29-39

LECTURA I
Sunt chinuit de coşmaruri de seara, până la revărsatul zorilor.
Citire din cartea lui Iob 7,1-4.6-7
În zilele acelea, Iob a zis: „Oare nu este numai zbucium pentru om pe pământ şi zilele sale nu sunt ca zilele celui tocmit? 2 După cum sclavul tânjeşte după umbră şi cel tocmit aşteaptă plata lui, 3 aşa este moştenirea mea: luni zadarnice şi nopţi de chin mi-au fost rânduite. 4 Dacă mă culc, îmi spun: «Când mă voi ridica?” Dar noaptea se lungeşte şi mă satur de zvârcolire până în zori. 6Zilele mele trec mai repede decât suveica şi se termină fără speranţă. 7 Aminteşte-ţi că zilele mele sunt o suflare şi ochii mei nu se vor mai întoarce să vadă binele!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 146-147(147),1-2.3-4.5-6 (R.: cf. 3a)
R.: Domnul este mângâiere în orice suferinţă.
sau:
Aleluia.

1 Lăudaţi-l pe Domnul,
pentru că bine este să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru;
pentru că plăcut este să-l lăudăm pe el!
2 Domnul reclădeşte Ierusalimul,
îi adună pe cei alungaţi ai lui Israel. R.

3 El vindecă pe cei cu inima zdrobită
şi le leagă rănile.
4 El socoteşte numărul stelelor
şi le cheamă pe nume pe toate. R.

5 Mare este Domnul nostru şi atotputernic,
priceperea lui nu are margini.
6 Domnul sprijină pe cei sărmani
şi-i doboară la pământ pe cei nelegiuiţi. R.

LECTURA A II-A
Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 9,16-19.22-23
Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, nu am niciun motiv de laudă, pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia! 17 Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată, dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată. 18 Aşadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia şi să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. 19 Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi. 22 Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. 23 Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 8,17bc
(Aleluia) Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre. (Aleluia)

EVANGHELIA
El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,29-39
În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. 30 Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. 31 El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. 32Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. 35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. 36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. 38 El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” 39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: